ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1536/2016

Decizia nr. 1536/2016

Asupra cauzei de față, în condițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/93/2014, la data de 26 iunie 2014, reclamanții A., B., C., D. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din Norma C.S.A. din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Ordinului nr. 14/2011, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și intervenientul F., acordarea următoarelor sume: pentru reclamanta A. 5.000 RON daune materiale și 1.000.000 RON daune morale; pentru reclamantul B., 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; pentru reclamantul C. 1.000.000 RON daune morale; pentru reclamanta D., 1.000.000 RON daune morale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 246 din 27 ianuarie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis în parte cererea; a obligat pârâta SC E. SA să plătească suma de 1.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale reclamantei A.; suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale reclamantului B.; suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale reclamantului C.; suma de 300.000 RON cu itilu de daune morale reclamantei D.; suma de 6.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC E. SA arătând că daunele acordate reclamanților sunt nejustificate, aceste despăgubiri neputând fi transformate într-un mijloc de îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia nr. 1425 din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei; a schimbat în pane sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamanta A., a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale, și la plata, către fiecare dintre reclamanții C., B. și D. a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ. reclamanții A., B., C., D., formulând următoarele critici:

I. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv nu precizează, în concret, care sunt rațiunile pentru care s-a dispus diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale soției victimei decedate de la suma de 500.000 RON la cea de 100.000 RON, iar copiilor victimei de la 300.000 RON pentru fiecare la 30.000 RON pentru fiecare.

Instanța de control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, nefiind suficient a se limita la invocarea generică a practicii C.E.D.O. și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că aceste instanțe nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, printr-o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze în parte.

În speță, instanța de apel nu a făcut nicio evaluare proprie asupra situației de fapt și a elementelor cauzei, limitându-se la a aprecia că diminuarea semnificativă a daunelor morale a avut drept scop împiedicarea unei îmbogățiri fără justă cauză și că trebuie sa se țină seama de suferințele morale susceptibile, în mod rezonabil, a fi suferite de membrii familiei.

Instanța de apel era datoare să prezinte argumentele pentru care sumele primite cu titlu de despăgubiri morale ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză și să se raporteze la criteriile consacrate de doctrina și practica judiciară în materie referitoare la importanța valorii morale lezate, consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

II. Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 ce statuează că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane, mai precis cuantumul daunelor morale acordate în caz de deces se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că au fost depuse încă din faza judecării în fond a cauzei, seturi de hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele naționale în spețe similare, în care s-au acordat despăgubiri morale mai mari decât cele solicitate în prezenta cauză.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod Imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea reprezintă un element de transparentă a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, întrucât hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, consecință a unor raționamente logice făcute de instanță.

În speță, se constată că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de textul legal anterior citat, întrucât instanța de apel nu a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și nu a arătat care sunt, în concret, pentru fiecare reclamant în parte, criteriile în raport de care a procedat la diminuarea cuantumului daunelor morale acordate acestora, fiind incidente astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Chiar dacă motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor de nelegalilate aduse soluțiilor pronunțate anterior, ea implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

Problema de drept în jurul căreia poartă analiza instanței în prezentul litigiu este aceea a aprecierii asupra cuantumului daunelor morale acordate soției supraviețuitoare și fiilor victimei unui accident rutier, în considerarea relațiilor afective dintre ele și a impactului, de natură prejudiciabilă, pe care decesul victimei l-a avut asupra acestor membri de familie, în raport de condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea instituției răspunderii civile delictuale.

În evaluarea acestor daune, pe lângă considerațiile teoretice privind noțiunea de daune morale, prejudiciul moral, modalitatea de stabilire a sumelor cu acest titlu, împrejurarea că despăgubirea trebuie să fie proporțională cu atingerea adusă și să nu constituie o îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel era datoare să raporteze toate aceste aserțiuni generale la cazul particular dedus judecății și, eventual, să le completeze cu alte criterii specifice în materie.

Întrucât daunele morale sunt stabilite printr-o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se apreciază asupra întinderii reparației prejudiciului suferit, cuantumul lor diferă de la o speță la alta și, de regulă, se are în vedere suferința pricinuită părții vătămate sub aspect fizic (perioadă de spitalizare, rămânerea cu o infirmitate permanentă, etc), dar și suferința psihică produsă ca urmare a decesului unei persoane apropiate (cum este situația cauzei pendinte).

În evaluarea aceleiași categorii de daune, pe baza acelorași criterii, instanța de fond a raportat considerațiile generale la cazul concret, reținând relația de rudenie dintre reclamanți și defunct, gradul de afecțiune existent între aceștia, împrejurarea că prin decesul părintelui a avut loc o dezmembrare a familiei, posibilitățile pe care aceștia le aveau anterior decesului, starea familială, împrejurarea că reclamanta A. se afla împreună cu soțul său la momentul accidentului, dar și faptul că acesta era unic întreținător al familiei, etc.

Față de argumentele tribunalului ce au condus la cuantificarea daunelor morale în modalitatea reținută prin sentință, instanța de apel nu a indicat niciun considerent în raport de care, în calea de atac devolutivă, circumstanțele cauzei s-ar fi schimbat astfel încât să determine micșorarea sumelor acordate inițial, ori care să releve un raționament propriu al instanței superioare (în speță, instanța de apel) în prefigurarea soluției adoptate.

Chiar dacă instanța de apel reține că „(...) spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată (...)” și indică aspectele pe care instanța de judecată trebuie să le aibă în vedere când procedează la o asemenea evaluare (consecințele negative suferite în plan fizic, importanța valorii morale lezate, măsura în care au fost lezate respectivele valori, imensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată familia, etc.), se limitează la o enumerare generică a acestora, fără a explicita în ce modalitate sau în ce măsură sunt aplicabile reclamanților din prezenta cauză.

De asemenea, deși constată că „Atât C.E.D.O., cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei”, instanța de apel omite să procedeze ea însăși la o atare particularizare și reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamanților fără a arăta în ce constau rațiunile și împrejurările care să justifice o asemenea măsură.

Statuând că acordarea daunelor morale nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel nu precizează în ce modalitate cuantumul stabilit de către prima instanță atrage incidența acestei instituții juridice care să impună diminuarea sa.

O atare manieră de redare a unor considerente de ordin general, fără particularizare la speță, dar cu consecința schimbării soluției de primă instanță, fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanței de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, situație de natură să atragă casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu, sens în care va ține seama atât de consecințele suportate de recurenții-reclamanți în urma decesului soțului, respectiv tatălui lor, cât și de criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât aceasta să își păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogățire fără justă cauză.

Față de motivul ce a determinat casarea cu trimitere, respectiv nemotivarea hotărârii recurate, critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, încadrată în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu va mai fi analizată, întrucât în lipsa considerentelor formulate potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac.

La rejudeeare se va ține însă seama și de aspectul de nelegalitate formulat cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții B., C., D., A. împotriva deciziei nr. 1425 din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., domiciliat în comuna Gura Teghii, jud. Buzău, C., domiciliat în Brașov, jud. Brașov, D., domiciliată în Brașov, jud. Brașov, A., domiciliată în comuna Gurii Teghii, jud. Buzău, toți cu domiciliul ales la S.C.P.A. F., cu sediul în București, sector 5, împotriva deciziei nr. 1425 din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, cu sediul în comuna Voluntari, jud. Ilfov.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2016.