ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9/2017

HOTĂRÂRE

10.01.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 9/2017

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 350/A din 25 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva sentinței nr. 5147 din 28 septembrie 2015, dată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin care a fost admisă în parte acțiunea formulată de A. - în contradictoriu cu SC B. SA și cu intervenientul forțat C. - și a fost obligată pârâta la plata sumelor de 7.151,10 lei (daune materiale), 210.000 lei (daune morale) și 7.032 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, dată în soluționarea apelurilor, a declarat recurs în termen legal SC B. SA, pârâtă în cauză care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică hotărârea după cum urmează:

- la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, nu s-a avut în vedere un „just echilibru” între prejudiciul suferit de către reclamantă și despăgubirile cuvenite acesteia, realizându-se astfel o îmbogățire fără justă cauză.

- suma de 210.000 lei acordată de către instanța de fond (cu titlu de despăgubiri pentru daune morale) și confirmată în apel, este exagerată, în raport de practica instanțelor, în materie.

- deși „dimensiunea” daunelor morale este dificil de stabilit, instanței de judecată îi revine totuși misiunea ca, la calculul sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, să țină seama de efectul compensatoriu pe care o asemenea despăgubire trebuie să o aibă, suma netrebuind nicidecum transformată într-o „amendă excesivă” pentru autorii daunelor ori într-un venit nejustificat pentru victime.

Or, se mai arată, acordarea daunelor morale, tinde să acopere un prejudiciu moral necuantificabil pecuniar și de aceea, întinderea lor nu trebuie să fie excesivă ci doar să compenseze, într-un fel, pierderea produsă, pentru a nu cădea în caz contrar sub incidența îmbogățirii fără justă cauză.

- suma acordată prin hotărârea atacată, „a depășit granițele” unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare pentru partea civilă care a fost supusă unor suferințe psihice.

Faptul că asigurătorul RCA urmează să preia despăgubirile morale, în baza unui contract de asigurare, nu poate constitui un motiv de amplificare a nivelului acestor despăgubiri, o astfel de abordare, creând grave inechități și discrepanțe, între diversele categorii de persoane prejudiciate.

- instanțele trebuiau să aibă în vedere, la acordarea daunelor morale și unele criterii obiective cum ar fi raportarea pretențiilor la condițiile socio-economice individuale ale părților civile, precum și la nivelul general (venitul mediu, la nivel național) astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor să aibă o susținere obiectivă, sumele solicitate netrebuind „validate necondiționat”.

- există o „incompatibilitate” între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii, valorile ocrotite neputând fi evaluate în bani.

În susținerea acestui argument, se arată că instanțele nu trebuie să opereze cu criterii de evaluare prestabilite ci să judece în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Recursul declarat de pârâtă aduce în discuție problematica aprecierii asupra prejudiciului moral, în situația particulară a speței (avându-se în vedere, se arată, că accidentul produs în cauză nu a pus în primejdie viața reclamantei, aceasta nerămânând cu nicio infirmitate) cât și criteriile de reparare echitabilă a daunelor morale suferite, aspecte ce urmăresc aplicarea corectă la speța dedusă judecății a prevederilor legale și a principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă delictuală.

Se susține, în esență, că instanțele nu ar fi respectat dispozițiile art. 49 pct.-ul 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 „pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule”, unde se statuează criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unei persoane și nici reglementările europene ce impun ca victimelor accidentelor de circulație să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul, pe teritoriul Comunității.

Rezultă, fără echivoc, din toate argumentele prezentate, care fac trimitere inclusiv la probatoriul administrat în cauză, că nemulțumirea recurentei este axată pe modul cum instanțele au cuantificat despăgubirile cuvenite pentru daunele morale suferite de victima accidentului, apreciindu-se că acestea sunt exagerate, în raport de datele speței.

Dintru început, în analiza acestei critici, trebuie subliniat că în faza procesuală a recursului, nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor care ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac.

Ca atare, această chestiune nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control ce vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

În consecință, cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, ca urmare a criteriilor principiale, raportat la circumstanțele particulare ale speței și la probele administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanțe și vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în recurs.

Recurenta a invocat însă și nesocotirea unor criterii legale care ar fi trebuit să stea la baza stabilirii acestor despăgubiri, făcând trimitere, așa cum s-a arătat, atât la un act administrativ cu caracter normativ (Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011-art. 49 pct. 1) cât și la reglementări europene.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte reține că apelul pârâtei a fost soluționat cu respectarea principiilor răspunderii civile delictuale, stabilite în dreptul intern cât și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care instanțele au avut în vedere, la aprecierea asupra cuantumului daunelor morale, caracterul nu atât reparatoriu, cât în mod special compensatoriu al acestui tip de despăgubire, astfel încât dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă nu integrală, măcar pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

Cum, în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, întrucât dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se constată că suma de 210.000 lei, acordată de cele două instanțe reclamantei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, nu depășește limitele funcției reparatorii a acestui tip de răspundere.

Trimiterile făcute de recurentă la despăgubiri acordate în alte cauze, apreciate ca similare, sunt lipsite de relevanță, întrucât în astfel de cuantificări, intima convingere a judecătorului are la bază nu doar criterii obiective cât mai ales particularitățile cauzei, în aprecierea daunelor morale cuvenite, contând atât importanța valorii lezate cât și intensitatea suferinței reclamantei care, a avut nevoie (conform raportului de expertiză medico-legală, efectuat în cauză) de un număr de 110 zile de îngrijiri medicale, a fost supusă unor repetate intervenții chirurgicale și a rămas cu leziuni care, deși nu constituie handicap, o pun într-o poziție de infirmitate permanentă și în situația de a nu-și putea îngriji soțul grav bolnav.

Ca atare, nu poate fi reținută alegația recurentei în sensul că suma acordată cu titlu de daune morale ar constitui pentru reclamantă, o sursă de îmbogățire fără just temei, aceasta rămânând doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite, avându-se în vedere și contextul factual al accidentului produs din culpa exclusivă a intervenientului forțat care, executând neregulamentar o manevră de mers cu spatele, a acroșat-o pe reclamantă, angajată într-o traversare regulamentară, pe trecerea de pietoni.

Statuând în echitate, instanța de apel a avut în vedere toate aceste aspecte ce țin de circumstanțele particulare ale cauzei, care au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate.

Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauze similare, au urmat aceeași judecată în echitate, raportându-se nu numai la anumite criterii de evaluare prestabilite în legislația națională cât și la consecințele grave suferite de victima unui eveniment rutier asigurat.

Tot astfel, trebuie subliniat că deși recurenta face referire la anumite criterii ce pot fi utilizate, potrivit recomandărilor Consiliului Europei, în evaluarea daunelor morale, respectiv gradul vătămărilor psihice și alterarea condițiilor de viață a celor îndreptățiți, precum și la principii stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cum ar fi: principiul stabilirii daunelor morale la nivelul venitului lunar mediu net sau al salariului de bază pe economie, principiul nevoii sociale etc.) aceasta nu formulează critici de nelegalitate punctuale, referitoare la nerespectarea de către instanța de apel, a vreunuia din aceste criterii, de natură a constitui obiect al controlului judiciar, în recurs.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.