ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1533/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov privind

pe reclamanții A., A. B. și pe pârâta SC C. SA s-a solicitat

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale ca

urmare a prejudiciului înregistrat în urma accidentului rutier din data de

26.03.2013, după cum urmează:

1. A. -

soțul persoanei decedate în accident, D.

- 300.000

lei- daune morale;

- 4.500 lei -

daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării;

persoanei decedate D.

- 300.000 lei

- daune morale;

3. B. -

persoana vătămată

- 4.500.000

lei - daune morale pentru propria vătămare;

- 30.500 lei

daune materiale, cheltuieli de îngrijire generate de intervențiile

medicale și ședințele de recuperare pe care le efectuează

și în prezent;

- 135 lei/lună

venit nerealizat începând cu data producerii accidentului, 26.03.2013, și

până la încetarea stării de incapacitate de muncă;

- 600

lei/lună reprezentând contravaloarea serviciilor pe care reclamanta este

nevoită să le contracteze pentru efectuarea menajului și a

treburilor casnice, începând cu data producerii accidentului, 26.03.2013,

și până la încetarea stării de invaliditate;

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Această

instanță, prin sentința nr. 2017 din 13.07.2015 a admis, în

parte, cererea formulată de reclamanți, dispunând următoarele:

A obligat

pârâta să plătească suma de 15.316,07 lei cu titlu de daune

materiale și suma de 2.500.000 lei cu titlu de daune morale reclamantei B.;

suma de 150.000 lei cu titlu de daune morale reclamantului A.; suma de 150.000

lei cu titlu de daune morale reclamantului A.

A respins

restul cererii ca neîntemeiată.

A obligat

pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 Iei

către reclamanta B.

A respins ca

neîntemeiată cererea formulată de către reclamanții A.

și A. privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1598 din

14 octombrie 2016, a admis apelul pârâtei împotriva sentinței primei

instanțe. A schimbat, în parte, sentința apelată. A respins, ca

neîntemeiate, pretențiile formulate de reclamanții A. și A. A

obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 400.000 lei

cu titlu de daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Împotriva

acestei decizii atât reclamanta B., cât și pârâta SC C. SA au formulat

recurs.

Reclamanta a

invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și

8 C. proc. civ., solicitând în baza art. 497 C. proc. civ. admiterea

recursului, casarea în parte a deciziei recurate sub aspectul daunelor morale

acordate de către instanța de apel.

În cadrul

primei critici, recurenta a susținut că decizia este nemotivată,

din mai multe considerente.

Instanța

de apel a dispus diminuarea daunelor morale de la suma de 2.500.000 lei la suma

de 400.000 lei, fără o argumentație clară și raportată

la normele legale. În concret, nu au fost expuse motivele care au dus la

diminuarea drastică a acestor sume.

În cauză

se impune ca instanța de control judiciar să procedeze la un examen

propriu al pricinii, să verifice sau să dea o apreciere materialului

probator. Se mai reproșează și că instanța de apel nu

a făcut o evaiuare a reclamantei, a situației de fapt deduse

judecății și nici nu a înțeles să motiveze în vreun

fel aspectele ce au determinat-o sa pronunțe respectiva soluție.

În decizia

recurată nu se regăsește niciun considerent din care să

rezulte că instanța a înlăturat toate apărările

reclamantei cu privire la menținerea legală și temeinică a

soluției tribunalului, Mai mult, curtea de apel a respins proba testimonială

cu un martor prin care s-a dorit să se probeze că, după trei ani

de la nefericitul eveniment, starea de sănătate a reclamantei nu a

mai revenit la cea inițială. Cu toate că proba respectivă a

fost respinsă, fiind admisă proba cu înscrisurile atașate întâmpinării,

prin decizia atacată instanța reține că „în apel nu au fost

administrate probe noi”.

Curtea de

apel nu a procedat la o evaluare individuală a recurentei-recjamante în

ceea ce privește prejudiciul suferit, apreciind că se impune

diminuarea cuantumului daunelor morale întrucât nu se respectă principiul

echității, fără să motiveze cum și în ce mod s-a

încălcat acest principiu prin acordarea sumei de 2.500.000 lei și

nici cum acesta este respectat prin acordarea sumei de 400.000 lei. S-a făcut

referire și Ia considerentele deciziei nr. 1179 din 11 februarie 2011,

pronunțată în recurs de instanța supremă.

Cu toate

că avea obligația de a judeca în echitate și nu doar de a invoca

generic acest principiu, instanța de apel a ignorat faptul că în

prezentul dosar daunele morale sunt solicitate de o persoană care la

vârsta de 33 de ani a rămas cu un handicap grav, cu memoria de scurtă

durată afectată, care în urma accidentului a trecut printr-un

divorț și care, pe lângă trauma suferită, (șoferul din

accident a decedat sub ochii ei, a stat trei săptămâni în comă,

a fost timp de trei luni hrănită cu lichide printr-un dispozitiv) nu

va mai putea fi niciodată cea de dinaintea accidentului. Chiar dacă

prejudiciul moral nu poate fi cuantificat după elemente exacte, precum

prejudiciul material, sumele de bani acordate trebuie să fie în

măsură a asigura o alinare recurentei-reclamante.

Daunele

morale solicitate de reclamantă provin dintr-un prejudiciu incomensurabil.

Reclamanta era o persoană de 33 de ani care avea întemeiată o

familie, iar în urma accidentului a devenit o persoană interiorizată,

fără nicio motivație de a mai trăi, o persoană cu un

handicap grav care are nevoie de un însoțitor. În aceste împrejurări

a fost părăsită și de soț, fiind nevoită să

divorțeze, și a rămas în grija mamei în vârstă de peste 70

de ani.

Instanța

de apel nu a avut în vedere nici prejudiciul fiziologic încercat de către

recurentă, acesta constând în privarea de avantajele unei vieți

normale, nici prejudiciul de agrement dat de efortul suplimentar pe care

aceasta trebuie să îl facă pentru a încerca să-și

păstreze măcar o parte din condițiile de viață pe care

le-a avut anterior vătămării. Pe lângă prejudiciul corporal

de lungă durată, urmările subzistând și pe tot parcursul

vieții, nu poate fi omis prejudiciul pur psihologic datorat șocului

accidentului, precum și faptul că reclamanta va fi nevoită

să accepte un mod de viață total diferit de cel avut înainte de

producerea accidentului.

Nu a fost

avut în vedere de către instanță nici prejudiciul de agrement

invocat, care poate fi atenuat prin acordarea de despăgubiri care să

încerce să compenseze măcar parțial acele avantaje ale omului

sănătos de care a fost în mod ireversibil lipsit în urma

accidentului. De asemenea, recurenta a înregistrat și un prejudiciu

estetic constând în vătămările, leziunile care au adus atingere

armoniei fizice și înfățișării persoanei, prejudiciu

omis de către instanța de apel. Totodată, reclamanta solicită

a se avea în vedere leziunile, mutilările generate de faptul că

aceasta a fost hrănită printr-un cateter, evoluția

deformărilor care aduc atingere aspectului normal al feței, paralizia

de care suferă, handicapul post-traumatic, aspecte ignorate la judecata

apelului.

Deși,

pentru evaluarea prejudiciului moral, a enumerat criteriile consacrate în

doctrină și practică, în concret, la evaluarea daunelor,

instanța nu precizează criteriile efective pe care le-a avut în

vedere și care au fost probele reevaluate în apel care au condus la

diminuarea daunelor în procent de peste 80% din suma acordată de tribunal.

Instanța

de apel nu a procedat ia o evaîuare a prejudiciului suferit, argumentând doar

că „prin suma acordată de instanța de fond nu se respectă

principiu echității”, scopul daunelor morale constând în realizarea

unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin, iar

nu a unei satisfacții patrimoniale. Nu au fost redate nici motivele pentru

care suma de 400.000 lei reflectă o judecată în echitate și nici

nu s-a argumentat cum poate fi realizată o satisfacție morală

unei persoane rămase cu handicap, unei ființe care are o mână

și un picior paralizat, care nu poate fi lăsată

neînsoțită niciunde pentru că nu știe în ce direcție

să plece și cu atât mai puțin unde să se întoarcă,

care în prezent datorită faptului că nu a dispus de fonduri

(până la judecarea apelului pârâta nu a avansat nicio sumă de bani)

nu a mai putut să urmeze niciun tratament de recuperare. De asemenea, în

procesul de diminuare a daunelor, instanța a menționat și

trăsăturile juridice ale prejudiciului moral înregistrat

fără să exemplifice în concret în ce constau acestea.

Cea de-a doua

critică expusă de recurentă constă în nelegalitatea

hotărârii din apel prin raportare la dispozițiile art. 49 lit. d) din

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora în caz de deces daunele morale

se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența

din România. Se susține că, la aprecierea daunelor morale,

instanța nu a avut în vedere jurisprudența din România. Deși

prin întâmpinarea depusă și prin concluziile formulate în fața

instanței, recurenta a solicitat a se ține seama de

jurisprudența Curții de Apel București și nu numai,

instanța a ignorat în totalitate jurisprudența atașată

întâmpinării.

Afirmă

recurenta că în decizia recurată nu se regăsește niciun paragraf

care să facă referire la motivul pentru care instanța nu a avut

în vedere practica judiciară în materie și nici dispozițiile

legale mai sus menționate. În absența unor criterii clare și

obiective prevăzute de legislația națională care să

contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât

justițiabilul, cât și instanțele de judecată, practica

judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispozițiile

legale trebuie să fie aplicate. Astfel, în stabilirea daunelor morale,

instanța de apel avea obligația de a examina jurisprudența

curților de apel din România, precum și cea a C.J.U.E. și C.E.D.O.

pentru ca, pe de o parte, partea vătămată să fie

despăgubită în mod just, iar, pe de altă parte, principiul

echității să fie respectat, și nu doar generic invocat.

Starea de fapt a reclamantei (nu își mai amintește momentul

accidentului, are un nivel ridicat de stres, tulburări de somn, anxietate,

operații, recuperări traumatizante), faptul că aceasta și-a

pierdut în totalitate capacitatea de muncă și de îngrijire

personală, dispozițiile Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 și

jurisprudența aflată la dosarul cauzei impun casarea în parte a

hotărârii sub aspectul daunelor morale.

Pârâta a

solicitat, în principal, în baza art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar, în

subsidiar, în măsura în care instanța va admite recursul formulat

și va desființa titlul executoriu reprezentat de decizia curții

de apel, în temeiul art. 722 C. proc. civ., întoarcerea executării silite

prin stabilirea situației anterioare acesteia. Pe fond, a cerut admiterea

apelului în sensul diminuării daunelor morale stabilite în favoarea

reclamantei B. prin decizia instanței de apel.

În cadrul

recursului formulat a arătat că valoarea daunelor morale se

stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența

din România, potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011. În acest

sens a susținut că determinarea despăgubirilor cuvenite

persoanei prejudiciate trebuie să vizeze doar efectul compensatoriu

și nu să încerce prețuirea valorii nepatrimoniale lezate,

dreptul la viață fiind inestimabil. Acordarea de despăgubiri nu

trebuie să constituie o îmbogățire fără

justă-cauză, astfel cum s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 1179 din 13 februarie 2011.

Despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea

și cuantificarea lor să fie justă și echitabilă,

să corespundă prejudiciului real și efectiv produs victimei

și suferite de aceasta în așa fel încât să nu se ajungă la

o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit

să pretindă și să primească daune morale.

Când au

analizat, caracterul echitabil al unei despăgubiri instanțele au

ținut cont de criterii obiective și relevante, precum nivelul de trai

și salariul mediu pe economie din România. Speța de față nu

reprezintă un caz singular în care se acordă despăgubiri,

asigurătorul având de plătit despăgubiri decurgând dintr-un

număr tot mai mare de accidente. Or, dacă tendința

instanțelor judecătorești ar fi de creștere a valorii

despăgubirilor, accidentele rutiere cu victime fiind din ce în ce mai

numeroase, asigurătorii nu ar mai putea prezenta un grad sigur de

solvabilitate. Apreciază, în final, că suma acordată cu titlu de

daune morale în favoarea reclamantei B. este exagerată, față de

faptul că instanțele de judecată au arătat că daunele

nu trebuie să fie excesive ca întindere deoarece în acest caz există

riscul de a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută

prin lege, neputând reprezenta o veritabilă sancțiune la adresa celui

responsabil de producerea accidentului și sursa unor inechități

sociale.

Prin

întâmpinarea formulată la recursul reclamantei pârâta a solicitat să

se constate nulitatea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în

dispozițiile art. 489 C. proc. civ. în concret, a susținut că

nemulțumirile reclamantei cu privire la valoarea efectivă a

despăgubirii și solicitarea de majorare a sumelor constituie aspecte

de netemeinicie a hotărârii atacate și care exced controlului

instanței de recurs.

Prin

întâmpinarea depusă la recursul pârâtei reclamanta B. a solicitat

respingerea acestuia ca nefondat.

Cu privire la

excepția nulității recursului exercitat de reclamantă, în

cadrul încheierii din 26 septembrie 2017, prin care s-a dispus admisibilitatea

în principiu a celor două recursuri, instanța a stabilit că în

speță nu sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.,

motivele de recurs putând fi circumscrise ipotezelor prevăzute de art. 488

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și prin raportul

asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Analizând

recursurile exercitate de reclamanta B. și de pârâta SC C. SA, în limitele

criticilor formulate, instanța constată caracterul fondat al acestora

pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte

reține că ambele recursuri dezvoltă problema stabilirii daunelor

morale cuvenite reclamantei B. din perspectiva aplicării de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, potrivit cărora în cazul vătămării corporale a

unor persoane, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România, sens în care acestea vor fi examinate

împreună.

Printr-o

primă critică recurenta-reclamantă a invocat în temeiul art. 488

alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii instanței de

apel, susținând, pe de o parte, că aceasta nu conține motivele

ce au condus la diminuarea drastică a daunelor morale acordate de prima

instanță, și anume de Ia suma de 2.500.000 lei la suma de

400.000 lei, iar, pe de altă parte, că, la dimensionarea acestor

despăgubiri, curtea nu s-a raportat la situația reclamantei din

prezenta speță încălcând astfel principiul echității.

Dispozițiile

art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd obligația

instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii

motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și

motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților,

nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii. Motivarea unei

hotărâri este necesară pentru ca părțile să

cunoască temeiurile, fundamentele soluției adoptate de

judecător, iar instanța de control judiciar să poată

aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia.

Așa cum

s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea

unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esența, de

conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și

concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar,

inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare

atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate.

Admițând

apelul pârâtei din perspectiva criticilor legate de cuantumul în care au fost

acordate daunele morale, curtea de apel a dispus diminuarea acestora de la suma

de 2.500.000 lei la suma de 400.000 lei, considerând că tribunalul a decis

„în mod netemeinic acordarea acestora într-un cuantum mai ridicat”. A mai

apreciat această instanță, în considerentele deciziei recurate,

și că suma de 2.500.000 lei nu respectă principiul

echității, pe când suma de 400.000 lei este de natură să

respecte funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor

astfel de despăgubiri.

Față

de aspectele de nelegalitate invocate, instanța de apel nu a motivat în

concret de ce a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantei B. de

către prima instanță. Se observă, însă, că,

deși curtea și-a însușit considerentele tribunalului în ceea ce

privește evaluarea prejudiciului moral, ținând cont de: leziunile

grave pe care le-a suferit reclamanta ca urmare a accidentului și care

necesită îngrijiri medicale și în prezent, la mai mult de doi ani de

la producerea acestuia; că nu se poate îngriji singură, având nevoie

de un însoțitor; că a suferit aproximativ 240 de zile de îngrijiri

medicale, iar evoluția sa pe parcursul timpului a fost una trenantă

ca urmare a complicațiilor, astfel cum rezultă din raportul de

expertiză medico-legală dispus în cauză, aceasta nu a explicat

în ce măsură se justifică reducerea daunelor la suma de 400.000

lei.

Precum s-a

statuat în mod constant în jurisprudență instanței supreme,

daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost

lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării și măsura în care a fost afectată

situația familială, profesională și socială. În

cuantificarea prejudiciului aceste criterii sunt subordonate condiției

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Pe de

altă parte, referitor la daunele morale pretinse în urma unor accidente de

circulație, atunci când le acordă, instanța nu operează cu

criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, printr-o

apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei,

analizând suferințele fizice și psihice ale victimelor, precum

și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la

viața lor particulară.

În

speța, raportarea instanței la principiul echității a fost

doar formală, nemotivându-se în ce a constat încălcarea acestui

principiu prin stabilirea sumei de 2.500.000 Iei de către prima

instanță și de ce acesta este respectat prin acordarea sumei de

400.000 lei. Nu rezultă, prin parcurgerea considerentelor deciziei

recurate, că s-ar fi analizat situația concretă a reclamantei ca

urmare a evenimentului în cauză, astfel cum reiese dîn probatoriul

administrat la judecata în fond, pentru a se putea aprecia urmările

suferite de aceasta pe plan fizic și psihic, inclusiv cele din viața

de familie.

Așa

fiind, reține Înalta Curte că, la judecata apelului, nu s-a

făcut o aplicare efectivă a principiului echității în

scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor îndurate

de reclamanta B.

Legat de

reducerea daunelor, a mai considerat curtea de apel și că suma de

400.000 lei respectă funcția compensatorie ce trebuie data unor

astfel de despăgubiri, prin raportare la trăsăturile juridice

ale prejudiciului moral, fără însă a proceda la o analiză a

acestora în contextul circumstanțelor cauzei, decizia fiind

nemotivată și sub acest aspect.

Fața de

aspectele evidențiate mai sus, hotărârea atacată nu

întrunește cerințele imperative ale dispozițiilor art. 425 alin.

(1) lit. b) C. proc. civ., în cauză fiind operante dispozițiile art.

488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prima teză. Drept urmare, motivul

expus de recurenta-reciarnanlă B. este fondat și urmează a fi

admis ca atare.

Printr-o a

doua critică se reclamă de către aceeași recurentă

nesocotirea de către instanța de apel a normei prevăzute de art.

49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin aceea că la

aprecierea daunelor morale nu a fost avută în vedere jurisprudența

din România, cu toate că Ia judecata apelului, odată cu depunerea

întâmpinării, a atașat mai multe hotărâri

judecătorești în acest sens.

Reținând

că motivul alegat se circumscrie ipotezei prevăzute de pct. 8 art.

488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost identificat și de

către recurenta-reclamantă, instanța constată că

acesta este întemeiat pentru argumentele expuse mai jos.

Conform

prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incidente

în speță, la stabilirea despăgubirilor în cazul

vătămării corporale a unor persoane se au în vedere daunele

morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din

România.

În

determinarea valorii daunelor morale cuvenite reclamantei B., curtea de apel nu

s-a raportat la jurisprudența națională în materie pentru a

preciza care ar fi suma stabilită de instanțe în situații

similare. Instanța reține că, alături de celelalte criterii

de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în

stabilirea cuantumului daunelor morale, menită tocmai pentru a nu se

ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate. În

speță, atât în fața primei instanțe, cât și în apel

reclamanta a depus mai multe hotărâri judecătorești ale

instanțelor din care se desprinde un anumit cuantum al despăgubirilor

pentru suferința produsă în cazul vătămării corporale

a unor persoane într-un accident de circulație.

În acest

context, curtea de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu

a analizat jurisprudența națională, precum și cea

invocată de reclamată, prin raportare la situația concretă

a acesteia, astfel cum impun dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din

Ordinul nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a

fondului cauzei. Drept urmare, recursul acesteia urmează a fi admis în

baza art. 496 și 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6

și 8 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate

și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin recursul

formulat, pârâta SC C. SA a solicitat diminuarea daunelor morale acordate

reclamantei, apreciind că suma de 400.000 lei este exagerată prin

raportare la practica constantă a instanțelor care a considerat

că daunele morale nu trebuie să fie excesive ca întindere, riscând în

acest caz de a se îndepărta de la funcția compensatorie

recunoscută prin lege. A mai pretins recurenta ca instanța să

analizeze despăgubirile stabilite în speță, respectând

principiile statuate prin dispozițiile art. 49 ale Ordinului C.S.A. nr.

14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România.

Se

observă că aceste probleme au făcut obiectul analizei criticilor

expuse de reclamantă, astfel că, pentru considerentele redate în

cadrul acestora, se va admite și recursul pârâtei. Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va aprecia dacă este necesar

să pună în vedere intimatei SC C. SA să depună diligențe

pentru a atașa la dosar practică judiciară spre a putea fi

avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.

În

operațiunea de cuantificare, instanța de apel urmează să

țină seama de criteriile de stabilire a daunelor, de practica

judiciară națională în materie, precum și de

hotărârile judecătorești depuse de recurentă și de

pârâtă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de reclamanta B. și de pârâta SC C. SA împotriva

deciziei nr. 1598 din data de 14 octombrie 2016, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2017.