ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1533/2017

Decizia nr. 1533/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov privind pe reclamanții A., A. B. și pe pârâta SC C. SA s-a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale ca urmare a prejudiciului înregistrat în urma accidentului rutier din data de 26.03.2013, după cum urmează: 1. A. - soțul persoanei decedate în accident, D. - 300.000 lei- daune morale; - 4.500 lei - daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării; 2. A. - fiul persoanei decedate D. - 300.000 lei - daune morale; 3. B. - persoana vătămată - 4.500.000 lei - daune morale pentru propria vătămare; - 30.500 lei daune materiale, cheltuieli de îngrijire generate de intervențiile medicale și ședințele de recuperare pe care le efectuează și în prezent; - 135 lei/lună venit nerealizat începând cu data producerii accidentului, 26.03.2013, și până la încetarea stării de incapacitate de muncă; - 600 lei/lună reprezentând contravaloarea serviciilor pe care reclamanta este nevoită să le contracteze pentru efectuarea menajului și a treburilor casnice, începând cu data producerii accidentului, 26.03.2013, și până la încetarea stării de invaliditate; 4. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Această instanță, prin sentința nr. 2017 din 13.07.2015 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanți, dispunând următoarele: A obligat pârâta să plătească suma de 15.316,07 lei cu titlu de daune materiale și suma de 2.500.000 lei cu titlu de daune morale reclamantei B.; suma de 150.000 lei cu titlu de daune morale reclamantului A.; suma de 150.000 lei cu titlu de daune morale reclamantului A. A respins restul cererii ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 Iei către reclamanta B. A respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamanții A. și A. privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1598 din 14 octombrie 2016, a admis apelul pârâtei împotriva sentinței primei instanțe.

A schimbat, în parte, sentința apelată. A respins, ca neîntemeiate, pretențiile formulate de reclamanții A. și A. A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 400.000 lei cu titlu de daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Împotriva acestei decizii atât reclamanta B., cât și pârâta SC C. SA au formulat recurs. Reclamanta a invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în baza art. 497 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate sub aspectul daunelor morale acordate de către instanța de apel. În cadrul primei critici, recurenta a susținut că decizia este nemotivată, din mai multe considerente.

Instanța de apel a dispus diminuarea daunelor morale de la suma de 2.500.000 lei la suma de 400.000 lei, fără o argumentație clară și raportată la normele legale. În concret, nu au fost expuse motivele care au dus la diminuarea drastică a acestor sume. În cauză se impune ca instanța de control judiciar să procedeze la un examen propriu al pricinii, să verifice sau să dea o apreciere materialului probator. Se mai reproșează și că instanța de apel nu a făcut o evaiuare a reclamantei, a situației de fapt deduse judecății și nici nu a înțeles să motiveze în vreun fel aspectele ce au determinat-o sa pronunțe respectiva soluție.

În decizia recurată nu se regăsește niciun considerent din care să rezulte că instanța a înlăturat toate apărările reclamantei cu privire la menținerea legală și temeinică a soluției tribunalului, Mai mult, curtea de apel a respins proba testimonială cu un martor prin care s-a dorit să se probeze că, după trei ani de la nefericitul eveniment, starea de sănătate a reclamantei nu a mai revenit la cea inițială. Cu toate că proba respectivă a fost respinsă, fiind admisă proba cu înscrisurile atașate întâmpinării, prin decizia atacată instanța reține că „în apel nu au fost administrate probe noi”.

Curtea de apel nu a procedat la o evaluare individuală a recurentei-recjamante în ceea ce privește prejudiciul suferit, apreciind că se impune diminuarea cuantumului daunelor morale întrucât nu se respectă principiul echității, fără să motiveze cum și în ce mod s-a încălcat acest principiu prin acordarea sumei de 2.500.000 lei și nici cum acesta este respectat prin acordarea sumei de 400.000 lei. S-a făcut referire și Ia considerentele deciziei nr. 1179 din 11 februarie 2011, pronunțată în recurs de instanța supremă.

Cu toate că avea obligația de a judeca în echitate și nu doar de a invoca generic acest principiu, instanța de apel a ignorat faptul că în prezentul dosar daunele morale sunt solicitate de o persoană care la vârsta de 33 de ani a rămas cu un handicap grav, cu memoria de scurtă durată afectată, care în urma accidentului a trecut printr-un divorț și care, pe lângă trauma suferită, (șoferul din accident a decedat sub ochii ei, a stat trei săptămâni în comă, a fost timp de trei luni hrănită cu lichide printr-un dispozitiv) nu va mai putea fi niciodată cea de dinaintea accidentului. Chiar dacă prejudiciul moral nu poate fi cuantificat după elemente exacte, precum prejudiciul material, sumele de bani acordate trebuie să fie în măsură a asigura o alinare recurentei-reclamante.

Daunele morale solicitate de reclamantă provin dintr-un prejudiciu incomensurabil. Reclamanta era o persoană de 33 de ani care avea întemeiată o familie, iar în urma accidentului a devenit o persoană interiorizată, fără nicio motivație de a mai trăi, o persoană cu un handicap grav care are nevoie de un însoțitor. În aceste împrejurări a fost părăsită și de soț, fiind nevoită să divorțeze, și a rămas în grija mamei în vârstă de peste 70 de ani. Instanța de apel nu a avut în vedere nici prejudiciul fiziologic încercat de către recurentă, acesta constând în privarea de avantajele unei vieți normale, nici prejudiciul de agrement dat de efortul suplimentar pe care aceasta trebuie să îl facă pentru a încerca să-și păstreze măcar o parte din condițiile de viață pe care le-a avut anterior vătămării.

Pe lângă prejudiciul corporal de lungă durată, urmările subzistând și pe tot parcursul vieții, nu poate fi omis prejudiciul pur psihologic datorat șocului accidentului, precum și faptul că reclamanta va fi nevoită să accepte un mod de viață total diferit de cel avut înainte de producerea accidentului. Nu a fost avut în vedere de către instanță nici prejudiciul de agrement invocat, care poate fi atenuat prin acordarea de despăgubiri care să încerce să compenseze măcar parțial acele avantaje ale omului sănătos de care a fost în mod ireversibil lipsit în urma accidentului. De asemenea, recurenta a înregistrat și un prejudiciu estetic constând în vătămările, leziunile care au adus atingere armoniei fizice și înfățișării persoanei, prejudiciu omis de către instanța de apel.

Totodată, reclamanta solicită a se avea în vedere leziunile, mutilările generate de faptul că aceasta a fost hrănită printr-un cateter, evoluția deformărilor care aduc atingere aspectului normal al feței, paralizia de care suferă, handicapul post-traumatic, aspecte ignorate la judecata apelului. Deși, pentru evaluarea prejudiciului moral, a enumerat criteriile consacrate în doctrină și practică, în concret, la evaluarea daunelor, instanța nu precizează criteriile efective pe care le-a avut în vedere și care au fost probele reevaluate în apel care au condus la diminuarea daunelor în procent de peste 80% din suma acordată de tribunal. Instanța de apel nu a procedat ia o evaîuare a prejudiciului suferit, argumentând doar că „prin suma acordată de instanța de fond nu se respectă principiu echității”, scopul daunelor morale constând în realizarea unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Nu au fost redate nici motivele pentru care suma de 400.000 lei reflectă o judecată în echitate și nici nu s-a argumentat cum poate fi realizată o satisfacție morală unei persoane rămase cu handicap, unei ființe care are o mână și un picior paralizat, care nu poate fi lăsată neînsoțită niciunde pentru că nu știe în ce direcție să plece și cu atât mai puțin unde să se întoarcă, care în prezent datorită faptului că nu a dispus de fonduri (până la judecarea apelului pârâta nu a avansat nicio sumă de bani) nu a mai putut să urmeze niciun tratament de recuperare. De asemenea, în procesul de diminuare a daunelor, instanța a menționat și trăsăturile juridice ale prejudiciului moral înregistrat fără să exemplifice în concret în ce constau acestea.

Cea de-a doua critică expusă de recurentă constă în nelegalitatea hotărârii din apel prin raportare la dispozițiile art. 49 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora în caz de deces daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Se susține că, la aprecierea daunelor morale, instanța nu a avut în vedere jurisprudența din România. Deși prin întâmpinarea depusă și prin concluziile formulate în fața instanței, recurenta a solicitat a se ține seama de jurisprudența Curții de Apel București și nu numai, instanța a ignorat în totalitate jurisprudența atașată întâmpinării. Afirmă recurenta că în decizia recurată nu se regăsește niciun paragraf care să facă referire la motivul pentru care instanța nu a avut în vedere practica judiciară în materie și nici dispozițiile legale mai sus menționate.

În absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilul, cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispozițiile legale trebuie să fie aplicate. Astfel, în stabilirea daunelor morale, instanța de apel avea obligația de a examina jurisprudența curților de apel din România, precum și cea a C.J.U.E. și C.E.D.O. pentru ca, pe de o parte, partea vătămată să fie despăgubită în mod just, iar, pe de altă parte, principiul echității să fie respectat, și nu doar generic invocat. Starea de fapt a reclamantei (nu își mai amintește momentul accidentului, are un nivel ridicat de stres, tulburări de somn, anxietate, operații, recuperări traumatizante), faptul că aceasta și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă și de îngrijire personală, dispozițiile Ordinului C.S.A.

nr. 14/2011 și jurisprudența aflată la dosarul cauzei impun casarea în parte a hotărârii sub aspectul daunelor morale. Pârâta a solicitat, în principal, în baza art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ. admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar, în subsidiar, în măsura în care instanța va admite recursul formulat și va desființa titlul executoriu reprezentat de decizia curții de apel, în temeiul art. 722 C. proc. civ., întoarcerea executării silite prin stabilirea situației anterioare acesteia. Pe fond, a cerut admiterea apelului în sensul diminuării daunelor morale stabilite în favoarea reclamantei B. prin decizia instanței de apel. În cadrul recursului formulat a arătat că valoarea daunelor morale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011.

În acest sens a susținut că determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate trebuie să vizeze doar efectul compensatoriu și nu să încerce prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viață fiind inestimabil. Acordarea de despăgubiri nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă-cauză, astfel cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1179 din 13 februarie 2011. Despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea lor să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale.

Când au analizat, caracterul echitabil al unei despăgubiri instanțele au ținut cont de criterii obiective și relevante, precum nivelul de trai și salariul mediu pe economie din România. Speța de față nu reprezintă un caz singular în care se acordă despăgubiri, asigurătorul având de plătit despăgubiri decurgând dintr-un număr tot mai mare de accidente. Or, dacă tendința instanțelor judecătorești ar fi de creștere a valorii despăgubirilor, accidentele rutiere cu victime fiind din ce în ce mai numeroase, asigurătorii nu ar mai putea prezenta un grad sigur de solvabilitate.

Apreciază, în final, că suma acordată cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei B. este exagerată, față de faptul că instanțele de judecată au arătat că daunele nu trebuie să fie excesive ca întindere deoarece în acest caz există riscul de a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută prin lege, neputând reprezenta o veritabilă sancțiune la adresa celui responsabil de producerea accidentului și sursa unor inechități sociale. Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei pârâta a solicitat să se constate nulitatea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 489 C. proc. civ. în concret, a susținut că nemulțumirile reclamantei cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea de majorare a sumelor constituie aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și care exced controlului instanței de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la recursul pârâtei reclamanta B. a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Cu privire la excepția nulității recursului exercitat de reclamantă, în cadrul încheierii din 26 septembrie 2017, prin care s-a dispus admisibilitatea în principiu a celor două recursuri, instanța a stabilit că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs putând fi circumscrise ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Analizând recursurile exercitate de reclamanta B. și de pârâta SC C. SA, în limitele criticilor formulate, instanța constată caracterul fondat al acestora pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reține că ambele recursuri dezvoltă problema stabilirii daunelor morale cuvenite reclamantei B. din perspectiva aplicării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit cărora în cazul vătămării corporale a unor persoane, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, sens în care acestea vor fi examinate împreună. Printr-o primă critică recurenta-reclamantă a invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii instanței de apel, susținând, pe de o parte, că aceasta nu conține motivele ce au condus la diminuarea drastică a daunelor morale acordate de prima instanță, și anume de Ia suma de 2.500.000 lei la suma de 400.000 lei, iar, pe de altă parte, că, la dimensionarea acestor despăgubiri, curtea nu s-a raportat la situația reclamantei din prezenta speță încălcând astfel principiul echității.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii. Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentele soluției adoptate de judecător, iar instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia. Așa cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esența, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate.

Admițând apelul pârâtei din perspectiva criticilor legate de cuantumul în care au fost acordate daunele morale, curtea de apel a dispus diminuarea acestora de la suma de 2.500.000 lei la suma de 400.000 lei, considerând că tribunalul a decis „în mod netemeinic acordarea acestora într-un cuantum mai ridicat”. A mai apreciat această instanță, în considerentele deciziei recurate, și că suma de 2.500.000 lei nu respectă principiul echității, pe când suma de 400.000 lei este de natură să respecte funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri. Față de aspectele de nelegalitate invocate, instanța de apel nu a motivat în concret de ce a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantei B. de către prima instanță.

Se observă, însă, că, deși curtea și-a însușit considerentele tribunalului în ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral, ținând cont de: leziunile grave pe care le-a suferit reclamanta ca urmare a accidentului și care necesită îngrijiri medicale și în prezent, la mai mult de doi ani de la producerea acestuia; că nu se poate îngriji singură, având nevoie de un însoțitor; că a suferit aproximativ 240 de zile de îngrijiri medicale, iar evoluția sa pe parcursul timpului a fost una trenantă ca urmare a complicațiilor, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală dispus în cauză, aceasta nu a explicat în ce măsură se justifică reducerea daunelor la suma de 400.000 lei.

Precum s-a statuat în mod constant în jurisprudență instanței supreme, daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale pretinse în urma unor accidente de circulație, atunci când le acordă, instanța nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, printr-o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, analizând suferințele fizice și psihice ale victimelor, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară. În speța, raportarea instanței la principiul echității a fost doar formală, nemotivându-se în ce a constat încălcarea acestui principiu prin stabilirea sumei de 2.500.000 Iei de către prima instanță și de ce acesta este respectat prin acordarea sumei de 400.000 lei.

Nu rezultă, prin parcurgerea considerentelor deciziei recurate, că s-ar fi analizat situația concretă a reclamantei ca urmare a evenimentului în cauză, astfel cum reiese dîn probatoriul administrat la judecata în fond, pentru a se putea aprecia urmările suferite de aceasta pe plan fizic și psihic, inclusiv cele din viața de familie. Așa fiind, reține Înalta Curte că, la judecata apelului, nu s-a făcut o aplicare efectivă a principiului echității în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor îndurate de reclamanta B. Legat de reducerea daunelor, a mai considerat curtea de apel și că suma de 400.000 lei respectă funcția compensatorie ce trebuie data unor astfel de despăgubiri, prin raportare la trăsăturile juridice ale prejudiciului moral, fără însă a proceda la o analiză a acestora în contextul circumstanțelor cauzei, decizia fiind nemotivată și sub acest aspect.

Fața de aspectele evidențiate mai sus, hotărârea atacată nu întrunește cerințele imperative ale dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cauză fiind operante dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prima teză. Drept urmare, motivul expus de recurenta-reciarnanlă B. este fondat și urmează a fi admis ca atare. Printr-o a doua critică se reclamă de către aceeași recurentă nesocotirea de către instanța de apel a normei prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin aceea că la aprecierea daunelor morale nu a fost avută în vedere jurisprudența din România, cu toate că Ia judecata apelului, odată cu depunerea întâmpinării, a atașat mai multe hotărâri judecătorești în acest sens.

Reținând că motivul alegat se circumscrie ipotezei prevăzute de pct. 8 art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost identificat și de către recurenta-reclamantă, instanța constată că acesta este întemeiat pentru argumentele expuse mai jos. Conform prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incidente în speță, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unor persoane se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În determinarea valorii daunelor morale cuvenite reclamantei B., curtea de apel nu s-a raportat la jurisprudența națională în materie pentru a preciza care ar fi suma stabilită de instanțe în situații similare.

Instanța reține că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită tocmai pentru a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate. În speță, atât în fața primei instanțe, cât și în apel reclamanta a depus mai multe hotărâri judecătorești ale instanțelor din care se desprinde un anumit cuantum al despăgubirilor pentru suferința produsă în cazul vătămării corporale a unor persoane într-un accident de circulație. În acest context, curtea de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat jurisprudența națională, precum și cea invocată de reclamată, prin raportare la situația concretă a acesteia, astfel cum impun dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

Drept urmare, recursul acesteia urmează a fi admis în baza art. 496 și 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Prin recursul formulat, pârâta SC C. SA a solicitat diminuarea daunelor morale acordate reclamantei, apreciind că suma de 400.000 lei este exagerată prin raportare la practica constantă a instanțelor care a considerat că daunele morale nu trebuie să fie excesive ca întindere, riscând în acest caz de a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută prin lege. A mai pretins recurenta ca instanța să analizeze despăgubirile stabilite în speță, respectând principiile statuate prin dispozițiile art. 49 ale Ordinului C.S.A.

nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Se observă că aceste probleme au făcut obiectul analizei criticilor expuse de reclamantă, astfel că, pentru considerentele redate în cadrul acestora, se va admite și recursul pârâtei. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va aprecia dacă este necesar să pună în vedere intimatei SC C. SA să depună diligențe pentru a atașa la dosar practică judiciară spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale. În operațiunea de cuantificare, instanța de apel urmează să țină seama de criteriile de stabilire a daunelor, de practica judiciară națională în materie, precum și de hotărârile judecătorești depuse de recurentă și de pârâtă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta B. și de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 1598 din data de 14 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2017.