ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2016

Decizia nr. 1389/2016 Asupra cauzei de față reține următoarele: Prin cererea, înregistrată sub nr. x/93/2014 pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 22 decembrie 2014, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 48 - 55 Legea nr. 136/1995, Ordinul nr. 14/2011 și art. 2223 C. civ., reclamanții A., B., C., D., E. au chemat în judecată pârâta SC F. SA solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata despăgubirilor reprezentând daune morale, în cuantum de câte 2.000.000 lei pentru A. și B. în calitate de părinți ai defunctului G., 1.000.000 lei lui C. în calitate de frate; 1.000.000 lei lui D. în calitate de frate, 1.000.000 lei lui E. în calitate de soră precum și obligarea la plata sumei de 20.000 lei daune materiale, cu dobânda legală de la data pronunțării până la plata efectiva a despăgubirilor.

În motivare, s-a arătat că numitul G. a fost victima unui accident rutier produs în data de 13 septembrie 2014, în urma căruia și-a pierdut viața, în calitate de pasager al autoturismului condus de H., care nu a adaptat viteza la condițiile de drum, într-o curbă la dreapta a părăsit partea carosabilă și s-a izbit de un cap de pod. Prin Sentința civilă nr. 1794 din 22 iunie 2015, Tribunalul Ilfov a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 3.920 lei daune materiale; la câte 100.000 lei daune morale către reclamanții A. și B. în calitate de părinți ai defunctului; și câte 50.000 lei reclamanților C., D. în calitate de frați și E. în calitate de soră; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 4 din 11 ianuarie 2016, urmare a respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâta SC F. SA împotriva sentinței civile pronunțate de tribunal. Împotriva acestei decizii a fost formulat prezentul recurs de către pârâta SC F. SA, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 04 martie 2016 și repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10). Prin rezoluția completului de filtru din 09 martie 2016, cererea de recurs a fost comunicată intimaților A., B., D., C., E. cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.

Motivele de recurs au fost comunicate intimaților A., B., D., C., E., atât la adresele de domiciliu cât și la domiciliul procesual ales, conform dovezilor, la data de 14 martie 2016. La data de 08 aprilie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. XVII alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, intimații A., B., D., C., E. au formulat întâmpinare. Prin întâmpinare, formulată de avocat I., conform împuternicirii avocațiale nr. x/2016, intimații au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a recurentei SC F. SA.

Referitor la motivul de recurs care privește cuantumul daunelor morale solicitate, au apreciat că acesta nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În acest sens, au susținut că recursul este inadmisibil. Întâmpinarea formulată de intimați a fost comunicată recurentei la data de 12 aprilie 2016. La data de 19 aprilie 2016, prin e-mail, recurenta SC F. SA a depus răspuns la întâmpinare. În cuprinsul acesteia a arătat că motivele de nelegalitate invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Privitor la daunele morale acordate de curtea de apel, a apreciat că determinarea cuantumului acestora trebuie raportat la probatoriu administrat în cauză. Or, în cauza pendinte, probarea de către reclamanți a prejudiciului moral a fost făcută doar prin actele de stare civilă. De asemenea, recurenta a arătat că daunele morale nu trebuie să reprezinte pentru societatea asigurătoare o sancțiune civilă, ci doar o compensație bănească acordată pentru suferința încercată de către reclamanți. În continuare, a apreciat că la acordarea daunelor morale, se impune ca instanțele de judecată să țină cont atât de jurisprudența națională și europeană, cât și de faptul că societățile asigurătoare acordă despăgubiri într-un număr din ce în ce mai mare de cauze.

Prin urmare, gradul de solvabilitate al acestora ar putea fi afectat prin creșterea de către instanțe a valorii despăgubirilor morale acordate. La data de 21 aprilie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, a fost comunicat părților la data de 03 mai 2016, conform dovezilor aflate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar la data de 10 mai 2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, recurenta a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei în ședință publică.

La termenul de judecată stabilit la data de 15 iunie 2016 pentru soluționarea recursului, în complet de filtru, potrivit dispozițiilor art. 495 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, Înalta Curte în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispozițiile art. 486 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, asupra căreia a rămas în pronunțare și pe care o va admite pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic." De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol prevede că: "(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, "Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.". Prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat,

legiuitorul a instituit procedura de filtrare a recursurilor cu scopul impunerii părților unor exigențe în declararea recursurilor, exigențe care privesc printre altele, cerințe de formă, cum este și cea privitoare la semnătură. În cauza de față, prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului întocmit în cauză, și comunicat părților la data de 03 mai 2016, raportorul a constatat că cererea de recurs nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității, respectiv nu conține semnătura părții în favoarea căreia a fost exercitată calea de atac, respectiv a avocatului J. mandatată de către recurentă să redacteze și să exercite calea de atac.

În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în etapa de filtru a recursului, completul de judecată a constatat că cererea de recurs nu este semnată, așa cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) coroborat cu dispozițiile art. 486 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat. În consecință, reținând că cererea de recurs nu îndeplinește o condiție formală și intrinsecă, reglementată expres de lege, în absența căreia, instanța nu se poate considera regular învestită, Înalta Curte consideră că se impune aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de art. 486 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că recurenta a fost asistată în faza procesuală a recursului de o persoană specializată în domeniul juridic, respectiv avocat J., așa cum reiese din împuternicirea avocațială aflată la dosarul curții de apel. Prin urmare, reiese că aceasta a beneficiat în această fază procesuală de asistență juridică de specialitate, o necunoaștere a dispozițiilor procedurale neputând fi invocată în acest context, legea acordând avocaților prezumția de specialiști ai dreptului.

Și din perspectiva dreptului la apărare, reglementat de același art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care a fost constatat că recursul nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității, a fost comunicat recurentei la adresa indicată chiar de către aceasta în cuprinsul cererii de recurs aflată la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ocazie cu care i s-a pus în vedere că are posibilitatea formulării unui punct de vedere la raport. Cu toate că recurenta a depus punct de vedere la raportul prin care i s-a comunicat că cererea de recurs nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității, aceasta nu a înțeles să complinească lipsa semnăturii de pe cererea de recurs.

Învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție.

S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanța (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Deși în speța redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare în judecată în faza de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziția, de principiu, a instanței de contencios european cu privire la soluțiile de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, cum este și cazul în speță, atunci când limitările impuse îndeplinesc condițiile enunțate și standardele Curții în această materie. Având în vedere că lipsa semnăturii reprezintă fine de neprimire a cererii de recurs, Înalta Curte nu poate trece la analiza pe fond a cererii. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va anula, pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei civile nr. 4A din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Anulează, pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta SC F. SA - împotriva Deciziei civile nr. 4A din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și se va comunica părților, conform prevederilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016. Procesat de GGC - CT