ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1389/2016
Asupra cauzei
de față reține următoarele:
Prin cererea, înregistrată sub
nr. x/93/2014 pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 22 decembrie 2014,
întemeiată în drept pe dispozițiile art. 48 - 55 Legea nr. 136/1995,
Ordinul nr. 14/2011 și art. 2223 C. civ., reclamanții A., B., C., D.,
E. au chemat în judecată pârâta SC F. SA solicitând ca prin hotărârea
ce o va pronunța să oblige pârâta la plata despăgubirilor
reprezentând daune morale, în cuantum de câte 2.000.000 lei pentru A. și
B. în calitate de părinți ai defunctului G., 1.000.000 lei lui C. în
calitate de frate; 1.000.000 lei lui D. în calitate de frate, 1.000.000 lei lui
E. în calitate de soră precum și obligarea la plata sumei de 20.000
lei daune materiale, cu dobânda legală de la data pronunțării
până la plata efectiva a despăgubirilor.
În motivare,
s-a arătat că numitul G. a fost victima unui accident rutier produs
în data de 13 septembrie 2014, în urma căruia și-a pierdut
viața, în calitate de pasager al autoturismului condus de H., care nu a
adaptat viteza la condițiile de drum, într-o curbă la dreapta a
părăsit partea carosabilă și s-a izbit de un cap de pod.
Prin
Sentința civilă nr. 1794 din 22 iunie 2015, Tribunalul Ilfov a admis,
în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei
de 3.920 lei daune materiale; la câte 100.000 lei daune morale către
reclamanții A. și B. în calitate de părinți ai defunctului;
și câte 50.000 lei reclamanților C., D. în calitate de frați
și E. în calitate de soră; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de
judecată.
Soluția
a fost menținută de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 4
din 11 ianuarie 2016, urmare a respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de
pârâta SC F. SA împotriva sentinței civile pronunțate de tribunal.
Împotriva
acestei decizii a fost formulat prezentul recurs de către pârâta SC F. SA,
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție
la data de 04 martie 2016 și repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10).
Prin
rezoluția completului de filtru din 09 martie 2016, cererea de recurs a
fost comunicată intimaților A., B., D., C., E. cu mențiunea de a
depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.
Motivele de
recurs au fost comunicate intimaților A., B., D., C., E., atât la adresele
de domiciliu cât și la domiciliul procesual ales, conform dovezilor, la
data de 14 martie 2016.
La data de 08
aprilie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile, astfel cum este
reglementat de dispozițiile art. XVII alin. (3) teza a 2-a din Legea nr.
2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
intimații A., B., D., C., E. au formulat întâmpinare.
Prin
întâmpinare, formulată de avocat I., conform împuternicirii
avocațiale nr. x/2016, intimații au solicitat respingerea
excepției lipsei calității procesual pasive a recurentei SC F.
SA. Referitor la motivul de recurs care privește cuantumul daunelor morale
solicitate, au apreciat că acesta nu se încadrează în niciunul dintre
motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de
dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă. În acest sens, au susținut că recursul
este inadmisibil.
Întâmpinarea
formulată de intimați a fost comunicată recurentei la data de 12
aprilie 2016.
La data de 19
aprilie 2016, prin e-mail, recurenta SC F. SA a depus răspuns la
întâmpinare. În cuprinsul acesteia a arătat că motivele de
nelegalitate invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 alin.
(1) pct. 1 - 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă. Privitor la daunele morale acordate de curtea de apel, a apreciat
că determinarea cuantumului acestora trebuie raportat la probatoriu
administrat în cauză. Or, în cauza pendinte, probarea de către
reclamanți a prejudiciului moral a fost făcută doar prin actele
de stare civilă. De asemenea, recurenta a arătat că daunele
morale nu trebuie să reprezinte pentru societatea asigurătoare o
sancțiune civilă, ci doar o compensație bănească
acordată pentru suferința încercată de către
reclamanți. În continuare, a apreciat că la acordarea daunelor
morale, se impune ca instanțele de judecată să țină
cont atât de jurisprudența națională și europeană, cât
și de faptul că societățile asigurătoare acordă
despăgubiri într-un număr din ce în ce mai mare de cauze. Prin
urmare, gradul de solvabilitate al acestora ar putea fi afectat prin
creșterea de către instanțe a valorii despăgubirilor morale
acordate.
La data de 21
aprilie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum
este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu
dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, magistratul
asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra
admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd
dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului, a fost comunicat
părților la data de 03 mai 2016, conform dovezilor aflate la dosarul
Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar la data de 10 mai
2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art.
493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, recurenta a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat
admiterea recursului și trimiterea cauzei în ședință
publică.
La termenul
de judecată stabilit la data de 15 iunie 2016 pentru soluționarea
recursului, în complet de filtru, potrivit dispozițiilor art. 495 alin.
(5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicat, Înalta Curte în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit.
e) coroborate cu dispozițiile art. 486 alin. (3) din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicat, a invocat
excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii,
asupra căreia a rămas în pronunțare și pe care o va admite
pentru următoarele considerente:
Conform
dispozițiilor art. 486 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicat, "Cererea de recurs va cuprinde
următoarele mențiuni: e) semnătura părții sau a
mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a
avocatului sau, după caz, a consilierului juridic."
De asemenea,
alin. (3) al aceluiași articol prevede că: "(3) Mențiunile
prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și
cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub
sancțiunea nulității".
Potrivit
dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, "Nulitatea este sancțiunea care
lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat
cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.".
Prin Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat,
legiuitorul a instituit procedura de filtrare a recursurilor cu scopul
impunerii părților unor exigențe în declararea recursurilor,
exigențe care privesc printre altele, cerințe de formă, cum este
și cea privitoare la semnătură.
În cauza de
față, prin raportul asupra admisibilității în principiu a
recursului întocmit în cauză, și comunicat părților la data
de 03 mai 2016, raportorul a constatat că cererea de recurs nu
îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea
nulității, respectiv nu conține semnătura părții
în favoarea căreia a fost exercitată calea de atac, respectiv a
avocatului J. mandatată de către recurentă să redacteze
și să exercite calea de atac.
În aplicarea
dispozițiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, în etapa de filtru a recursului, completul de
judecată a constatat că cererea de recurs nu este semnată,
așa cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) coroborat cu
dispozițiile art. 486 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicat.
În
consecință, reținând că cererea de recurs nu
îndeplinește o condiție formală și intrinsecă,
reglementată expres de lege, în absența căreia, instanța nu
se poate considera regular învestită, Înalta Curte consideră că
se impune aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de
art. 486 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicat.
Analizând
cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este
reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, se constată că recurenta a fost
asistată în faza procesuală a recursului de o persoană
specializată în domeniul juridic, respectiv avocat J., așa cum reiese
din împuternicirea avocațială aflată la dosarul curții de
apel. Prin urmare, reiese că aceasta a beneficiat în această
fază procesuală de asistență juridică de specialitate,
o necunoaștere a dispozițiilor procedurale neputând fi invocată
în acest context, legea acordând avocaților prezumția de
specialiști ai dreptului.
Și din
perspectiva dreptului la apărare, reglementat de același art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că
raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care a
fost constatat că recursul nu îndeplinește condițiile de
formă stabilite sub sancțiunea nulității, a fost comunicat
recurentei la adresa indicată chiar de către aceasta în cuprinsul
cererii de recurs aflată la dosarul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ocazie cu care i s-a pus în vedere că are posibilitatea
formulării unui punct de vedere la raport. Cu toate că recurenta a
depus punct de vedere la raportul prin care i s-a comunicat că cererea de
recurs nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub
sancțiunea nulității, aceasta nu a înțeles să
complinească lipsa semnăturii de pe cererea de recurs.
Învestită
cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil în
contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura
de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la
instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor
legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța
sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază
cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop
legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate
între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Astfel, prin
decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către
Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că
procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată,
reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, nu se substituie unei cercetări judiciare
și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba
de o etapă obligatorie, care urmărește a impune
reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării
oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de
procedură este prevăzută de lege și urmărește
buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii
reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în
dreptul său de acces la instanța (art. 6 din Convenție),
reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra
omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi
aplicată.
Deși în
speța redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare
în judecată în faza de regularizare reglementată de dispozițiile
art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicat, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziția, de
principiu, a instanței de contencios european cu privire la soluțiile
de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condițiilor de formă,
cum este și cazul în speță, atunci când limitările impuse
îndeplinesc condițiile enunțate și standardele Curții în
această materie.
Având în
vedere că lipsa semnăturii reprezintă fine de neprimire a
cererii de recurs, Înalta Curte nu poate trece la analiza pe fond a cererii.
Pentru
considerentele arătate, Înalta Curte va anula, pentru lipsa
semnăturii, recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei civile
nr. 4A din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Anulează,
pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta SC F. SA - împotriva
Deciziei civile nr. 4A din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă.
Hotărârea
nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit dispozițiilor art.
493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă și se va comunica părților, conform prevederilor
art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016.
Procesat de GGC - CT