ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1433/2016
Deliberând
asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
La data de 5
februarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație
și Justiție recursul declarat de reclamanții A., B. și C.
împotriva Deciziei civile nr. 1567 din 14 octombrie 2015 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Prin motivele
de recurs, reclamanții au formulat următoarele critici de
nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. raportat
la art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Instanța
de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr.
167/1958 și art. 998 - 999 C. civ. atunci când a decis că
prescripția extinctivă a dreptului material începe să curgă
de la data producerii accidentului.
Potrivit
dispozițiilor speciale ale art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în
cazul acțiunii în răspundere pentru o pagubă cauzată prin
fapta ilicită (cum este acțiunea dedusă judecății),
prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei și pe cel
care răspunde de ea.
Norma
menționată instituie cerința cunoașterii persoanei care
răspunde pentru pagubă și nu a persoanei care a cauzat
prejudiciul. Astfel, deși dreptul subiectiv la repararea pagubei
pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naște la data
săvârșirii faptei, totuși dreptul la acțiune se naște
ulterior, prescripția extinctivă începând să curgă
după stabilirea și determinarea pe cale judecătorească a
elementelor răspunderii civile delictuale.
În
accepțiunea juridică, noțiunea de persoana vinovată este
confirmată și indubitabil stabilită odată cu hotărârea
de condamnare a celui ce se face vinovat de producerea unei fapte penale. În
speța dedusă judecății, procesul penal s-a finalizat prin
pronunțarea unei hotărâri de condamnare a numitului D. în data de 22
ianuarie 2014, dată la care acesta a fost găsit vinovat de producerea
accidentului rutier din iunie 2011, în urma căruia a survenit decesul
numitului E. - fiul, respectiv fratele reclamanților. Până la
momentul soluționării cauzei penale, orice persoană este
prezumată a fi nevinovată.
În raport de
dispozițiile art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995, instanțele de
judecată obligă la plata de despăgubiri societățile de
asigurare care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului.
Reclamanții, terțe persoane față de contractul de asigurare,
nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul decât prin
intermediul organelor penale de cercetare ale accidentului ce
acționează în aceste privințe numai la termenele și cu
posibilitățile conferite lor de legile speciale.
În aceste
condiții, data curgerii prescripției nu poate fi cea a producerii
accidentului, ci numai data cunoașterii concluziilor organelor de
specialitate, ca rezultat al cercetării penale finalizate cu sesizarea
instanței penale, care stabilește autorul și culpa sa în
determinarea faptului prejudiciabil.
Se mai
arată că dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din vechiul
C. proc. pen. vin să infirme susținerile instanței de apel
și că, inclusiv în ipoteza în care s-ar considera că momentul de
la care începe să curgă termenul de prescripție este cel în care
reclamanții au aflat de punerea în mișcare a acțiunii penale
împotriva presupusului vinovat, acțiunea dedusă judecății
este introdusă înainte de împlinirea termenului general de
prescripție.
Analizând
decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs,
Înalta Curte reține următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 28 iulie 2014,
reclamanții B., A. și C. au chemat în judecată pe pârâta SC F.
SA și pe intervenientul D., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor
morale și materiale după cum urmează:
1. B. -
pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, E., daune
morale în cuantum de 1.000.000 RON și daune materiale în cuantum de 3.500
de RON reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării;
2. A. -
pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, E., daune
morale în cuantum de 1.000.000 de RON;
3. C. -
pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fratelui său, E., daune
morale în cuantum de 250.000 de RON.
Prin
Sentința civilă nr. 151 din 14 ianuarie 2015, Tribunalul Ilfov,
secția civilă a admis excepția prescripției dreptului
material la acțiune și a respins cererea.
Pentru a
pronunța această soluție, tribunalul a reținut că E. a
decedat la data de 12 iunie 2011, în urma unui accident rutier în care a fost
implicat autoturismul înmatriculat sub nr. X, condus de D.
Potrivit
Sentinței penale nr. 5 din 22 ianuarie 2014, pronunțată de
Judecătoria Măcin, în cauză nu a existat constituire de parte
civilă, moștenitorii victimei rezervându-și dreptul de a promova
o acțiune civilă ulterioară.
Instanța
a reținut că reclamanții sunt părinții, respectiv sora
decedatului E., astfel că este evident că paguba a fost
cunoscută la momentul producerii accidentului de circulație,
respectiv la data de 12 iunie 2011.
Totodată,
din împrejurările cauzei, tribunalul a reținut că autorul faptei
delictuale a fost identificat la același moment.
Instanța
a înlăturat susținerea reclamanților în sensul că termenul
de prescripție începe să curgă la data de 22 ianuarie 2014, data
pronunțării sentinței penale de către Judecătoria
Măcin, prin care s-a stabilit vinovăția inculpatului D. cu
privire la infracțiunea de ucidere din culpă.
Ca forme
specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală și
răspunderea civilă delictuală sunt instituții juridice
distincte reglementate de legea penală și, respectiv, de legea
civilă, având temeiuri, regimuri și funcții diferite.
Dacă
fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie în același timp
și infracțiune, va fi angajată atât răspunderea civilă
delictuală cât și răspunderea penală. Acțiunea
civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul
procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă,
sau poate fi formulată separat, în fața instanței civile, dacă
persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în
procesul penal, dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă
instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă,
a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Nici
susținerea că termenul de prescripție trebuie calculat de la
data de 2 septembrie 2014, data la care a fost emis rechizitoriul, nu a fost
primită de instanță.
Numele
persoanei care a condus autoturismul în care s-a aflat persoana decedată a
fost cunoscut chiar din momentul producerii accidentului, fiind identificat de
către organele de cercetare sosite la fața locului. Prin urmare, în
mod obiectiv reclamanții au cunoscut la data de 12 iunie 2011 atât
producerea pagubei cât și persoana care a răspuns de ea, și,
având în vedere faptul ca cererea de chemare în judecată a fost
înregistrată la data de 27 iulie 2014, cu depășirea termenului
de 3 ani, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material
la acțiune și a respins cererea.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia
civilă nr. 1567 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București,
secția a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.
Instanța
de apel a reținut că termenul general de prescripție de trei ani
prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să
curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau
trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
În cauză, apelanții au cunoscut paguba și făptuitorul de la
data producerii accidentului.
Promovarea
acțiunii civile nu este dependentă de soluționarea procesului
penal, în care se valorifică un raport juridic de drept public, prin care
se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate
de săvârșirea unei infracțiuni, iar faptul ca anumite elemente
din raportul penal (existența faptei, a persoanei care a
săvârșit-o și a vinovăției acesteia) se bucură de
autoritate de lucru judecat, conform art. 22 C. proc. pen., nu înseamnă
că dreptul material la acțiunea în răspundere civilă
delictuală curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nici o
dispoziție legală care să prevadă această
excepție.
De altfel,
legea prevede posibilitatea suspendării judecății acțiunii
civile până la soluționarea procesului penai, fiind evident că
legiuitorul nu a intenționat să condiționeze promovarea unei
cereri de atragere a răspunderii civile delictuale de hotărârea
pronunțată în procesul penal.
Înalta Curte
urmează a admite recursul declarat, pentru următoarele considerente:
Cererea de
chemare în judecată care a învestit instanțele în prezentul litigiu a
fost formulată în contradictoriu cu SC F. SA, fiind întemeiată pe
dispozițiile Legii nr. 136/1995. Intimatul D. a fost citat în cauză
în calitate de intervenient forțat, în condițiile art. 54 alin. (1)
din Legea nr. 136/1995.
Înalta Curte
confirmă incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din
Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 8 din același act normativ.
Însă, în raport de cadrul procesual ales de reclamanți, instanța
de apel avea obligația de a verifica împlinirea termenului de prescripție
față de persoana juridică indicată de reclamanți ea
având calitatea de pârât în raportul juridic dedus judecății.
Este
adevărat că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu
art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție de 3 ani
începe să curgă, în cazul dreptului la acțiune în repararea unei
fapte ilicite, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Însă, în respectarea principiului disponibilității,
prevăzut de art. 9 C. proc. civ. și care guvernează
desfășurarea oricărui proces civil verificarea termenului de
prescripție trebuie să fie făcută în raport pârâtul indicat
de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, și care, în
prezentul litigiu, este SC F. SA.
Prin urmare,
în stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de
prescripție al dreptului material la repararea pagubei solicitată de
reclamanți, instanța avea obligația de a determina data la care
reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască
asigurătorul - parte a contractului de asigurare încheiat cu asiguratul
răspunzător de producerea faptei ilicite.
Or, în
cauză, cercetarea judecătorească a vizat numai momentul la care
reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască persoana
vinovată de producerea accidentului rutier, instanța neobservând
faptul că pretențiile reclamanților sunt întemeiate pe
dispozițiile Legii nr. 136/1995, fiind formulate în contradictoriu cu
societatea de asigurare, parte a contractului de asigurare încheiat cu persoana
vinovată de producerea accidentului rutier.
Din cuprinsul
Sentinței penale nr. 5 din 22 ianuarie 2014 a Judecătoriei Tulcea
rezultă că la data producerii accidentului de circulație,
autoturismul condus de inculpat era asigurat RCA la SC F. SA, astfel că în
cauza penală a fost introdusă societatea de asigurări în
calitate de asigurător de răspundere civilă. În sentința
penală menționată nu este însă indicată și data
la care reclamanții din prezenta cauză au aflat care este societatea
care, la data producerii accidentului, avea calitatea de asigurător de
răspundere civilă.
Este
adevărat că, la data de 4 noiembrie 2013, reclamanții
cunoșteau că asigurător de răspundere civilă pentru
accidentul rutier produs la data de 12 iunie 2011 este SC F. SA, de vreme ce,
la acea dată, au solicitat acestei societăți de asigurare
furnizarea unor anumite date, așa cum rezultă din cererile aflate la
dosarul primei instanțe. Însă, în determinarea momentului la care s-a
născut dreptul material la acțiune și de la care a început
să curgă termenul de prescripție este important a se stabili
dacă, între data producerii accidentului rutier, 12 iunie 2011, și
data la care ar 11 trebuit să înceapă să curgă termenul de
prescripție de 3 ani pentru a fi împlinit la data de 24 iulie 2014 (data
formulării acțiunii), reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit
să cunoască care este societatea de asigurări în contradictoriu
cu care își puteau formula pretențiile întemeiate pe Legea nr.
136/1995.
Or, în
cauză, nu există probe în raport cu care să se poată
determina data la care reclamanții au cunoscut ori ar fi trebuit să
cunoască societatea de asigurări pe care o puteau chema în
judecată în condițiile Legii nr. 136/1995.
De aceea, în
temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa
decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată
instanței de apei, care urmează a stabili, pe baza probelor pe care
le va administra, care este data la care reclamanții au cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască asigurătorul de răspundere civilă
în contradictoriu cu care și-au formulat pretențiile în prezenta
cauză.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanții A., B., C. împotriva Deciziei civile nr.
1567 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a civilă.
Casează
decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași
instanță de apel.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 23 iunie 2016.
Procesat de