ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1083/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1083/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin acțiunea înregistrată la data de 5 iunie 2013 pe rolul Tribunalul

Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 3311/107/2013,

reclamanții B.E. și B.C.E., prin reprezentantul legal B.E., au solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA obligarea acesteia la plata daunelor

morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului concubinului,

respectiv tatăl fiului reclamant, C.A.E. după cum urmează: 200.000 euro pentru

reclamantă; 500.000 euro pentru fiul B.C.E.; 1.000 euro lunar, reprezentând

prestație lunară pentru reclamant, până la majoratul acestuia.

Prin sentința comercială nr. 73/COM/2013 din 24

septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Alba a fost admisă excepției

prescripției extinctive, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta B.E.

și B.C.E., prin reprezentantul legal B.E., în contradictoriu cu pârâta SC

A.R.A. SA Alba lulia pentru despăgubiri - daune morale.

Prin decizia nr. 146/2014 din 4 aprilie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia, secția II-a civilă, a fost admis apelul declarat

de reclamantul B.C.E., prin reprezentantul legal B.E., împotriva Sentinței comerciale

nr. 73/COM/2013 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 3311/107/2013 și,

în consecință:

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că

s-a respins excepția prescripției extinctive față de reclamantul B.C.E., fiind

admisă în parte acțiunea reclamantului și obligată pârâta SC A.R.A. SA la plata

sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respinsă în rest

acțiunea.

A fost respins apelul reclamantei B.E. și menținute în

rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B.C.E. prin

reprezentant legal B.E. și B.E., precum și pârâta SC A.R.A. SA Alba Iulia au

declarat recurs.

Recurenții-reclamanți B.C.E. prin reprezentant legal B.E.

și B.E. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenții susțin

că prin admiterea apelului și schimbarea în parte a acțiunii față de minorul B.C.E.,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu referire la daunele morale

acordate acestuia, întrucât suma stabilită de instanță este insuficientă,

raportat la suferința provocată minorului prin lipsirea de prezența tatălui pe

viitor și implicit de sprijinul moral și material acordat acestuia.

În acest sens, recurenții consideră că este greșită

aprecierea instanței de apel, potrivit căreia la stabilirea cuantumului sumei

acordate s-a ținut seama de despăgubirile acordate altor victime ale

accidentului, întrucât instanța trebuia să analizeze în concret fiecare

situație dedusă judecății, fără a compara.

În ceea ce privește solicitarea referitoare la

acordarea unei prestații periodice lunare în cuantum de 1.000 euro și sub

aspectul acordării de despăgubiri materiale se susține faptul că nu s-a putut

dovedi cuantumul veniturilor obținute de către defunctul C.A.E., însă instanța

de apel ar fi putut să se raporteze la salariul minim pe economie.

Referitor la recursul reclamantei B.E., se susține că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin menținerea soluției de

respingere ca fiind prescrisă a acțiunii formulate de reclamantă, reținându-se în

mod greșit că demersurile reclamantei pentru valorificarea dreptului la

despăgubiri în termenul de prescripție s-au limitat la invitarea pârâtei la

conciliere, întrucât au fost depuse toate înscrisurile solicitate, neavându-se

însă în vedere varianta solicitării despăgubirilor prin intermediul instanței

de judecată deoarece reclamanții au fost asigurați de intimată de posibilitatea

soluționării cererii pe cale amiabilă.

Recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA Alba Iulia a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta solicită

ca pe cale de excepție să fie admisă excepția prescripției dreptului material

la acțiune al reclamantei în numele minorului B.C.E., iar pe fondul cauzei

solicită respingerea acțiunii ca fiind nedovedită.

În acest context se susține că, instanța de apel a

reținut în mod greșit că prescripția dreptului material la acțiune al

reclamantului minor B.C.E. s-a născut la momentul în care s-a stabilit filiația

față de defunctul C.A.E., având în vedere că prin această motivare instanța de

apel a aplicat greșit normele de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958

și în Legea nr. 136/1995 modificată și a normelor date în aplicarea ei,

întrucât răspunderea societăților de asigurare este condiționată de producerea

faptei ilicite și de dobândirea calității de persoană păgubită prin fapta

ilicită, aceste două condiții esențiale rezultând din prevederile Legii nr. 136/1995

privind asigurările din România.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că instanța de apel a

dat o interpretarea greșită normelor de drept, întrucât recurenta-pârâtă a

susținut ca și condiție necesară acordării daunelor morale, necesitatea de a se

dovedi relația afectivă și viața de familie anterioară producerii accidentului,

aspect pe care reclamanta nu a putut să-l probeze.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C.

proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în

principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 27

ianuarie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra

admisibilității în principiu a recursurilor, fiind dispusă comunicarea acestuia

părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra

admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de

28 ianuarie 2015.

Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului,

însă prin întâmpinările depuse de ambele părți la dosarul cauzei s-a invocat excepția

nulității recursurilor, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Deliberând, Înalta Curte a respins excepția nulității

recursurilor considerând că motivele acestora se încadrează în motivele de

casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul

reclamanților B.C.E. prin reprezentant legal B.E. și B.E. este fondat, iar

recursul pârâtei SC A.R.A. SA Alba Iulia, este nefondat.

Recursul reclamanților B.C.E. prin reprezentant legal B.E.

și B.E. întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ. s-a constatat a fi fondat, pentru următoarele considerente :

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate

fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare,

recurenții-reclamanți au considerat că instanța de apel, în mod greșit a

soluționat apelul reclamantului minor doar din perspectiva prescripției

dreptului la acțiune și a stabilit ca fiind corespunzătoare suma de 100.000 lei

daune morale, respingând în rest apelul acestuia, precum și apelul reclamantei B.E.

Această critică se constată a fi fondată, având în

vedere că, într-adevăr, instanța de apel a analizat doar apelul reclamantului

minor privind excepția prescripției dreptului material la acțiune și daunele

morale, fără a se cerceta apelul reclamantei B.E. prin care se invoca dreptul

acesteia la despăgubiri, aspect ce presupunea o altă verificare din punct de

vedere probator.

De asemenea, reclamanții critică decizia atacată și sub

aspectul neacordării prestației lunare minorului B.C.E., având în vedere că

instanța de apel a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, așa cum s-a

cerut, sub forma daunelor morale, întrucât reclamantul minor nu putea dovedi

existența unei suferințe morale lunare care să justifice această despăgubire.

Și această critică se constată a fi fondată, având în

vedere că instanța de apel a abordat în mod greșit această susținere, tot ca pe

o despăgubire morală, iar proba acordării unei prestații lunare reclamantului

minor putea fi administrată de instanța de apel, în condițiile prevăzute de art.

479 alin. (2) C. proc. civ., în cauză neexistând nicio probă din care să

rezulte că aceasta nu a fost prestată.

În ceea ce privește critica formulată de reclamanta B.E.

privind greșita soluționare a excepției prescripției, se constată că aceasta este

fondată, având în vedere că nu poate fi primită susținerea pârâtei, potrivit

căreia, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 3 ianuarie 2010,

când s-a produs evenimentul rutier, motivat de împrejurarea că reclamanta ar fi

cunoscut încă de la acea dată persoana vinovată de fapta prejudiciabilă.

Această susținere nu are suport legal, având în vedere

că, pentru corecta aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

potrivit cărora, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea", în prealabil, trebuia stabilit în fapt momentul la care reclamanții

au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Pentru lămurirea acestor aspecte, instanța de apel

trebuia să aibă în vedere faptul că data de la care începe să curgă termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii

civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu

printr-un accident de circulație soldat cu decesul unei persoane, este momentul

la care partea ce pretinde despăgubirile a cunoscut despre existența

prejudiciului și persoana vinovată.

Astfel cum s-a statuat în teorie și practică, deși

dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se

poate naște la data săvârșirii faptei, totuși dreptul obiectiv, dreptul la

acțiune se naște ulterior, prescripția extinctivă începând să curgă la momentul

îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, cu privire la paguba și cel care răspunde de ea, dar și după

stabilirea și determinarea pe cale judecătorească a elementelor răspunderii

civile delictuale.

Din aceste considerente, s-a apreciat ca o necesitate o

fază ulterioară a atacării dreptului subiectiv, în concordanță cu necesitățile

cercetării situației de fapt sub toate aspectele legate de fapta ilicită,

persoana răspunzătoare, prejudiciul cert, prin mijloace și metode puse la

îndemâna organelor de specialitate.

În cauza de față, se constată că la data producerii

accidentului, nu au fost cunoscute elementele concurente care să permită

plasarea curgerii termenului de prescripție la data producerii riscului

asigurat, accidentul, iar în raport de dispozițiile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995

modificată, instanțele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar

societățile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii

accidentului, așa încât terțele persoane, cazul reclamanților de față, nu pot

intra în posesia datelor privind asigurătorul, altfel decât prin intermediul

organelor de cercetare ale accidentului ce acționează în aceste privințe numai

la termenele și cu posibilitățile conferite lor de legile speciale aplicabile.

În acest context, se reține că dreptul material la

acțiune, în mod obiectiv nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii

accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate,

prin măsuri și mijloace științifice pot preciza cu certitudine modalitățile de

producere a accidentelor de circulație, vinovățiile cât și persoanele

răspunzătoare.

În aceste condiții, se constată că data curgerii

prescripției nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data

cunoașterii concluziilor organelor de specialitate, care stabilesc autorul și

culpa sa în determinarea faptului prejudiciabil, ca rezultat al cercetării

penale finalizate prin Rezoluția din 28 mai 2010 dispusă de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Alba cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de

numitul M.D.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă.

Astfel, argumentele instanței de apel, potrivit cărora,

data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe

cel care răspunde de ea ar fi data producerii accidentului - 3 ianuarie 2010,

prescripția împlinindu-se la data de 2 ianuarie 2013 - față de termenul general

de prescripție de trei ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, se

constată că nu pot fi primite față de considerentele expuse, acțiunea

reclamantei B.E., fiind în mod greșit respinsă, ca urmare a admiterii excepției

prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, se apreciază ca fiind fondate criticile

formulate de către reclamanți, având în vedere că din considerentele deciziei

pronunțate se constată că soluția de admitere a apelului reclamantului B.C.E.,

de schimbare în parte a sentinței apelate, precum și de respingere a apelului

reclamantei nu este susținută de probele din dosar, instanța de apel

nerespectând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită.

În ceea ce privește recursul pârâtei SC A.R.A. SA Alba Iulia,

Înalta Curte constată că aspectele invocate de către pârâta recurentă, atât pe

cale de excepție, cât și pe fondul cauzei, nu se circumscriu prevederilor art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului

material la acțiune a reclamantului B.C.E., se constată că instanța de apel în

mod corect a respins-o, apreciind ca fiind necesară în justificarea calității

procesuale active a minorului de a solicita daune morale, calitatea de membru

al familiei defunctului C.A.E.. Această calitate a fost dobândită de minor doar

în momentul stabilirii filiației față de defunct, până la acea dată, acesta nu

avea dreptul material de a cere despăgubiri.

Referitor la interpretarea greșită a normelor de drept

material cuprinse în Decretul nr. 167/1958 și în Legea nr. 136/1995 modificată,

susținută de către recurenta-pârâtă, se constată că instanța de apel a

pronunțat hotărârea luând în considerare toate aspectele privitoare la situația

pe care minorul B.C.E. a avut-o la data producerii accidentului. Astfel, la

acea dată, minorul nu avea stabilită filiația față de defunct, iar fără acest

statut de membru al familiei, din punct de vedere legal nu avea justificarea,

nici măcar prin reprezentant legal, de a solicita despăgubiri față de acesta și

prin urmare, în cauză nu se poate vorbi despre prescripția unui drept pe care

minorul B.C.E. nu îl avea la momentul producerii accidentului.

Cu privire la fondul cauzei, se apreciază că instanța

de apel nu a dat o interpretare greșită normelor de drept, întrucât s-a

constatat existența unui prejudiciu moral cauzat minorului B.C.E., ca urmare a

accidentului produs în data de 3 ianuarie 2010. Deși suferința pricinuită de

pierderea unui părinte nu poate fi cuantificată, instanța a apreciat cuantumul

daunelor morale la suma de 100.000, raportat la suferința pricinuită și gradul

rudenie dintre reclamantul intimat minor și defunctul său tată, totodată

avându-se în vedere și sumele acordate cu titlu de despăgubire celorlalte

victime ale aceluiași accident.

Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte constată

ca fiind fondate criticile dezvoltate de reclamanții B.C.E. prin reprezentant

legal B.E. și B.E. circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct.

8 C. proc. civ., astfel încât, potrivit prevederilor art. 496 alin. (2)

raportat la art. 497 din același cod, urmează să admită recursul declarat de

reclamanții B.C.E. prin reprezentant legal B.E. și B.E. și să caseze decizia

atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

În temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA Alba Iulia

împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B.C.E. prin

reprezentant legal B.E. și B.E. împotriva Deciziei nr. 146/2014 din 4 aprilie

2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția II-a civilă, pe care o

casează în parte și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Menține dispozițiile referitoare la respingerea

excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al

reclamantului B.C.E., precum și pe cele de obligare a pârâtei SC A.R.A. SA Alba

Iulia la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

Respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA Alba

Iulia împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 aprilie 2015.