ÎCCJ, Decizia nr. 51/2018

Acțiunea disciplinară Prin Rezoluția din 24 iunie 2016, înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. 14/J/2016, Inspecția Judiciară a dispus exercitarea acțiunii disciplinare față de judecătorul A. din cadrul Curții de Apel București pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004"), solicitând să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din aceeași lege.

Hotărârea instanței de disciplină Prin Hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a hotărât următoarele: - respinge excepția nelegalei sesizări a Secției pentru judecători în materie disciplinară, ca neîntemeiată; - respinge excepția prescripției invocată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată; - admite acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A. - judecător în cadrul Curții de Apel București; - în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică pârâtei A. - judecător în cadrul Curții de Apel București sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din același act normativ; - admite cererile de intervenție accesorie formulate în interesul reclamantei Inspecția Judiciară de către Fundația B. și C.; - respinge cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei A. de către Asociația D., ca neîntemeiată; - respinge cererea de despăgubiri formulată de pârâta A., ca neîntemeiată.

Recursul declarat în cauză Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 au declarat recurs pârâta A. și intervenienta Asociația D. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători sub nr. x/1/2017.

Hotărârea pronunțată în recurs de Completul de 5 judecători Prin Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâta A. și intervenienta Asociația D. împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2016, a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea excluderii din magistratură, pe care a înlocuit-o cu sancțiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Târgu Mureș, începând cu data de 15 ianuarie 2018, sancțiune prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.

Contestația în anulare și cererile formulate de contestatoare 5.1. Contestația în anulare Recurenta A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei menționate la pct. 2, invocând motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 3 și 4 C. proc. civ. a) Critici subsumate motivului prevăzut de art. 503 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Contestatoarea critică faptul că hotărârea instanței, adoptată cu opinie majoritară, nu este motivată de judecătorii care au pronunțat-o, ci de către magistratul-asistent, fiind încălcate prevederile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil și dreptul la o justiție independentă și imparțială. Se arată că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenție s-a statuat că hotărârea trebuie să fie motivată de judecătorii în fața cărora s-a derulat procedura și care au asistat în mod nemijlocit la procesul de administrare a probelor (Mellors împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 17 iulie 2003; P.K. împotriva Finlandei, Decizia din 9 iulie 2002; Beraru împotriva României, Hotărârea din 18 martie 2014; Cutean împotriva României, Hotărârea din 2 decembrie 2014; Cerovšek și Božičnik împotriva Sloveniei, Hotărârea din 7 martie 2017). În ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești din perspectiva art. 6 din Convenție, contestatoarea invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României și Gheorghe împotriva României, susținând că nemotivarea hotărârii judecătorești echivalează cu lipsa de prezentare a argumentelor pentru care au fost înlăturate susținerile părților, ceea ce reprezintă o necercetate a fondului cauzei. Susține recurenta că repartizarea hotărârii spre redactare magistratului-asistent nu are temei în C. proc. civ., nefiind prevăzută de art. 426 referitor la redactarea și semnarea hotărârii, articol încălcat de prevederile din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Regulamentul ÎCCJ") care permit redactarea hotărârilor de către magistratul-asistent. Ca argument, contestatoarea invocă considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 33/2018 prin care s-a reținut că sunt contrare dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție prevederile din proiectul de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul posibilității conferite președintelui curții de apel de a dispune ca, la instanțele cu volum mare de activitate din circumscripția curții de apel, să fie încadrate persoane, foști judecători care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătorești. Mutatis mutandis, contestatoarea afirmă că orice reglementare care ar permite judecătorului de la Înalta Curte să fie degrevat de obligația motivării hotărârii pronunțate este de natură a-l plasa pe acesta deasupra legii. Susține contestatoarea că, în cauză, instanța care a pronunțat hotărârea cu opinie majoritară nu a fost legal alcătuită, deoarece hotărârea a fost motivată de către o persoană care nu are calitatea de judecător, fiind încălcat principiul nemijlocirii, analizat prin prisma accesului la o instanță independentă și imparțială. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că, prin motivarea unei hotărâri de către o persoană care nu a participat la deliberare, se încalcă garanțiile dreptului la un proces echitabil și art. 124 și art. 126 din Constituție, care consacră independența și imparțialitatea justiției. Susține contestatoarea că sunt întrunite dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., deoarece apărătorul ales a expus, în fața instanței de recurs, în debutul pledoariei, că pentru a fi respectate standardele Convenției Europene a Drepturilor Omului - cu trimitere la cauza Alexe împotriva României - care pretind, pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenție, legala alcătuire a instanței, trebuie respectate valențele principiului nemijlocirii și contradictorialității, însă instanța nu s-a pronunțat asupra excepției invocate, iar, pe fond, a încălcat, în opinia majoritară, valențele principiului nemijlocirii. Din această perspectivă, contestatoarea susține că este incident cazul de nulitate absolută necondiționată prevăzut de art. 176 alin. (4) C. proc. civ., în măsura în care decizia ar fi pronunțată de o instanță nelegal alcătuită. Totodată, susține că, prin redactarea hotărârii de către magistratul-asistent, se încalcă principiul nemijlocirii, ceea ce echivalează cu nerespectarea art. 395 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul continuității dezbaterilor, potrivit căruia la deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora au avut loc. dezbaterile. Subsumat aceluiași motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă nerespectarea principiului nemijlocirii, susținând că nu a fost pusă în discuția părților legalitatea/nelegalitatea Raportului de evaluare din 20.05.2016 întocmit de Agenția Națională de Integritate, act care produce efecte juridice și se bucură de prezumția de legalitate, nefiind anulat sau analizat din punctul de vedere al legalității într-o procedură în care agenția să fi fost citată pentru opozabilitate. În context, contestatoare reiterează faptul că, în virtutea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2014, este incident motivul de nulitate absolută necondiționată prevăzut de art. 176 alin. (4) C. proc. civ. în măsura în care decizia ar fi pronunțată de o instanță nelegal alcătuită. Printr-o altă serie de critici circumscrise aceluiași motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă incompatibilitatea judecătorilor E. și F. Susține contestatoarea că Înalta Curte nu a răspuns solicitării sale formulate în temeiul Legii nr. 544/2001 pentru furnizarea de date cu privire la judecător E., fiind privată astfel în mod nejustificat de furnizarea dovezilor pentru formularea unei cereri de recuzare. Totodată, afirmă contestatoarea că judecătorul respectiv este formator remunerat al Consiliului Superior al Magistraturii, fiind colaborator formator al Institutului Național al Magistraturii, ceea ce știrbește încrederea într-o judecată imparțială; susține că magistratul a ignorat obligația de a solicita avizul Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzut de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. În privința judecătorului F., contestatoarea arată că, la două zile după pronunțarea hotărârii, a luat cunoștință de faptul că judecătorul respectiv a fost gratificat prin pronunțarea unui "laudatio" de către magistratul fondului, judecător G., cu ocazia decernării unor premii științifice care îi permit să obțină beneficii cu titlu de drepturi de autor, conform declarației de avere din ultimii ani. În susținere, contestatoarea invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la conceptul de imparțialitate (DeCubber împotriva Belgiei, Hotărârea din 26 octombrie 1984; Piersack împotriva Belgiei, Hotărârea din 1 octombrie 1982). O altă critică circumscrisă motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. vizează îndeplinirea cu rea-credință a atribuțiilor judiciare de către judecătorii care au pronunțat hotărârea de sancționare, fiind privată de o judecată imparțială, ca urmare a tratamentului discriminatoriu la care a fost supusă prin ignorarea practicii unitare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În susținere, contestatoarea invocă faptul că, în privința unui alt magistrat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2356 din 22 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, a reținut că, în contextul practicii administrative, atât în ceea ce privește activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, cât și referitor la cea a Agenției Naționale de Integritate, activitatea didactică desfășurată în cadrul programelor de formare și perfecționare profesională a altor profesii juridice nu încalcă regimul juridic al incompatibilităților, ca urmare a deținerii simultane a calității de magistrat și de formator. În acest sens, contestatoarea invocă, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcarea principiului securității raporturilor juridice din perspectiva asigurării unei practici judiciare unitare. Prin precizarea motivelor contestației în anulare depuse la termenul de judecată din 12 martie 2018, contestatoarea argumentează că art. 71 din Legea nr. 303/2004 a fost abrogat prin dispozițiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Subsecvent, contestatoarea expune argumente în sensul că magistratul-asistent nu face parte din compunerea completului, ci intră doar în constituirea instanței. b) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Contestatoarea expune argumente referitoare la natura și efectele juridice, prezumția de legalitate și autenticitate a Raportului de evaluare din 20.05.2016 întocmit de Agenția Națională de Integritate și susține că, întrucât instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu a pus în discuția părților, fie și pe cale de excepție, o eventuală nelegalitate a actului respectiv, au fost încălcate principiile contradictorialității și nemijlocirii. Raportat la dispozițiile art. 1, art. 8, art. 22 alin. (3) și art. 25 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, contestatoarea expune argumente referitoare la competența exclusivă a ANI în ceea ce privește situațiile de incompatibilitate a judecătorilor. Mai susține contestatoarea că nepronunțarea asupra legalității sau asupra rămânerii în circuitul civil a Raportului de evaluare al ANI prin care s-a reținut că nu s-a aflat în stare de incompatibilitate se circumscrie și motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., deoarece instanța de recurs, cu opinie majoritară, nu a cercetat în niciun fel și nici nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs circumscris legalității/nelegalității Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de către ANI și nici asupra împrejurării că acest act produce efecte juridice în continuare. Circumscris acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs nu a cercetat în niciun fel și nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs vizând nerespectarea principiului colaborării loiale între autorități ce ar putea fi generat de Înalta Curte dacă s-ar pronunța asupra stării sale de incompatibilitate cu ignorarea prezumției de legalitate și temeinicie a Raportului de evaluare al ANI, prin care s-a constatat că nu se află în stare de incompatibilitate, ignorând forța juridică a acestui act emis de o autoritate administrativă autonomă. Prin precizarea motivelor contestației în anulare depuse la termenul de judecată din 12 martie 2018, suplimentar față de argumentele expuse în contestația în anulare, se susține că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs de la pct. 5.4 din cererea de recurs, prin care a fost invocată nulitatea absolută/nelegalitatea deciziilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul inexistenței în activul legislativ a unei competențe a Plenului CSM de a emite decizii pentru interpretarea și/sau aplicarea actelor normative, competența aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul procedurii întrebării preliminare sau a recursului în interesul legii. În acest sens, contestatoarea susține că, în decizia atacată, nu se regăsesc argumentele pentru care acest motiv de recurs a fost respins sau admis, iar lipsa motivării echivalează cu inexistența judecății. c) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. Criticile referitoare la redactarea hotărârii judecătorești de către magistratul-asistent, expuse în cadrul motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., sunt invocate de contestatoare și în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 504 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. Argumentează contestatoarea că, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cauza dedusă judecății, motivarea realizată de persoane care nu au participat la deliberări echivalează cu lipsa motivării. Totodată, se afirmă că obligația instanței de motivare a hotărârii pronunțate este singurul mijloc prin care se verifică respectarea drepturilor părților și constituie, în același timp, o exigență care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, iar aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, în sensul că art. 6 din Convenție instituie în sarcina instanțelor judecătorești o obligație de a efectua examinarea lor efectivă, examinare care nu poate să transpară decât din motivarea realizată de judecătorul care a pronunțat hotărârea. Susține contestatoarea că instanța învestită cu soluționarea recursului, în opinie majoritară, prin lipsa motivării deciziei, nu a prezentat motivele care au condus la soluția adoptată, încălcând, astfel, exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 parag. 1 din Convenție. Nerespectarea principiului motivării hotărârilor și, implicit, lipsa unei soluții la o cerere, constituie motiv de contestație în anulare potrivit art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., rolul acestei exigențe fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției. 5.2. Excepția de nelegalitate invocată cu privire la dispozițiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul ÎCCJ Raportat la criticile formulate cu privire la redactarea hotărârii judecătorești de către magistratul-asistent, contestatoarea invocă excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul ÎCCJ, susținând că, în lumina dezlegărilor constituționale, sunt contrare dispozițiilor art. 426 din C. proc. civ., întrucât permit judecătorilor Înaltei Curți să se degreveze de obligația de a-și motiva hotărârile, obligație care ține de esența funcției de judecător. 5.3. Excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispozițiile art. 426 C. proc. civ. Raportat la criticile formulate cu privire la redactarea hotărârii judecătorești de către magistratul-asistent, contestatoarea invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. civ., susținând că acestea contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție în măsura în care degrevează judecătorii Înaltei Curți de obligația motivării hotărârilor pronunțate. 5.4. Excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 și art. 508 C. proc. civ. În eventualitatea în care contrar dispozițiilor legale în vigoare instanța ar aprecia că în sensul art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., alcătuirea nelegală a instanței ar putea fi invocată doar în fața instanței de recurs, deși în cazul de față alcătuirea nelegală a putut fi constatată doar după lecturarea Deciziei nr. 336/2017, contestatoarea solicită instanței să ia act de faptul că invocă neconstituționalitatea art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 și art. 508 C. proc. civ. în măsura în care ar permite o interpretare ce contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) și art. 1 alin. (5) din Constituție. 5.5. Excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea A. cu privire la prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 La data de 28 februarie 2018, a fost înregistrată la dosar excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea A. cu privire la prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 6 din Convenție, sub aspectul violării dreptului la un proces echitabil aplicabil cu prioritate conform art. 20 alin. (2) din Constituție, precum și în raport cu art. 124, art. 126, art. 21 alin. (3) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, contestatoarea solicită suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. În esență, în susținerea excepției de neconstituționalitate, contestatoarea arată că magistratul-asistent nu face parte din compunerea completului, redactarea și motivarea hotărârii nu poate aparține decât judecătorului care a judecat cauza, iar redactarea hotărârii de către magistratul-asistent, care nu face parte din completul de judecată, acreditează ideea că sancțiunea disciplinară a fost aplicată de către o persoană care nu are calitatea de judecător. În susținere, contestatoarea invocă Decizia Curții Constituționale nr. 33/2018 (pct. 161-179) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Cerovšek și Božičnik împotriva Sloveniei, Hotărârea din 7 martie 2017. 5.

Plângerea prealabilă formulată de contestatoarea A. cu privire la dispozițiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție La data de 28 februarie 2018, a fost înregistrată la dosar plângerea prealabilă adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție de contestatoarea A., în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu privire la dispozițiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. 5.

Cererea referitoare la sesizarea Curții Constituționale cu conflictul juridic de natură constituțională La data de 2 martie 2018, a fost înregistrată la dosar cererea contestatoarei A., prin care se solicită sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere, a primului-ministru și a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Agenția Națională de Integritate, pe de altă parte, generat prin nesoluționarea unuia dintre motivele de recurs de către judecătorii care au pronunțat soluția majoritară cuprinsă în Decizia nr. 336/13.12.2017, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2017, conflict constatat de către judecătorii care au formulat opinia separată ce face parte integrantă din decizia respectivă. În subsidiar, în măsura în care nu va fi admisă prima cerere, contestatoarea invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 interpretate prin ignorarea art. 22 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. În esență, contestatoarea susține că, în cauză, Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție extind competența lor asupra procedurii de evaluare a stării de incompatibilitate, în detrimentul competenței aparținând Agenției Naționale de Integritate, prevăzută de Legea nr. 176/2010, ceea ce creează un conflict juridic de natură constituțională între o autoritate a administrației publice centrale de specialitate și o autoritate a puterii judecătorești. II. Apărările formulate de intimate La data de 5 martie 2018, intimatele-interveniente Asociația C. și Fundația B. au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă. III. Incidente procedurale Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 februarie 2018, au fost admise cererile de abținere formulate de judecător E., președintele Completului de 5 judecători - Civil 1, și magistrat-asistent H. de a participa la judecarea dosarului nr. x/2018 Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 martie 2018, instanța a respins cererile de recuzare formulate de contestatoarea A. privind pe judecătorii I. - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, J. și K. Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 martie 2018, instanța a respins cererea formulată de contestatoarea A. privind preschimbarea termenului de judecată fixat la data de 19 martie 2018. IV. Considerentele Înaltei Curți A. Cererile contestatoarei de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ridicate în cauză În ceea ce privește cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate ridicate în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, conform cărora: "Art. 29. - (1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile." a) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 și art. 508 din C. proc. civ. Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992: "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate". Rațiunea dispozițiilor art. 29 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 rezidă în faptul că una dintre cerințele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate constă în expunerea motivelor de neconstituționalitate care fundamentează excepția, prin raportare la normele cuprinse în Constituție. În acest sens, prezintă relevanță considerentele de la pct. 20 și 22 din Decizia Curții Constituționale nr. 115/2017, în cuprinsul cărora s-a reținut că "potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorilor excepției în ceea ce privește identificarea și formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile art. 146 din Constituție", iar indicarea de către autorul excepției de neconstituționalitate a "șapte temeiuri constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autoare". În speță, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate este invocată prin raportare la o eventuală interpretare dată dispozițiilor contestate în sensul că alcătuirea nelegală a instanței ar putea fi invocată doar în fața instanței de recurs, interpretare ce ar contraveni dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) și art. 1 alin. (5) din Constituție. Cu alte cuvinte, autoarea excepției invocă neconstituționalitatea unei eventuale interpretări a dispozițiilor contestate, iar nu o veritabilă critică de neconstituționalitate, rezumându-se totodată să indice texte din Constituție, fără a dezvolta viciile de constituționalitate pe care le are în vedere. Or, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu realizează un control de constituționalitate al interpretării date de instanță dispozițiilor legale, ci analizează conformitatea acestora cu normele constituționale în funcție de criticile formulate de autorul excepției. Pentru argumentele expuse, se reține că nu este îndeplinită cerința decelată din interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la faptul că este necesar ca excepția să vizeze dispoziții dintr-o lege sau ordonanță, iar nu interpretarea acestora, precum și faptul că autoarea excepției nu a expus motivele de neconstituționalitate, excepția fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiași articol. b) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 din C. proc. civ. Conform celor expuse în practicaua prezentei decizii, în cadrul dezbaterilor de la termenul de astăzi, 19 martie 2018, apărătorul ales al contestatoarei a pus concluzii în sensul că nu mai susține această excepție de neconstituționalitate. c) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare Conform art. 71 din Legea nr. 303/2004: "Art. 71. - Magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată." Autoarea excepției susține că dispozițiile art. 71 din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea contestației în anulare prin prisma motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1 și 4 C. proc. civ., conform cărora: "Art. 503. - [...] (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză". Înalta Curte reține că prevederile contestate, referitoare la redactarea de către magistrații-asistenți a hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au legătură cu soluționarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât redactarea hotărârii judecătorești reprezintă o chestiune care nu se circumscrie competenței ori alcătuirii instanței și nici omisiunii instanței de a se pronunța asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. În consecință, se constată că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la legătura dintre dispozițiile contestate și soluționarea cauzei, excepția fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiași articol. d) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare Dispozițiile art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate, au următorul conținut: "Art. 44 - [...] (6) În vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară." Excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile citate prin raportare la art. 22 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. Excepția de neconstituționalitate este invocată în contextul cererii formulate de contestatoare privind sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere, a primului-ministru și a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Agenția Națională de Integritate, pe de altă parte. Criticile de neconstituționalitate sunt invocate prin prisma competenței în materia regimului incompatibilităților și în considerarea Raportului de evaluare din 20.05.2016 întocmit de Agenția Națională de Integritate. Or, este evident faptul că dispozițiile contestate în procedura excepției de neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea contestației în anulare, ci vizează o chestiune ce ține de fondul cauzei, analizată în cuprinsul Deciziei nr. 336/2017. Astfel fiind, o legătură cu soluționarea cauzei pe fond în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ar exista numai în ipoteza în care, ulterior admiterii contestației în anulare și anulării hotărârii atacate, cauza s-ar afla în stadiul de soluționare a recursului. Pentru aceste argumente, Înalta Curte reține că prevederile art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 nu au legătură cu soluționarea cauzei în actualul stadiu procesual, astfel că nu este îndeplinită această condiție prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiași articol. B. Cererea contestatoarei de sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere, a primului-ministru și a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Agenția Națională de Integritate, pe de altă parte Înalta Curte constată că sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre autorități publice este o procedură constituțională care își găsește reglementarea în cuprinsul art. 146 lit. e) din Titlul V - "Curtea Constituțională" din Constituție și, subsecvent, în cuprinsul pct. 7 (art. 34-36) din Secțiunea a 2-a - "Procedura jurisdicțională" din Capitolul III - "Competența Curții Constituționale" din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora: "Constituție Titlul V - Curtea Constituțională Art. 146. - Atribuții Curtea Constituțională are următoarele atribuții: e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale Capitolul III - Competența Curții Constituționale Secțiunea a 2-a - Procedura jurisdicțională 7. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice Art. 34. - (1) Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. (2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii. Art. 35. - (1) Primind cererea, președintele Curții Constituționale o va comunica părților aflate în conflict, solicitându-le să își exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia, și va desemna judecătorul-raportor. (2) La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează părțile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc. la data stabilită de președintele Curții Constituționale chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. (3) Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin. (1), a probelor administrate și a susținerilor părților. Art. 36. - Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I." În contextul reglementărilor citate, se reține că cererea formulată de contestatoare este specifică unei proceduri constituționale, fiind inadmisibilă în cadrul procedurii judiciare reglementate de C. proc. civ., întrucât excedează competenței instanței judecătorești învestite cu soluționarea prezentei contestații în anulare. C. Excepția de nelegalitate invocată cu privire la dispozițiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul ÎCCJ Conform celor expuse în practicaua prezentei decizii, în cadrul dezbaterilor de la termenul de astăzi, 19 martie 2018, apărătorul contestatoarei a pus concluzii în sensul că nu mai este susținută excepția de nelegalitate, întrucât a formulat acțiune în anulare în contencios administrativ împotriva dispozițiilor respective. D. Considerentele instanței cu privire la contestația în anulare În contextul circumstanțelor litigiului dedus judecății, astfel cum au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii atacate și a căror reluare în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, Înalta Curte, analizând motivele de contestație în anulare în conformitate cu prevederile art. 499 C. proc. civ., aplicabil în virtutea normei de trimitere de la art. 508 alin. (1) C. proc. civ., reține considerentele arătate în continuare. Cu titlu prealabil, se reține că, în reglementarea C. proc. civ., contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără a presupune o analiză în privința temeiniciei soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății. De asemenea, cu caracter general, în analiza contestației în anulare, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)". a) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.: "hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia" Acest motiv de contestație în anulare vizează ipoteza în care hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, în condițiile în care, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe asupra acesteia. În cadrul unei prime serii de critici, în susținerea acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă, în esență, faptul că decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu a fost redactată de unul dintre judecătorii care intră în compunerea completului, ci de către magistratul-asistent care a participat la ședința de judecată. Înainte de a proceda la analiza temeiniciei pe fond a criticilor contestatoarei, Înalta Curte constată, pe de o parte, că redactarea hotărârii judecătorești reprezintă o chestiune care nu se circumscrie competenței ori alcătuirii instanței, aspecte care se circumscriu acestui motiv de contestație în anulare. În aceste condiții, subsumat motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., nu pot forma obiectul analizei critici care nu vizează expres și limitativ ipotezele prevăzute de textul procedural referitoare la competența ori alcătuirea instanței. Printr-o a doua serie de critici subsumate acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă nerespectarea principiului nemijlocirii, motivat de faptul că nu a fost pusă în discuția părților legalitatea/nelegalitatea Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenția Națională de Integritate, singura autoritate competentă să evalueze situații de incompatibilitate a magistraților. Se afirmă că interpretarea dată prin hotărârea instanței de disciplină extinde competența Consiliului Superior al Magistraturii în defavoarea competenței Agenției Naționale de Integritate. Totodată, contestatoarea afirmă că instanța de recurs, admițând recursul și casând în parte hotărârea recurată, a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la legalitatea/nelegalitatea rămânerii în circuitul civil a Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenția Națională de Integritate. Este de observat faptul că aceste critici formulate de contestatoare nu se circumscriu ipotezei reglementate de textul procedural, care vizează competența instanței de a soluționa recursul cu care a fost învestită, iar nicidecum competența sa ori, în speță, a instanței disciplinare care a pronunțat hotărârea recurată de a se pronunța asupra legalității/nelegalității unui act juridic administrat în cadrul probei cu înscrisuri, cum este în cauză Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenția Națională de Integritate. Subsumat acestui motiv de contestație în anulare, nu pot fi primite nici criticile referitoare la incompatibilitatea judecătorilor E. și F., întrucât nu este îndeplinită cerința prevăzută de textul procedural în sensul că instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe cu privire la eventuale cereri de recuzare formulate cu privire la magistrații respectivi. Or, pe calea contestației în anulare, circumscris acestui motiv de contestație în anulare, nu se examinează respectarea dispozițiilor din C. proc. civ. privind incompatibilitatea, o asemenea verificare putând fi realizată în fața instanței de recurs în conformitate cu prevederile Capitolului I - "Judecătorul. Incompatibilitatea" din Titlul II - "Participanții la procesul civil" din C. proc. civ. Nu se circumscrie ipotezelor referitoare la competența ori alcătuirea instanței nici criticile contestatoarei referitoare la îndeplinirea cu rea-credință de către judecători a atribuțiilor judiciare prin privarea de dreptul de a beneficia de o judecată imparțială, derivând din tratamentul discriminatoriu constând în ignorarea practicii unitare a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de o decizie pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia regimului incompatibilităților. b) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.: "instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen" Subsumat acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă faptul că hotărârea instanței de recurs a fost redactată de magistratul-asistent, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu omisiunea de a se pronunța asupra unui motiv de recurs. Or, criticile formulate nu se circumscriu motivului de contestație în anulare, care vizează omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare, iar nu legalitatea titlului în baza căruia o anumită persoană a redactat hotărârea judecătorească. În ceea ce privește criticile contestatoarei referitoare la faptul că instanța de recurs, admițând recursul și casând în parte hotărârea recurată, a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la legalitatea/nelegalitatea rămânerii în circuitul civil a Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenția Națională de Integritate și nici motivul de recurs referitor la nerespectarea principiului colaborării loiale între autorități, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite, pentru considerentele arătate în continuare. Se constată că, în Dosarul nr. x/2017, recurenta-pârâtă A., în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a expus aspecte referitoare la competența exclusivă a Agenției Naționale de Integritate de a evalua starea de incompatibilitate a magistraților, invocând Raportul de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenția Națională de Integritate. Or, din simpla lectură a deciziei ce formează obiectul contestației în anulare, se constată că instanța de recurs a examinat grupat criticile din cele două recursuri și apărările corespunzătoare, într-o ordine stabilită în funcție de natura chestiunilor de drept invocate și de criteriul efectelor pe care acestea le pot produce în soluționarea cauzei, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și raportat la criticile recurentei-pârâte întemeiate pe raportul de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate, a analizat problema partajării de competențe între Agenția Națională de Integritate și instituțiile cu atribuții în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor cu referire la regimul incompatibilităților. Înalta Curte constată că, pe calea contestației în anulare, contestatoarea tinde în realitate să obțină un control de legalitate și temeinicie în privința hotărârii pronunțate în recurs din perspectiva apărărilor sale întemeiate pe Raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, examinare ce nu poate fi realizată pe calea contestației în anulare. În context, se cuvine a fi menționat faptul că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu vizează omisiunea instanței de a cerceta în detaliu și exhaustiv toate susținerile părților. În concluzie, pentru considerentele expuse în debutul lit. B), Înalta Curte reține că, în cadrul contestației în anulare, prin prisma motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., nu se poate realiza o asemenea examinare cu privire la modul în care instanța de recurs a dezlegat chestiunile de drept cu care a fost învestită prin prisma probatoriului administrat și în raport cu susținerile și apărările părților. c) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.: "instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză". Subsumat acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea invocă de asemenea faptul că decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu a fost redactată de unul dintre judecători care intră în compunerea completului, ci de către magistratul-asistent care a participat la ședința de judecată. Or, aceste susțineri ale contestatoarei nu se circumscriu ipotezei expres și limitativ reglementate în conținutul acestui motiv de contestație în anulare, întrucât îndrituirea unei persoane de a redacta hotărârea judecătorească nu poate fi analizată din perspectiva obligației impuse instanței de a se pronunța asupra recursului cu care este învestită. E. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.