ÎCCJ, Decizia nr. 85/2019

Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul abținerii intervenției unei curți constituționale, prin depășirea propriilor competențe, în activitatea administrativă a unei instanțe judecătorești privitoare la stabilirea componenței completelor de judecată? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunțate de o curte constituțională, a cărei interpretare este contrară celei a Curții Europene a Drepturilor Omului dată în situații similare?

Art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul existenței unei protecții juridice efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv prin înlăturarea oricărui risc legat de intervenția unei curți constituționale, prin depășirea propriilor competențe, în activitatea administrativă a unei instanțe judecătorești privitoare la stabilirea competenței completelor de judecată?

Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, raportat la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, se interpretează în sensul obligativității constituirii completelor de judecată din judecători specializați în materia în care aceștia sunt chemați să se pronunțe?

Dacă, în interpretarea art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, raportat la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, o decizie a unui organ administrativ poate să constituie temei legal pentru continuarea activității unui complet de judecată care și-a încetat existența la finalul anului, conform legii statului membru?

Dacă, în interpretarea art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, raportat la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, poate fi sancționat disciplinar un magistrat care a aplicat cu prioritate Convenția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înlăturând dreptul național care prezenta garanții sub standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului?

Mecanismul de cooperare și verificare (MCV), instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, trebuie considerat un act adoptat de o instituție a Uniunii Europene, în sensul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, care poate fi supus interpretării Curții de Justiție a Uniunii Europene?

Conținutul, caracterul și întinderea temporală a Mecanismului de cooperare și verificare se circumscriu Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană? Cerințele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru Statul Român?

Art. 19 alin. (1) paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul obligației statelor membre de a stabili măsurile necesare pentru o protecție juridică efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv garanții ale unei proceduri disciplinare independente pentru judecătorii din România, înlăturând orice risc legat de influența politică asupra desfășurării procedurilor disciplinare, cum ar fi desemnarea directă de către Guvern a conducerii inspecției judiciare, chiar și cu titlu provizoriu?

Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul obligației statelor membre de a respecta criteriile statului de drept, solicitate și în rapoartele din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, în cazul unor proceduri de desemnare directă de către Guvern a conducerii Inspecției Judiciare, chiar și cu titlu provizoriu? IX. Intimații nu au depus întâmpinări. X. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere că excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii și lipsa dovezii calității de reprezentant, astfel cum a fost invocată la termenul de astăzi, reprezintă o excepție de procedură absolută și peremptorie, în aplicarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța, cu prioritate, asupra acestei excepții, excepția respectivă fiind invocată de intimata-intervenientă Fundația pentru Apărarea Cetățenilor împotriva Abuzurilor Statului. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (...) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic." Aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanțelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că: "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (...), precum și semnătura." Potrivit art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii": "(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege." Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie scrisă de mâna acesteia, neputând să fie dactilografiată, imprimată sau înlocuită prin parafă. Sancțiunea prevăzută pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă alin. (1) lit. a) și c)-e) a art. 486 din C. proc. civ., precum și a oricăruia dintre documentele la care se referă art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. este prevăzută generic ca fiind nulitatea. Articolul 82 alin. (1) din C. proc. civ. se referă la obligația instanței care constată lipsa dovezii calității de reprezentant de a da un termen pentru acoperirea acesteia. Cererea semnată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant, poate fi ratificată în termenul acordat pentru complinirea acestei deficiențe, prin prezentarea părții în fața instanței și semnarea cererii. Același art. 82 în alin. (1) din C. proc. civ. se referă la obligația care incumbă instanței care, constatând lipsa dovezii calității de reprezentant și după acordarea unui termen în acest sens, de a anula cererea. În acest context legal, analizând actele dosarului, se constată că recurenta a depus cererea de recurs prin mail, la data de 27 iunie 2018, fiind înregistrată la instanța de recurs la data de 28 iunie 2018, recursul nefiind semnat. Se reține că, la dosarul cauzei, nu se află un exemplar original al recursului care să cuprindă semnătura olografă a recurentei sau în formă electronică, în condițiile legii. La termenul de judecată din data de 4 februarie 2018, constatându-se că memoriul de recurs, precum și toate celelalte cereri depuse la dosar de recurentă nu sunt semnate, o parte din cereri având atașată o semnătură efectuată pe un calculator, ce nu îndeplinește condițiile pentru semnătura electronică, instanța i-a pus în vedere recurentei să semneze cererea de recurs, precum și toate actele de procedură depuse ulterior, sub sancțiunea anulării cererii, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ. La data de 22 februarie 2018, la serviciul Arhivă al instanței, s-a prezentat, pentru recurenta A., avocat G., care a depus la dosarul cauzei delegația avocațială seria x nr. x/2019 din 22 februarie 2019 prin care aceasta era împuternicită, pe lângă asistență juridică și reprezentare în prezenta cauză, și la semnarea actelor procesuale, aceasta procedând la semnarea cererii de recurs și a actelor procedurale din cauză. În ședința publică din 4 martie 2019, la solicitarea reprezentantului convențional al intimatei-interveniente B. și în raport de conținutul incomplet al delegației avocațiale, instanța a dispus citarea recurentei cu mențiunea de a depune la dosar o copie a contractului de asistență juridică în baza căruia a fost emisă împuternicirea avocațială depusă la dosar prin care reprezentanta recurentei a fost împuternicită să semneze cererea de recurs și actele de procedură din dosar în numele acesteia, cu mențiunea că este ultimul termen acordat în vederea lămuririi acestui aspect. Citațiile cu această mențiune au fost comunicate la domiciliile procesuale indicate de recurentă la data de 13 martie 2019. La termenul din 1 aprilie 2019, s-a constatat că recurenta nu a depus copie de pe contractul de asistență juridică solicitat. În ce privește condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., referitor la titularul obligațiilor menționate, trebuie observat că, în procesul civil, părțile pot să își exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, astfel cum dispune art. 80 alin. (1) C. proc. civ. pe de altă parte, împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic, iar în cazul în care împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică este dată unui avocat, aceasta se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei, astfel cum dispune art. 85 alin. (3) C. proc. civ. Așa fiind, rezultă că recurenta își putea îndeplini această obligație de a semna cererea de recurs și actele de procedură depuse ulterior, fie personal, fie prin mandatar avocat sau neavocat, anume împuternicit în acest sens. Cum recurenta nu a semnat ea însăși recursul, trebuie stabilit în ce măsură semnarea cererii de recurs de către avocatul împuternicit prin delegația avocațială seria x nr. x/2019 din 22 februarie 2019 este un act de procedură valabil îndeplinit în numele părții. Verificând îndeplinirea aceste cerințe, se constată că împuternicirea avocațială seria x nr. x/2019 din 22 februarie 2019, aflată la dosar, nu cuprinde numărul și data contractului de asistență juridică, nu este semnată de către recurentă, în locul semnăturii acesteia fiind indicată mențiunea conform contract, fiind semnată de avocat și aplicată ștampila acestuia. Or, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede, la art. 28 alin. (1), că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică, iar Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64 din 3 decembrie 2011, publicat în M. Of. al României nr. 898 din 19 decembrie 2011, stabilește, la art. 126 alin. (1) și (3): "(1) Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II… (3) Pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziție în numele și pe seama clientului." Totodată, potrivit Anexei II din Statutul profesiei de avocat, împuternicirea avocațială trebuie să aibă număr, să rezulte din cuprinsul său numărul și data contractului de asistență juridică în temeiul căruia a fost emisă, mențiuni inexistente însă pe înscrisul de la dosar și în lipsa cărora era necesară semnătura celui reprezentat, pe delegația avocațială. În acest sens, sunt și notele de subsol din cadrul anexei II din Statutul profesiei de avocat unde se arată că "Semnătura (clientului) nu este necesară în situația în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părților, a conținutului și data contractului de asistență juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea. Semnătura avocatului și aplicarea ștampilei nu sunt necesare în situația în care prezenta împuternicire avocațială este semnată de către client sau reprezentantul acestuia". În lipsa mențiunilor de pe împuternicirea avocațială referitoare la numărul și data contractului de asistență juridică, precum și a lipsei semnăturii recurentei, era necesară depunerea unei copii a contractului de asistență juridică pentru a se putea verifica mandatul special al avocatului, contractul de asistență juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic prin care se stabilește în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului său, astfel cum prevede art. 126 din Statutul profesiei de avocat, menționat mai sus. Prezentarea contractului de asistență juridică, ce nu excludea posibilitatea ascunderii elementelor de confidențialitate, dacă acestea existau, permitea instanței verificarea mandatului conferit de către recurentă avocatului pentru semnarea cererii de recurs și a actelor de procedură ulterioare. În aceste condiții, în lipsa prezentării contractului de asistență juridică, Completul de 5 judecători urmează a constata că nu s-a făcut dovada unei împuterniciri anume date de recurentă mandatarului avocat, de a semna cererea de recurs și actele de procedură ulterioare, astfel încât deși toate acte de procedură poartă o semnătură, se reține că aceasta nu provine de la o persoană care să-și fi justificat calitatea sa de reprezentant în condițiile art. 85 alin. (3) C. proc. civ. Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Astfel, prin Decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată. Deși în speța redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare în judecată în faza de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziția, de principiu, a instanței de contencios european cu privire la soluțiile de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, cum este și cazul în speță, atunci când limitările impuse îndeplinesc condițiile enunțate și standardele Curții în această materie. Pe de altă, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate", întrucât, la judecata cererii de revizuire, recurenta nu a fost reprezentată de vreun avocat, iar, pe fondul cauzei, a fost reprezentată de alți apărători decât avocatul care a depus împuternicirea de la fila x. Luând act și de prevederile art. 82 alin. (1) din același act normativ și reținând că nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a celui ce a acționat în numele recurentei, prin semnarea cererii de recurs și a celorlalte acte de procedură înfăptuite în cauză, Completul de 5 judecători urmează a admite excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a doamnei avocat G. și a anula, pe cale de consecință, recursul declarat de recurenta A. împotriva Deciziei civile nr. 148 din 25 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018. Având în vedere că nulitatea recursului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, Înalta Curte nu poate trece la analiza recursului, a incidentelor procedurale invocate de recurentă, referitoare la excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, ori a cererilor pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei decizii preliminare și de suspendare a judecății prezentei cauze până la pronunțarea deciziei de către instanța de contencios european. În ce privește cererea însoțită de înscrisuri, depusă de recurentă după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare, de rectificare a citativului și cea referitoare la cheltuielile de judecată, acestea nu vor putea fi avute în vedere, în raport cu prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ. În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta A. la plata sumei de 5.633,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-intervenientă Fundația pentru Apărarea Cetățenilor împotriva Abuzurilor Statului, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor de la dosar recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,