ÎCCJ, Decizia nr. 257/2019

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Rezoluția din 24 iunie 2016, înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2016, Inspecția Judiciară a dispus exercitarea acțiunii disciplinare față de judecătorul A. din cadrul Curții de Apel București pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), solicitând să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din aceeași lege.

Prin Hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 ("Hotărârea nr. 1J/2017"), Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a hotărât următoarele: (i) respinge excepția nelegalei sesizări a secției pentru judecători în materie disciplinară, ca neîntemeiată; (ii) respinge excepția prescripției invocată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată; (iii) admite acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Curții de Apel București; (iv) în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică doamnei A. - judecător în cadrul Curții de Apel București sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din același act normativ; (v) admite cererile de intervenție accesorie formulate în interesul reclamantei Inspecția Judiciară de către B. și C.; (vi) respinge cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei A. de către D., ca neîntemeiată; (vii) respinge cererea de despăgubiri formulată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 au declarat recurs pârâta A. și intervenienta D.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători sub nr. x/2017.

Prin Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 ("Decizia nr. 336/2017"), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâta A. și intervenienta D. împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea excluderii din magistratură, pe care a înlocuit-o cu sancțiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Târgu Mureș, începând cu data de 15 ianuarie 2018, sancțiune prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.

Împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, A. a formulat cerere de revizuire, iar prin Decizia nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire.

Împotriva Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018, A. a formulat contestație în anulare, iar prin Decizia nr. 73 din 18 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a dispus următoarele:

A respins excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de A..

A admis excepția tardivității cererii de completare a motivelor de contestație în anulare.

A respins cererea formulată de A. de suspendare a judecății până la soluționarea Dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Cluj.

A respins cererea formulată de A. de suspendare a judecății până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate invocate în cauză.

A respins cererile formulate de A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și de suspendare a judecății până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018.

În motivarea acestei hotărâri, cu privire la cererea de completare a motivelor de contestație în anulare, instanța a reținut că a fost formulată peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 506 din C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 din același act normativ, iar cu privire la contestația în anulare, instanța a reținut, în esență, că, în cauză, contestația în anulare vizează o decizie pronunțată în revizuire, or, potrivit textelor de lege incidente, pot fi atacate cu contestație în anulare hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului.

Instanța a constatat, așadar, că nu este admisibilă contestația în anulare formulată ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de retractare pe această cale determinate ca atare de lege.

Împotriva Deciziei nr. 73/2019, revizuenta A. a formulat contestație în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători sub nr. x/2019.

Contestație în anulare a fost formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se susține că hotărârea contestată este rezultatul unei erori materiale, întrucât instanța nu a analizat motivele de contestație depuse la 21 septembrie 2019, considerând că au fost depuse cu depășirea termenului legal, deși la dosar exista dovada comunicării Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 la 12 septembrie 2019, iar termenul de contestație în anulare este de 15 zile de la comunicare.

În susținerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., se argumentează că hotărârea atacată a fost pronunțată de un complet nelegal compus, pentru următoarele critici. Este întemeiată excepția nelegalei compuneri a completului de judecată pentru nerespectarea art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE"). S-a solicitat formularea unei cereri de sesizare a CJUE în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ("TFUE"), derivând din nelegalitatea Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 3 ianuarie 2019, nr. 157 din 13 decembrie 2018 și nr. 153 din 27 noiembrie 2018, cu privire la care a fost invocată excepția de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Nelegalitatea acestor acte derivă din nelegalitatea Hotărârilor secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1367/2018 și nr. 1535/2018, în privința cărora a fost invocată excepția de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, contestatoarea expune următoarele critici referitoare la nelegalitatea actelor menționate: completurile de 5 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt formate numai din judecători specializați; prin hotărârile menționate ale Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, sub aspectul compunerii completurilor de 5 judecători în materie disciplinară numai din judecători specializați, precum și în privința specializării judecătorilor secției penale în materia combaterii spălării banilor/recuperării produsului infracțiunii în vederea receptării corecte a acquis-ului comunitar; hotărârile menționate ale secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii au fost adoptate cu încălcarea competențelor și prin imixtiunea în activitatea Înaltei Curți sub pretextul punerii în executare a deciziei Curții Constituționale nr. 685 din 7 noiembrie 2018.

Circumscris motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se susține că hotărârea contestată este expresia denegării de dreptate, deoarece instanța nu a analizat motivele contestației în anulare, considerând că au fost depuse cu depășirea termenului legal, deși la dosar exista dovada comunicării Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 la 12 septembrie 2019, iar termenul de contestație în anulare este de 15 zile de la comunicare, astfel că instanța a cenzurat în mod nelegal precizările depuse peste termen.

8.1. Cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil derivând din nespecializarea judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară și compunerea Completului de 5 judecători prin ingerința Curții Constituționale în activitatea Instanței Supreme, prin care să se răspundă la următoarele întrebări: (i) Articolul 2 din TUE trebuie interpretat în sensul abținerii intervenției unei Curți Constituționale, prin depășirea propriilor competențe, în activitatea administrativă a unei instanțe judecătorești privitoare la stabilirea componenței completelor de judecată? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunțate de o Curte Constituțională, a cărei interpretare este contrară celei a Curții Europene a Drepturilor Omului dată în situații similare? (ii) Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE trebuie interpretat în sensul existenței unei protecții juridice efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv prin înlăturarea oricărui risc legat de intervenția unei Curți Constituționale, prin depășirea propriilor competențe, în activitatea administrativă a unei instanțe judecătorești privitoare la stabilirea componenței completelor de judecată? (iii) Articolul 2 din TUE raportat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se interpretează în sensul obligativității constituirii completelor de judecată din judecători specializați în materia în care aceștia sunt chemați să se pronunțe? (iv) Dacă, în interpretarea art. 2 din TUE raportat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, o decizie a unui organ administrativ poate să constituie temei legal pentru continuarea activității unui complet de judecată care și-a încetat existența la finalul anului, conform legii statului membru? (v) Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) trebuie considerat un act adoptat de o instituție a Uniunii Europene, în sensul articolului 267 TFUE, care poate fi supus interpretării CJUE? (vi) Conținutul, caracterul și întinderea temporală a Mecanismului de cooperare și de verificare (MCV) se circumscriu Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005? Cerințele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru Statul român?

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare privind dezincriminarea, prin Legea nr. 129/2019, a infracțiunii de spălare a banilor, pentru a se răspunde la următoarele întrebări: (i) Articolul 2 din TUE trebuie interpretat în sensul abținerii intervenției unei Curți Constituționale, prin depășirea propriilor competențe, în activitatea administrativă a unei instanțe judecătorești privitoare la interpretarea unei legi care incriminează spălarea banilor ? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunțate de o Curte Constituțională, a cărei interpretare este contrară celei a calendarului Uniunii Europene și Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European și Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, al cărei termen de transpunere a fost pe 26 iunie 2017? (ii) Efectul util al Directivei (UE) 2018/1673 a Parlamentului European și Consiliului din 23 octombrie 2018 privind combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor se opune dezincriminării auto-spălării în varianta achiziționării deținerii și folosirii de bunuri cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, împiedicând investigarea infracțiunii de spălare a banilor cu caracter autonom, conform art. 3 alin. (3) lit. a) și b) din Directivă?

8.2. Cererea de sesizare a Curții Constituționale

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție și 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sub aspectul violării dreptului la un proces echitabil aplicabil cu prioritate conform art. 20 alin. (2), art. 124, art. 126, art. 21 alin. (3) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Susține contestatoarea că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru următoarele argumente: (i) excepția este invocată în fața unei instanțe judecătorești, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție; (ii) excepția are ca obiect dispoziții cuprinse într-o lege, care nu au fost declarate neconstituționale anterior; (iii) dispozițiile vizate au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât: în Dosarul nr. x/2018 a fost invocată nulitatea Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe cale de consecință, și a Deciziei nr. 336 din 13 decembrie 2017, hotărâre care evocă fondul, sau a Hotărârii nr. 1J/2017 și a fost invocată excepția nelegalei compuneri a completului, nefiind clară semnificația sintagmei "judecători specializați".

În susținere, contestatoarea expune situația de fapt din litigiul dedus judecății și arată că, în fața instanței, a invocat nelegalitatea compunerii completului de judecată, motivat de faptul că nu este clar dacă în compunerea acestuia participă judecători specializați, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil, art. 32 fiind neconstituțional prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124 și art. 126 din Constituție, lipsind cerința clarității legii, și prin raportare la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților, care trebuie aplicat cu prioritate conform art. 20 alin. (2) din Constituție.

În plus, contestatoarea afirmă că nu se înțelege dacă sintagma "judecător specializat în cauze disciplinare" este de natură per se a înlătura interdicția doamnei judecător Iulia Cristina Tarcea, judecătorul cel mai specializat în soluționarea cauzelor de contencios, de a face parte din compunerea completurilor de 5 judecători, interdicția legală fiind consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În acest context, contestatoarea susține că pronunțarea hotărârii de către judecători care nu îndeplinesc cerințele legale pentru a face parte din compunerea completului, este afectată per se activitatea de înfăptuire a justiției la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și, astfel, sunt încălcate dispozițiile art. 73 lit. k), art. 124 și art. 126 din Constituție.

Subsecvent, contestatoarea solicită, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

II. Considerentele Înaltei Curți

Deliberând asupra cererilor contestatoarei de sesizare a CJUE, Înalta Curte le-a respins, conform celor menționate în practicaua prezentei decizii, pentru considerentele arătate în continuare.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE):

"Articolul 267 (ex-articolul 234 TCE)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"Art. 1. - În baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 [...]:

România declară că acceptă competența Curții de Justiție a Comunităților Europene în conformitate cu prevederile art. 35 paragraful (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

România își rezervă dreptul de a prevedea dispoziții în dreptul intern pentru ca, în cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea sau interpretarea unui act prevăzut la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană într-o cauză pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești naționale a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, instanța judecătorească să fie obligată să înainteze Curții de Justiție a Comunităților Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Art. 2. - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

În privința sesizării formulate în temeiul articolului 267 TFUE, CJUE a reținut în jurisprudența sa (cu titlu de exemplu, Ordonanța din 6 decembrie 2010, pronunțată în cauza C-377/10) următoarele:

"8. Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider, C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, și Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).

Prin prisma dispozițiilor citate și jurisprudenței menționate a CJUE, Înalta Curte reține că, față de obiectul contestației în anulare pendinte, sesizarea CJUE cu întrebările preliminare formulate de contestatoare nu este necesară pentru pronunțarea hotărârii în cauză.

Prima cerere de sesizare a CJUE vizează specializarea în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor care intră în compunerea completurilor de 5 judecători și competența Curții Constituționale de a se pronunța, pe calea conflictului juridic de natură constituțională, cu privire la respectarea dispozițiilor legale referitoare la tragerea la sorți a judecătorilor care compun aceste completuri.

A doua cerere de sesizare a CJUE vizează, așa cum susține contestatoarea, dezincriminarea, prin Legea nr. 129/2019, a infracțiunii de spălare a banilor.

Or, în cauză, așa cum rezultă din practicaua deciziei, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la admisibilitatea contestației în anulare, în raport cu cerințele procedurale prevăzute de art. 503 - 508 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în soluționarea prezentei cauze, așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanța nu are a se pronunța cu privire la vreo chestiune de drept care să aibă legătură cu întrebările preliminare formulate de contestatoare în cererile de sesizare a CJUE.

Pe de altă parte, se reține că niciuna dintre dispozițiile din dreptul Uniunii Europene indicate de contestatoare în cuprinsul cererilor de sesizare a CJUE nu au relevanță pentru soluționarea cauzei, care se rezumă la condițiile de admisibilitate a contestației în anulare, în raport cu obiectul acesteia. Sub acest aspect, se cuvine a fi subliniat că cerințele de admisibilitate a contestației în anulare sunt reglementate în dreptul intern și nu intră în competența Uniunii Europene, astfel că nu poate fi primită propunerea de sesizare a CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară care nu vizează norme din dreptul Uniunii Europene.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte apreciază că sesizările CJUE cu întrebările preliminare formulate de contestatoarea A. nu sunt necesare pentru soluționarea prezentei cauze.

Cererea contestatoarei de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 este soluționată prin încheiere separată, pronunțată în Dosarul asociat nr. x/2019

Analizând admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză, în raport cu dispozițiile art. 503 - 508 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestația în anulare, pentru considerentele arătate în continuare.

Potrivit art. 503 C. proc. civ.:

"Art. 503. - Obiectul și motivele contestației în anulare

(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ., care prevăd lipsit de orice echivoc faptul că sunt supuse acestei căi extraordinare de atac în ipotezele reglementate numai hotărârile instanțelor de recurs.

Or, conform celor expuse anterior, la pct. I.1-5 din prezenta decizie, contestația în anulare este formulată împotriva unei hotărâri (Decizia nr. 73/2019) prin care a fost soluționată contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri administrativ-jurisdicționale (Hotărârea nr. 1J/2017) administrativ-jurisdicționale (Hotărârea nr. 1J/2017) prin care a fost soluționată o acțiune în materia răspunderii disciplinare a magistraților.

Astfel fiind, în cronologia căilor de atac exercitate, se constată că obiectul contestației în anulare nu îl reprezintă o hotărâre a unei instanțe de recurs pentru a fi îndeplinită cerința de admisibilitate prevăzută expres de art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A..

Cu privire la cererea contestatoarei, formulată verbal și consemnată în practicaua deciziei, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la divergențe de jurisprudență în materia cheltuielilor de judecată, se reține că aceasta nu poate fi primită, întrucât o asemenea sesizare poate fi formulată numai de titularii prevăzuți expres de art. 514 C. proc. civ. ("procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului ").

În ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere motivele anterior menționate și ținând cont de textele de lege invocate, față de care se constată că problema de drept pentru care se solicită sesizarea nu este o chestiune de drept, în sensul de a fi controversată sau de a ridica probleme de interpretare juridică, completul de 5 judecători respinge și această solicitare.

În temeiul art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere soluția de respingere a contestației în anulare, se va dispune obligarea contestatoarei la plata către intimata B. a sumei de 5.661,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura nr. x din 1 noiembrie 2019 și extrasul de cont din 22 noiembrie 2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 73 din 18 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 5.661,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM