CASE OF CEROVŠEK AND BOŽIČNIK v. SLOVENIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află două cereri (nr.

Reclamanții au fost reprezentați de domnul D. Medved, avocat în Krško. Guvernul sloven („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna T. Mihelič Žitko, procuror.

La 8 aprilie 2015, capătul de cerere menționat a fost comunicat Guvernului, iar restul capetelor de cerere au fost declarate inadmisibile, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

Primul reclamant s-a născut în 1962 și locuiește în Bizeljsko. Al doilea reclamant s-a născut în 1946 și locuiește în Artiče.

Reclamanții au fost acuzați, în 2005 și, respectiv, 2006, de săvârșirea infracțiunii de furt, prin tăierea și ridicarea copacilor dintr-o pădure care aparținea unei alte persoane și însușirea lemnului aferent. Cauza acestora a fost înfățișată unui magistrat profesionist, doamna A.K., în complet de judecător unic.

Al doilea reclamant a fost acuzat de săvârșirea a două infracțiuni de furt. În cursul procesului său, judecătorul A.K. a audiat o serie de martori în cadrul ședinței principale de judecată și a examinat mai multe documente, inclusiv copii ale planurilor cadastrale relevante. În ceea ce privește primul capăt de acuzare, al doilea reclamant a susținut că a crezut, în mod eronat, că tăiase copaci de pe propriul teren, ale cărui limite îi fuseseră arătate de către foștii proprietari, F.H. și J.H., care s-au înfățișat, de asemenea, în calitate de martori la proces. Soțul părții vătămate, M.P., a declarat că au aflat despre lemnul furat după 6 luni de la eveniment și că vecinii le-au spus că al doilea reclamant fusese văzut în pădure la momentul faptelor, în timp ce altă persoană, I.T., fusese văzută în timp ce transporta lemnul. De asemenea, acesta a declarat că al doilea reclamant a recunoscut față de acesta că tăiase copacii în cauză, crezând că erau pe terenul său, dar că nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la suma pe care al doilea reclamant ar trebui să i-o plătească lui M.P. cu titlu de despăgubiri. I.T. a declarat că îl ajutase pe al doilea reclamant să transporte lemnul și că acesta din urmă îi spusese că terenul în cauză îi aparținea, ceea ce i s-a părut suspect lui I.T. Un alt martor, S.P., a declarat că îl ajutase pe I.T. la încărcarea camionului cu lemn. În privința celui de-al doilea capăt de acuzare, al doilea reclamant a argumentat că se înțelesese cu partea vătămată, în acest caz, F.B., că putea să taie copaci, oferindu-i, în schimb, vin. Judecătorul a interogat partea vătămată, care a negat existența unei astfel de înțelegeri. Instanța a desemnat, de asemenea, un expert, care a estimat că valoarea fagilor și carpenilor tăiați se ridica la 457

La 21 iunie 2007, judecătorul A.K. l-a condamnat pe primul reclamant la 6 luni de închisoare cu suspendare, cu termen de încercare de 3 ani, pentru luarea unui bun mobil din posesia altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Judecătorul a constatat că reclamantul tăiase și luase opt stejari dintr-o pădure, fără știința proprietarului acesteia, și își însușise lemn în valoare de 2

La 2 iulie 2007, judecătorul A.K., a pronunțat, din nou, o soluție de condamnare orală, prin care l-a condamnat pe al doilea reclamant la 7 luni de închisoare cu suspendare cu termen de încercare de 3 ani, pentru luarea unui bun mobil din posesia altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. S-a constatat că al doilea reclamant tăiase și luase trei fagi și nouă carpeni, în valoare de cel puțin 457

Guvernul a susținut că, atunci când a pronunțat soluția de condamnare, judecătorul A.K. a făcut, de asemenea, un rezumat verbal al principalelor motive (a se vedea infra, pct. 34); cu toate acestea, în procesele-verbale de ședință nu poate fi găsită nicio mențiune referitoare la acest rezumat.

După ce au auzit soluția, ambii reclamanți și-au exprimat intenția de a formula recurs, judecătorul A.K. fiind obligat, în aceste condiții, de a formula în scris motivarea pentru soluțiile sale (a se vedea infra, pct. 23).

Ulterior, A.K. s-a pensionat la o dată nespecificată și dosarele cauzelor ambilor reclamanți s-au pierdut. În 2010, instanța locală a reconstituit dosarele.

Pe baza documentelor cuprinse în dosarul reconstituit al cauzei, judecătorul D.K.M. a întocmit motivarea scrisă pentru soluția pronunțată de către judecătorul A.K. (a se vedea supra, pct. 9), care a fost comunicată avocatului primului reclamant la 17 august 2010. În motivarea sa, judecătorul a invocat înregistrările audierilor, transcrierea inspecției efectuate la locul faptelor și alte documente din dosar. Judecătorul nu a crezut versiunea reclamantului asupra evenimentelor și a respins declarațiile lui B.K. ca fiind părtinitoare, deoarece acesta lucra pentru primul reclamant. A constatat, de asemenea, că mărturia lui era în contradicție cu unele din celelalte declarații ale martorilor. Instanța s-a bazat în mare măsură pe concluzia potrivit căreia, deși B.K. tăiase în mod profesionist copacii de pe terenul reclamantului, declarații ale martorilor arătau că anumiți copaci fuseseră tăiați într-o manieră neprofesionistă, atât pe terenul reclamantului, cât și pe cel al părții vătămate, și că primul reclamant și B.K. fuseseră văzuți transportând copaci pe terenul părții vătămate.

Motivarea scrisă privind cauza celui de-al doilea reclamant (a se vedea supra, pct. 10) a fost întocmită de judecătorul M.B., tot pe baza documentelor cuprinse în dosarul reconstituit al cauzei. Aceasta a fost notificată avocatului său la 17 iunie 2010. În ceea ce privește primul capăt de acuzare, judecătorul a constatat că apărarea celui de-al doilea reclamant nu a fost convingătoare. În special, judecătorul a considerat că declarațiile a doi martori, F.H. și J.H., au fost neconvingătoare. Pe de altă parte, judecătorul s-a întemeiat pe declarațiile părții vătămate și ale soțului său, susținute de alte elemente de probă; de exemplu, expertiza, declarațiile martorilor S.P. și I.T și o copie a planului cadastral, care arăta că terenul lui M.P. nu se învecina cu terenul celui de-al doilea reclamant. În ceea ce privește al doilea capăt de acuzare, instanța s-a întemeiat în principal pe declarația părții vătămate, F.B., care a negat că ar fi avut o înțelegere cu cel de al-doilea reclamant. Alte elemente, precum expertiza și fotografiile, au confirmat că, într-adevăr, F.B. era proprietarul terenului și au indicat numărul de copaci care au fost tăiați.

La 26 august și, respectiv, 25 noiembrie 2010, Înalta Curte din Ljubljana a respins recursurile reclamanților, hotărând că, deși motivarea scrisă a hotărârilor incriminate a fost redactată după câțiva ani de la pronunțarea verbală a acesteia, nu înseamnă că hotărârile erau nelegale. Înalta Curte a subliniat că hotărârile incriminate s-au întemeiat pe fapte stabilite în cadrul procedurii contradictorii și pe probe prezentate în cadrul ședințelor de judecată, pe care reclamanții au avut posibilitatea să le conteste, prin prezentarea propriilor versiuni asupra evenimentelor în cauză. Hotărârile în primă instanță au fost pronunțate verbal de către judecătorul A.K., care a prezidat ședințele de judecată în cauzele celor doi reclamanți, a adresat acestora întrebări și a audiat martorii. În plus, motivarea scrisă a arătat elementele de probă invocate de judecătorii care au redactat motivarea și modul în care aceștia au evaluat fiabilitatea declarațiile reclamanților. În opinia Înaltei Curți, motivarea scrisă a fost clară și rezonabilă. În ceea ce îl privește pe primul reclamant, Înalta Curte a reevaluat probele, inclusiv declarațiile martorilor, și a ajuns la aceeași concluzie ca și instanța de fond. În ceea ce îl privește pe cel de-al doilea reclamant, Înalta Curte a observat că instanța de fond a stabilit în mod corect și precis toate faptele relevante ale cauzei și că a fost dovedită intenția celui de-al doilea reclamant de a săvârși a doua infracțiune.

La 6 ianuarie și, respectiv, la 1 septembrie 2011, Curtea Supremă a respins cererile reclamanților de protejare a legalității, hotărând că numai dispozitivul hotărârii, și anume soluția de condamnare, ar fi putut aduce atingere drepturilor părților, în timp ce scopul motivării scrise era să permită supunerea unei decizii controlului unor instanțe superioare. De regulă, motivarea scrisă a unei hotărâri era întocmită de către judecătorul care a condus procesul și a pronunțat soluția de condamnare. Cu toate acestea, în anumite situații, cum ar fi cazul în care un judecător era absent o perioadă îndelungată sau deceda, legislația trebuia să fie interpretată în sensul că permitea unui alt judecător să întocmească motivarea scrisă. În astfel de cazuri, judecătorul care a redactat hotărârea s-a bazat pe raționamentul logic și probele aflate la dosar. Curtea Supremă a constatat că, deși principiul nemijlocirii impunea ca o soluție să fie pronunțată de către judecătorul care a participat la proces, actul de redactare a unei hotărâri, nu reprezenta, strict vorbind, o parte a procesului. În plus, în cazul în care motivarea scrisă a unei hotărâri nu era convingătoare, inculpatul avea mai multe șanse de reușită în căile sale de atac. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea Supremă a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților.

La 1 aprilie și, respectiv, la 2 decembrie 2011, reclamanții au formulat plângeri constituționale, reiterând argumentele invocate în fața instanțelor inferioare.

La 3 aprilie 2012, Curtea Constituțională a respins plângerile constituționale ale reclamanților, hotărând că respectivele cauze nu priveau nici o încălcare a drepturilor omului care a avut consecințe grave pentru aceștia, nici o problemă constituțională importantă.

În conformitate cu articolul 360 din Codul de procedură penală (Monitorul Oficial nr. 63⁄94, cu modificările relevante), președintele completului de judecată pronunță soluția imediat după deliberări. În cazul în care instanța nu este în măsură să dea o soluție în ziua procesului, pronunțarea poate fi amânată cu maximum trei zile. Soluția este pronunțată prin citirea dispozitivului hotărârii în ședință publică și în prezența părților și a avocaților lor, după care președintele completului de judecată face o scurtă declarație cu privire la motivarea soluției.

În conformitate cu articolul 368 din Codul de procedură penală, motivarea scrisă a unei hotărâri trebuie să fie redactată atunci când a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea sau atunci când persoanele care au dreptul să formuleze recurs împotriva hotărârii formulează o cerere de recurs în termenul stabilit. Articolul 363 din cod prevede că redactarea hotărârii se face în scris, în termen de treizeci de zile de la pronunțarea acesteia, cu excepția situației în care inculpatul se află în arest. Dacă o hotărâre nu este redactată în intervalul de timp menționat, președintele completului de judecată informează președintele instanței cu privire la motivele acestei întârzieri. În acest caz, președintele instanței este obligat să ia măsurile necesare pentru ca hotărârea să fie redactată cât mai curând posibil.

Dispoziția relevantă referitoare la conținutul unei hotărâri scrise este formulat după cum urmează:

Dispozițiile relevante care stabilesc motivele pentru care o hotărâre poate fi atacată cu recurs se citesc după cum urmează:

Conform articolului 379 din Codul de procedură penală, instanța de recurs se poate pronunța cu privire la recurs în cursul unei ședințe sau poate decide să organizeze o ședință de judecată în această privință. Aceasta organizează o ședință de judecată în cazul în care faptele cauzei trebuie să fie stabilite din nou și există motive întemeiate pentru a nu retrimite cauza spre reexaminare primei instanțe (articolul 380 din Codul de procedură penală).

În decizia Up-309⁄04 din 11 octombrie 2006, Curtea Constituțională a hotărât că esența principiului nemijlocirii presupune ca o hotărâre judecătorească să fie pronunțată de către judecătorii care au participat la ședința de judecată în cadrul căreia părțile au făcut declarații și în cadrul căreia instanța a examinat toate probele. Potrivit instanței constituționale, judecătorii se pot familiariza cu caracteristicile sau particularitățile unui anumit element de probă și își pot forma o părere subiectivă cu privire la credibilitatea martorilor numai dacă participă direct la examinarea probelor, astfel încât, prin intermediul propriilor lor simțuri (și nu printr-un intermediar), să perceapă natura și conținutul fiecărui element de probă.

Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, este necesară conexarea cererilor, având în vedere contextul similar de fapt și de drept al acestora.

Reclamanții s-au plâns că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că motivarea condamnării lor a fost redactată de judecători care nu au pronunțat soluția de condamnare în cauză și nu au participat la proces. Aceștia au invocat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, are următorul cuprins:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu

Argumentele părților

Reclamanții au susținut că procesele penale împotriva lor au fost inechitabile din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul și i-a condamnat nu a prezentat motive pentru decizia sa. În schimb, au fost redactate în scris hotărâri trei ani mai târziu, de către judecători care nu participaseră la procesele reclamanților. Judecătorii în cauză au trebuit să justifice o decizie care nu fusese luată de ei și, prin urmare, nu au avut libertate de acțiune. Reclamanții au argumentat că separarea rolului judecătorului care a condus procesul și a pronunțat soluția în cauzele lor de rolul judecătorilor care au redactat ulterior hotărârile nu era prevăzută în legislația relevantă și nu a fost conformă cu principiul nemijlocirii. În această privință, au susținut că credibilitatea apărării lor și declarațiile martorilor au fost apreciate de către judecători care nu au fost în măsură să efectueze o evaluare directă a declarațiilor și argumentelor în cauză.

Guvernul a afirmat că procesele desfășurate împotriva reclamanților au fost echitabile. În special, reclamanții nu au demonstrat că motivarea din hotărârile scrise a fost incorectă sau defectuoasă. Făcând referire la opinia Curții Supreme (a se vedea supra, pct. 19), aceștia au argumentat că a fost respectat principiul nemijlocirii, având în vedere că soluția a fost dată de judecătorul A.K., care a observat și examinat probele în mod direct. Toate probele din prezenta cauză au fost prezentate în cadrul ședinței principale de judecată, care a fost prezidată de A.K. Aceasta din urmă a pronunțat soluția și a oferit o scurtă motivare verbală a acesteia, în conformitate cu dreptul de procedură (a se vedea supra, pct. 22). Soluția era obligatorie și putea să fie anulată doar în recurs. Guvernul a susținut, în continuare, că doar soluția a rămas definitivă și că motivarea a servit pentru a controla corectitudinea soluției pe calea recursului.

Guvernul a mai argumentat că, deși, de regulă, același judecător care a dat soluția ar trebui să formuleze și motivarea scrisă, întotdeauna pot exista circumstanțe excepționale care împiedică acest lucru, cum ar fi decesul, îmbolnăvirea sau alte evenimente care determină suspendarea din funcție. Astfel de circumstanțe nu au fost reglementate în mod explicit în legislație, dar este rezonabil să se presupună că, în momentul în care acestea survin, motivarea scrisă trebuie să fie redactată de un alt judecător; în caz contrar, cauza s-ar putea prescrie. Un judecător căruia i se solicită redactarea motivării scrise în astfel de circumstanțe excepționale se bazează pe documente, inclusiv înregistrările audierilor, și nu pe o evaluare directă a credibilității martorilor. În această privință, Guvernul a subliniat că niciunul dintre reclamanți nu a contestat exactitatea transcrierilor instanței.

Motivarea Curții

În prezenta cauză, Curții i se solicită să stabilească dacă reclamanții au beneficiat de un proces echitabil, în ciuda faptului că motivările soluțiilor, mai precis condamnarea lor și pedepsele aplicate, nu au fost date de judecătorul care pronunțase soluțiile, ci de alți judecători, care nu participaseră la proces.

Curtea începe prin a remarca faptul că prezenta cauză privește un proces desfășurat în fața unui judecător profesionist, în complet de judecător unic (a se vedea supra, pct. 6), și, în al doilea rând, că situația reclamanților a constituit o abatere de la procedura prevăzută în Codul de procedură penală sloven. Într-adevăr, în conformitate cu acest cod, judecătorul care conduce procesul și care examinează direct probele este cel care ar trebui să dea soluția și să redacteze în scris, la cererea părților, motivele referitoare la aspectele de fapt și de drept relevante legate de soluția respectivă (a se vedea supra, pct. 22-24). Situația în speță, considerată de Guvern ca având un caracter excepțional (a se vedea supra, pct. 35), a survenit ca urmare a faptului că judecătorul care a examinat toate probele prezentate în cursul procesului s-a pensionat ulterior pronunțării soluției, fără să redacteze o motivare scrisă.

Curtea ia notă de poziția Guvernului, care constituie o reiterare a opiniei Curții Supreme, potrivit căreia faptul că judecătorul care a condus procesul nu a formulat în scris motivarea nu putea să aibă niciun impact asupra caracterului echitabil al procesului, deoarece scopul principal al motivării în cauză era de a permite verificarea soluției în cadrul unei căi de atac (a se vedea supra, pct. 19 și 34). Cu toate acestea, Curtea nu poate fi de acord cu această afirmație. Reiterează că, deși motivele acestei decizii sunt într-adevăr relevante, în măsura în care acestea permit inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac (a se vedea

Prin urmare, astfel cum s-a recunoscut în cadrul proceselor penale, în temeiul principiului nemijlocirii [a se vedea

În ceea ce privește problema dacă pensionarea doamnei judecător A.K., care ar fi fost motivul pentru care aceasta nu a întocmit o motivare scrisă, a dat naștere unor circumstanțe excepționale, care justificau o abatere de la procedura internă standard (a se vedea supra, pct. 35), Curtea observă că doamna judecător A.K. trebuie să fi cunoscut în prealabil data pensionării sale. Prin urmare, ar fi trebuit, în principiu, să poată lua măsuri, fie să soluționeze singură cauzele reclamanților, fie să implice un alt judecător într-o etapă incipientă a procedurii. În plus, Curtea subliniază că respectiva cauză nu era una deosebit de complexă și că reclamanții își exprimaseră intenția de a formula recurs, de îndată ce a fost pronunțată soluția (a se vedea supra, pct. 12). Aceasta înseamnă că doamna judecător A.K. a luat cunoștință imediat de faptul că va avea obligația de a redacta o motivare scrisă. Prin urmare, Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul în ceea ce privește afirmația conform căreia au existat motive întemeiate pentru a se abate de la procedura la care aveau dreptul inculpații în temeiul dreptului intern. În plus, este deosebit de frapant faptul că, în pofida termenului legal de treizeci de zile, motivarea scrisă a fost redactată abia după aproximativ trei ani de la pronunțarea soluțiilor, perioadă în care dosarele au fost pierdute și a fost necesar ca acestea să fie reconstituite (a se vedea supra, pct. 13 și 23). Acești factori generează preocupări suplimentare legate de modul în care au fost soluționate cauzele reclamanților de către instanțele naționale.

Curtea apreciază că, în unele cazuri, ar putea exista factori de natură administrativă sau procedurală care fac imposibilă participarea continuă a unui judecător la soluționarea cauzei [a se vedea

În cele din urmă, Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (a se vedea

În concluzie, Curtea consideră că dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesele acestora nu a redactat o motivare scrisă pentru soluțiile sale și din cauza neadoptării niciunei măsuri adecvate pentru compensarea acestei deficiențe.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenție.

Articolul 41 din Convenție prevede:

Fiecare reclamant a solicitat suma de 10

Guvernul a contestat această pretenție ca nefondată și excesivă.

Curtea consideră că încălcarea constatată trebuie să fi cauzat reclamanților stări de stres și anxietate. Pronunțându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant suma de 5

Primul reclamant a solicitat aproximativ 2

Guvernul a contestat pretenția acestora și a susținut că este excesivă. În ceea ce privește procedura desfășurată în fața instanțelor interne, acesta a argumentat că nu există nicio legătură de cauzalitate între cheltuielile efectuate și încălcarea pretinsă în speță. În ceea ce privește pretenția referitoare la procedura în fața Curții, Guvernul a argumentat că aceasta nu s-a bazat în mod corect pe grila oficială de onorarii pentru avocați, întrucât grila prevedea că o sumă de maximum 1

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În plus, Curtea reiterează faptul că nu se consideră obligată de grilele și practicile interne, deși le poate lua în considerare cu titlu orientativ (a se vedea, printre numeroase exemple,

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în procedurile interne, Curtea observă că, înainte de a depune cererile în fața instituțiilor Convenției, reclamanții au epuizat căile de atac interne de care dispuneau în temeiul dreptului intern. Prin urmare, Curtea admite că reclamanții au efectuat cheltuieli în încercarea de a obține o reparație pentru încălcările Convenției, prin intermediul sistemului juridic intern [a se vedea

În ceea ce privește procedura în fața Curții, trebuie să se observe că reclamanții au fost reprezentați de același avocat, care a depus cereri similare în cauzele respective și un singur set de observații în numele ambilor reclamanți.

Ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde fiecărui reclamant suma de 1

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.