ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3228/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 264 din 24 octombrie 2016, pronunțată în dosar nr. x/2015, Curtea de Apel Timișoara a respins cererile de revizuire conexate formulate de revizuentul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale București împotriva sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2009.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare contestatorul A. solicitând anularea sentinței atacate și rejudecarea cauzei.

În motivare, a arătat că, prin decizia civilă nr. 1382 din 05 aprilie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de îndreptare a erorii materiale a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 638 din 22 februarie 2017, strecurată în cuprinsul deciziei menționate, în ceea ce privește anul emiterii procesului-verbal nr. V/S 257, "ca fiind anul 2002 și nu 2012 cum din eroare s-a menționat în considerentele deciziei."

Cum instanța supremă a menținut în rest considerentele Deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a modificat doar anul emiterii procesului-verbal menționat, contestatorul a considerat că acest fapt determină anularea sentinței civile nr. x din 24 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, și rejudecarea cauzei, astfel încât această instanță să se raporteze în considerentele sentinței la anul 2002, așa cum a reținut instanța supremă.

Prin notele de ședință depuse la data de 12.05.2017, contestatorul a solicitat să se aibă în vedere decizia Curții Constituționale nr. 233/2011, față de care consideră că sentința atacată vizează încălcări ale drepturilor sale, deoarece se referă în mod eronat în considerentele sale la anul 2012 ca an al emiterii procesului-verbal nr. V/S 257, nu la anul corect 2002, or, în raport cu acest an, a considerat că revizuirea pusă în discuție pe calea acelui litigiu era admisibilă în temeiul art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., de care s-a prevalat în cadrul acestei cereri.

Prin sentința civilă nr. 195 din data de 22.06.2017, Curtea de Apel Timișoara a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 264 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr. x/2015.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 195 din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarant recurs A.

În susținerea recursului, se arată, în esență, că, temeiul juridic în baza căruia a fost formulată contestația în anulare este reprezentat de dispozițiile art. 318, teza I din C. proc. civ., iar dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale, deoarece instanța de fond nu a cercetat și interpretat corect procesul-verbal nr. V/S 257/2002.

Recurentul a invocat prin cererea de recurs formulată excepția de neconstituționalitate pe considerentul că în privința tardivității cererii ce a făcut obiectul dosar nr. x/2009, instanța ar fi trebuit să se raporteze la prevederile art. 96 din Regulamentul disicplinei militare, reglementat prin ordin de ministru și nu la dispozițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare.

Totodată, revizuentul în cererea de recurs formulată împotriva hotărârii pronunțate în revizuire, a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului său de trecere în rezervă nr. 133 din 04 octombrie 1985.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nu îndeplinește condițiile impuse prin art. 29, alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările ulterioare.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu modificările ulterioare "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia". Or, în cauza de față, recurentul nu invocă neconstituționalitatea unor norme prevăzute de legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-a lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, ci face referire la prevederile conținute de un regulament stabilit prin ordin de ministru, precum și la aplicabilitatea acestei norme în concurs cu norma prevăzută de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, în mod constant, s-a statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă arunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În speță, se constată că excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege. Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză o asemenea contradicție nu a fost invocată.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. 133 din 04 octombrie 1985 aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Coroborând dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual nu poate fi cercetată direct în calea de atac, cât timp nu poate fi îndeplinită condiția impusă de legiuitor privind soluționarea unei asemenea excepții, respectiv ca, de acest act administrativ să depindă soluționarea litigiului pe fond.

În cauza de față nu există un litigiu de fond care să justifice invocarea excepției de nelegalitate.

Excepția de nelegalitate este definită ca fiind un mijloc de apărare, o formă procedurală incidentă în cadrul unui proces pe rol, prin intermediul căreia o parte din proces se poate apăra, invocând excepția de nelegalitate a actului administrativ pe care partea adversă și-a întemeiat pretențiile, respectiv, dreptul său interesul legitim care a făcut obiectul acțiunii".

Invocarea excepției de nelegalitate în afara cadrului procesual stabilit de către legiuitor apare ca fiind inadmisibilă, având în vedere și faptul că utilizarea acestui mijloc procedural nu poate fi permisă în afara legii și prin eludarea căii procedurale a acțiunii directe, ce constituie regula în materia contenciosului administrativ, acțiune directă care, pentru a fi admisibilă trebuie să îndeplinească termenele și condițiile procedurale prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 554/2004, condiții care în mod evident că nu sunt îndeplinite în cauză, câtă vreme actul administrativ individual (ordinul de trecere în rezervă) a fost emis, și recurentul a avut cunoștință despre acesta, încă din anul 1985.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Instanța de fond a apreciat în mod corect că nu poate fi reținută situația existenței unei erori materiale, în sensul prevăzut de art. 318 teza I din C. proc. civ., deoarece aceste dispoziții se referă la o eroare materială în sens procedural și care fost determinantă la pronunțarea hotărârii atacate.

Or, eroarea de care se prevalează recurentul este una pur materială și nu procedurală și nu se arată în ce măsură aceasta ar fi fost determinantă la pronunțarea soluției date prin sentința atacată - însuși recurentul susținând că această eroare materială ar fi fost de natură să modifice doar considerentele sentinței.

Prevederea cuprinsă în art. 318 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe verificarea cărora nu este necesară reexaminarea cauzei.

Prin urmare, greșelile materiale ale instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu eventuale greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare sau de aplicare a dispozițiilor legale. Or, situația invocată recurent nu constituie o greșeală materială, în sensul celor arătate și, pe cale consecință, nici motiv de contestație în anulare.

Curtea de Apel Timișoara, prin hotărârea recurată a reținut în mod corect faptul că eroarea materială a anului emiterii procesului-verbal nr. V/S 257 nu a fost în niciun fel determinantă la analiza cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de care s-a prevalat revizuentul în acel litigiu. Prin sentința civilă nr. 264 din 24 octombrie 2016, instanța a concluzionat că "înscrisul menționat nu îndeplinește în mod cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., anterior enunțate, câtă vreme, potrivit conținutului său, nu are caracterul unui înscris probant prin el însuși, conținut în raport cu care nu se verifică nici condiția ca înscrisul să fi fost determinant la pronunțarea hotărârii, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte soluții.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale și excepția de nelegalitate, ca inadmisibile.

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 195 din 22 iunie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2017.