ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2528/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin Decizia nr. 638 din 22 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței civile nr. 264 din 24 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Instanța de control judiciar a reținut că, prin Sentința civilă nr. 264 din 24 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibile, cererile conexate de revizuire a Sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. x/2009 al Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, formulate de revizuentul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale.

În susținerea cererii de revizuire dedusă judecății, reclamantul a invocat dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ.

Critica vizând respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă este nefondată, în condițiile în care prima instanță nu a avut în vedere condiția evocării fondului, ci s-a pronunțat asupra neîntrunirii condițiilor prevăzute de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., referitor la încadrarea înscrisului invocat de către revizuent în categoria "înscrisurilor doveditoare", în accepțiunea textului de lege.

Înalta Curte a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că în cauză nu își găsesc aplicarea dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., argumentul juridic hotărâtor ce susține această dezlegare constând în faptul că înscrisul nou invocat nu este apt să conducă la retractarea hotărârii pronunțate.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării sentinței atacate, implică îndeplinirea mai multor condiții cumulative:

- înscrisul nou trebuie să existe la data pronunțării hotărârii judecătorești a cărei revizuire se cere, dar să nu fi făcut obiectul cercetării judecătorești;

Revizuentului îi incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, cu același impact, ivite mai presus de voința atât a revizuentului, cât și a intimatului.

- înscrisul să fie determinant, în sensul că dacă înscrisul ar fi fost cunoscut de instanța a cărei hotărâre este atacată, ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte soluții.

Cum corect a observat și prima instanță, revizuentul a invocat un act care nu exista la data pronunțării hotărârii ce face obiectul revizuirii, acesta fiind emis ca urmare a unor solicitări din partea acestuia, de transmitere a unor date referitoare la trecerea sa în rezervă. Împrejurarea că era un document clasificat nu face dovada pretinsului impediment insurmontabil care nu i-a permis accesul la acest act, câtă vreme a fost obținut în urma demersurilor revizuentului, așa cum a afirmat în recurs (actul nou - procesul-verbal nr. V/S 257 din 24 septembrie 2012 - i-a fost comunicat la data de 8 iunie 2016, la solicitarea sa).

De asemenea, în mod corect, instanța de fond a reținut că înscrisul nou, invocat de revizuent, nu era apt să conducă la retractarea hotărârii pronunțate.

Astfel, soluția instanței de respingere, ca tardivă, a cererii privind anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 133 din 4 octombrie 1985, nu este influențată de actul invocat ca înscris nou întrucât acesta nu se referă la termenul în care poate fi atacat ordinul respectiv, la comunicarea ordinului.

Totodată, înscrisul nou nu are legătură cu soluția de respingere a cererii de repunere în termenul de introducere a acțiunii, având în vedere că, pe baza unor împrejurări de fapt concretizate prin probele depuse la dosar, reclamantul a luat cunoștință despre actul administrativ atacat, iar această luare la cunoștință are semnificația unei comunicări valabile a acestui act administrativ.

1.2. Prin Decizia nr. 1382 din 5 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de recurentul-revizuent A. de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017, dispunându-se îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul acestei decizii, în sensul că s-a trecut corect anul emiterii procesului-verbal nr. V/S 257 ca fiind "2002", iar nu "2012", cum din eroare s-a menționat în considerentele deciziei.

Prin aceeași decizie, au fost respinse celelalte cereri formulate de recurentul-revizuent A., respectiv ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale și ca nefondată cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017.

Cu referire la cererea formulată de recurentul-revizuent A. prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale din cuprinsul Deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017 a ÎCCJ-SCAF, în sensul menționării anului corect al emiterii procesului-verbal nr. V/S 257 ca fiind anul "2002", iar nu "2012", cum din eroare s-a menționat în considerentele deciziei, Înalta Curte a găsit-o întemeiată, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 281 din C. proc. civ. de la 1865. Astfel, din cuprinsul actului în discuție, aflat la Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a rezultat că Procesul-verbal nr. S/V - 257 a fost emis la data de 24 septembrie 2002.

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 aprilie 2017, sub nr. 1176/1/2017, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Contestatorul a solicitat anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului, invocând următoarele: decizia atacată este nulă, întrucât nu este semnată de membrii completului și de grefier și nu are ștampila Înaltei Curți de Casație și Justiție; la pronunțarea soluției, instanța de recurs trebuia să se raporteze la anul 2002, acesta fiind anul corect când a fost emis Procesul-verbal nr. V/S 257, iar nu la anul 2012, cum greșit a reținut instanța de recurs sau anul "2002", cum greșit a reținut instanța de fond.

În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, întrucât nici unul din motivele invocate de contestator nu se circumscriu situației prevăzute de art. 318 alin. (1) din C. proc. civ. Susținerea contestatorului că decizia atacată ar fi nulă nu este de natură a impune concluzia admisibilității contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile textului menționat. De asemenea, nici faptul că prin Decizia nr. 1382 din 5 aprilie 2017 a ÎCCJ-SCAF, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost îndreptată o eroare materială în cuprinsul deciziei a cărei anulare se solicită, nu poate constitui un motiv care să ducă la admiterea contestației în anulare formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând cauza din perspectiva admisibilității, în raport cu dispozițiile legale ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 318 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Semnificația conceputului de "greșeală materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural, ori confundarea unor elemente sau date materiale importante ale cauzei.

Esențial este, în cadrul acestui motiv de contestație în anulare, că nu se realizează o nouă judecată a faptelor prin reaprecierea probatoriului administrat, cum solicită contestatorul.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Dispozițiile legale menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu se încadrează normelor enunțate, obligă la respingerea contestației ca inadmisibilă.

Conturând motivele căii de atac, contestatorul a susținut, în esență, că se impune anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului pentru ca la pronunțarea soluției instanța de recurs să aibă în vedere procesul-verbal nr. V/S 257 emis în anul 2002, iar nu în anul 2012, întrucât prin Decizia nr. 1382 din 5 aprilie 2017 i-a fost admisă cererea de îndreptare eroare materială referitoare la anul de emitere a acestui act, strecurată în cuprinsul deciziei atacate. Totodată, contestatorul a susținut că decizia atacată este nulă întrucât nu este semnată de membrii completului și de grefier și nu are ștampila Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cauză, deși formal, contestatorul și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului, printre acestea neregăsindu-se presupusa eroare materială de care se prevalează contestatorul, respectiv că prin Decizia nr. 1382 din 5 aprilie 2017 a ÎCCJ-SCAF, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, a fost îndreptată o eroare materială în cuprinsul deciziei a cărei anulare se solicită. Or, aceste aspecte exced noțiunii de "greșeală materială" în sensul dispozițiilor art. 318 din C. proc. civ.

Astfel, din conținutul contestației în anulare, rezultă că se tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului "res judicata", a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din situațiile de admitere a contestației în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM