ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2113/2016

Decizia nr. 2113/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București la data de 11.10.2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., Societatea Română de Televiziune, Președintele României, prin Administrația Prezidențială, Administrația Prezidențială, Direcția Națională Anticorupție, solicitând obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 10.000.000 lei către reclamant, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat, constând în vătămarea drepturilor personale nepatrimoniale - demnitate, cinste, onoare, bună reputație, prestigiul persoanei și dreptul la viață privată, dreptul la propria imagine, dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție - rezultând din divulgarea și difuzarea de probe dintr-un dosar de urmărire penală al pârâtei D.N.A.

în emisiunea difuzată la data de 10.10.2007 la postul C., cât și prin comentariile pe care pârâta B. le-a realizat în cadrul emisiunii D. din data de 08.09.2010; să fie obligați pârâții să înceteze orice acte de defăimare la adresa sa; să fie obligată pârâta Societatea Română de Televiziune să publice pe cheltuiala sa hotărârea judecătorească de admitere a prezentei cereri într-un ziar de circulație națională. La data de 03.06.2011 reclamantul a făcut o precizare a acțiunii sub aspectul dezvoltării faptelor ilicite despre care susține că i-ar încălca drepturile personal nepatrimoniale. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 28 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții Președintele României, prin Administrația Prezidențială, Administrația Prezidențială și Direcția Națională Anticorupție, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, și a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâții B. și Societatea Română de Televiziune, ca neîntemeiată, precum și cererea pârâtei B. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea cuprinsă în considerentele respectivei hotărâri.

Urmare a strămutării cauzei de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Brașov prin încheierea nr. 1025 din 12 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 979/AP din 30 iunie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis, în parte, apelul formulat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1599 din 28 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție și a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și precizată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Națională Anticorupție, Societatea Română de Televiziune și B. și, în consecință, a obligat pe pârâtele Direcția Națională Anticorupție, Societatea Română de Televiziune și B. să plătească în solidar reclamantului A. suma de 15.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, a obligat pârâta Societatea Română de Televiziune să înceteze difuzarea înregistrărilor audio video ambientale și telefonice ce au constituit probe în dosarul penal nr. x/P/2007 și a obligat pe pârâta Societatea Română de Televiziune să publice prezenta hotărâre, pe cheltuiala sa, într-un ziar de acoperire națională, după rămânerea acesteia irevocabilă; au fost păstrate restul dispozițiilor privind soluționarea celorlalte excepții și pretenții.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție ca pe o excepție de fond, constatând că prejudiciul invocat de reclamant este unul moral constând în vătămarea drepturilor personale nepatrimoniale: demnitate, cinste, onoare, bună reputație, prestigiul persoanei și dreptul la viață privată, dreptul la propria imagine, dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție, iar fapta ilicită care se pretinde că a fost săvârșită de D.N.A. rezultă din divulgarea și difuzarea de probe dintr-un dosar de urmărire penală al pârâtei D.N.A.

în emisiunea difuzată la data de 10.10.2007 la postul C. Întrucât prin apelul reclamantului hotărârea atacată a fost criticată doar în ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâtele D.N.A., Societatea Română de Televiziune și B., Curtea a analizat temeinicia pretențiilor acestuia doar în raport de aceste pârâte, soluția atacată intrând în puterea lucrului judecat în ceea ce privește aspectele necriticate referitoare la respingerea acțiunii față de pârâții Președintele României și Administrația Prezidențială.

După cum rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, pretențiile reclamantului față de cele trei pârâte sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și constau în repararea unui prejudiciu de imagine cauzat prin concursul faptelor ilicite săvârșite de către cele trei pârâte: D.N.A., Societatea Română de Televiziune (denumită în continuare Societatea Română de Televiziune) și B., fapte diferite care impun o analiză separată a acestora, urmând ca celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăția) să fie analizate împreună. Astfel, fapta ilicită imputată pârâtei D.N.A.

constă în divulgarea unor probe dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală la această instituție, prin încălcarea dispozițiilor art. 12 lit. e) și f) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public potrivit cărora „(1) Se exceptează de la accesul liber al cetățenilor, prevăzut la art. 1 și, respectiv, la art. 11 1 , următoarele informații: e) informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare; f) informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces”.

Respectarea obligației de asigurare a secretului probelor în timpul anchetei penale, ca excepție de la principiul universal al liberului acces la informațiile de interes public, are drept scop protejarea unor importante drepturi universale ale celor implicați în astfel de cercetări, precum dreptul la viața privată (art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la propria imagine (prin raportare la dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). În speță informațiile aduse la cunoștința publicului la data de 10.10.2007 pe postul de televiziune C. au constat în înregistrări audio-video ambientale și telefonice care au constituit probe în dosarul de cercetare penală a reclamantului, probe strânse de chiar pârâta D.N.A.

care instrumenta acest dosar penal nr. x/P/2007, astfel încât obligația de respectare a secretului acestora aparține în primul rând acestei instituții, prin angajații săi. Faptul că Inspecția Judiciară „nu a putut stabili, fără dubiu, persoana care a transmis către terți înregistrarea în cauză și care a încălcat confidențialitatea lucrărilor” nu înlătură răspunderea pârâtei D.N.A., astfel cum în mod nelegal a reținut prima instanță, întrucât prevederile alin. (2) ale art. 12 din Legea nr. 544/2001 prevăd expres faptul că răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informațiilor aparținând categoriilor prevăzute la alin. (1) revine nu numai persoanelor, ci și „autorităților publice care dețin astfel de informații, precum și instituțiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor”.

Dovezile administrate în cauză, din care rezultă cu certitudine că probele difuzate pe un post de televiziune publică provin de la pârâta D.N.A. ce le-a realizat în cursul cercetării penale din dosarul penal nr. x/P/2007, fac ca această instituție să dobândească în cauză calitate procesuală pasivă în calitate de autoritate publică ce deținea informația secretă, legiuitorul atribuindu-i acesteia principala obligație și răspundere pentru asigurarea securității informațiilor. De asemenea, nedepistarea, în cadrul unei anchete disciplinare, a persoanei vinovate de „scurgerea informației secrete” nu înlătură atragerea răspunderii civile delictuale a instituției deținătoare a informației. Prin urmare, considerentele primei instanțe potrivit cărora, în lipsa unui prepus vinovat de scurgerea informației secrete, nu poate fi atrasă răspunderea D.N.A.

în calitate de comitent, au fost apreciate ca fiind în contradicție atât cu normele speciale, cât și cu cele generale ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește practica C.E.D.O. prin care prima instanță și-a fundamentat soluția atacată, Curtea a reținut că aceasta nu are o relevanță deosebită în speță întrucât în nici una dintre aceste cauze nu este vorba despre răspunderea instituțiilor statului pentru nerespectarea obligației de asigurare a securității informațiilor secrete din timpul unei cercetări penale, aceste cauze fiind relevante, într-o oarecare măsură, doar în ceea ce privește faptele celorlalte pârâte, aspect ce a fost analizat cu ocazia cercetării acestora.

Cu privire la pretențiile împotriva pârâtei D.N.A., deosebit de relevantă este cauza Cășuneanu contra României, în care C.E.D.O. a analizat chiar scurgerea de informații către presă în timpul unei investigații penale. În speța respectivă, ca și în cauza dedusă judecății, C.E.D.O. a analizat apariția în presă a unor înregistrări telefonice dispuse în cadrul unei anchete penale înainte de a se ajunge în fața instanței de judecată. Deoarece statul român nu a reușit să preîntâmpine scurgerea de informații, C.E.D.O. a considerat că dreptul la respectarea vieții private și de familie ale respectivului aplicant, prevăzut în art. 8 din Convenție, a fost încălcat. Într-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a decis că dispozițiile art. 6 parag.

2 din Convenție impun ca orice reprezentant al statului să se abțină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se reproșează, înainte ca vinovăția acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Curtea nu a putut reține apărarea pârâtei D.N.A. conform căreia această instituție a emis doar un comunicat de presă în data de 09.06.2008 prin care s-a adus la cunoștința publicului faptul că inculpatul A. împreună cu alți inculpați a fost trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de corupție. Emiterea acestui comunicat s-a realizat cu respectarea dreptului publicului la informare, însă nu are legătură cu fapta ce stă la baza pretențiilor deduse judecății.

În concluzie, curtea a reținut că „scurgerea” către presă a unor probe din dosare în timpul urmăririi penale, o fază nepublică a procedurii penale, constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private, creând impresia că acesta a săvârșit fapte penale, anterior emiterii rechizitoriului și pronunțării unei hotărâri judecătorești pe fondul cauzei. D.N.A. avea obligația de a lua toate măsurile necesare asigurării secretului probelor din respectivul dosar penal. Faptul că această pârâtă nu a păstrat în siguranță informațiile aflate în posesia sa a făcut posibilă „scurgerea” lor către mass-media și a avut drept consecință, în concurs cu fapta celorlalte două pârâte de difuzare a acestor informații, vătămarea drepturilor reclamantului la propria imagine, dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție într-o perioada în care acesta beneficia de această prezumție.

În ceea ce privește fapta ilicită imputată pârâtelor Societatea Română de Televiziune și B. de a difuza probe cu caracter secret dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală pe un post de televiziune națională, curtea a reținut că respectarea obligației de asigurare a secretului probelor, în timpul anchetei penale, aparține tuturor subiecților de drept ce intră în contact cu astfel de informații și care au cunoștință că acestea sunt secrete, fapt ce rezultă din dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 care prevăd expres faptul că răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informațiilor aparținând categoriilor prevăzute la alin. (1) revine și altor „instituții publice abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor”.

Or, potrivit art. 14 alin. (13) din Legea nr. 41/1994, republicată, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune (în forma în vigoare la data faptelor), „în exercitarea atribuțiilor profesionale de către ziariști și alți realizatori de emisiuni, informațiile nu pot fi obținute decât prin mijloace legale și morale”. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 „răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate revine, în condițiile legii, radiodifuzorului, realizatorului sau autorului, după caz”. În aceste condiții, fapta de difuzare a unei informații declarate de lege ca fiind secrete apare în mod evident ca fiind ilicită, iar răspunderea pentru această aparține ambelor pârâte.

Astfel, răspunderea pârâtei Societatea Română de Televiziune este atrasă în calitate de instituție publică de televiziune în cadrul căreia s-a difuzat emisiunea D. din data de 10.10.2007, această instituție având obligația de a asigura respectarea prevederilor legale citate mai sus. Răspunderea pârâtei B. este atrasă în calitate de realizator al respectivei emisiuni.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, refuzul acestei pârâte de a se prezenta la interogatoriu reprezintă un început de dovadă scrisă, în sensul că pârâta a recunoscut implicarea sa în difuzarea materialului audio-video, probă într-un dosar penal, în data de 10.10.2007, în calitatea sa de director al departamentului de știri al postului C. Prin urmare, în mod greșit și cu ignorarea dispozițiilor legale mai sus citate, prima instanță a considerat că doar în sarcina instituției deținătoare există obligația de a nu aduce la cunoștința publică respectiva înregistrare, iar în cazul în care postul C. a intrat în posesia ei și a adus-o la cunoștința publică, nu mai avem de-a face nici măcar cu o faptă ilicită întrucât fapta presupune o atingere minoră a valorilor sociale ocrotite de lege și un demers jurnalistic.

Cu privire la penalizarea jurnaliștilor pentru publicarea de informații nepublice din dosarele penale, C.E.D.O. a decis, printr-o hotărâre recentă, în cauza Bedat contra Elveției, că această penalizare este justificată, reținându-se că și jurnaliștilor le revine sarcina să respecte confidențialitatea cercetărilor penale, nu doar procurorilor care gestionează dosarul. Curtea a înlăturat apărările pârâților, însușite și de către instanța de fond, bazate pe o serie de hotărâri C.E.D.O. care, însă, au o aplicabilitate limitată în speța dedusă judecății, deoarece în cauză nu se pune în discuție libertatea de exprimare a jurnalistului, fiind evident că opinia publică avea dreptul de a lua cunoștință despre faptele unei persoane publice cu posibile repercusiuni penale, însă modalitatea de informare a publicului trebuie să se realizeze cu respectarea și a celorlalte obligații legale ce au ca scop protejarea altor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanelor implicate.

Astfel, C.E.D.O., încă prin hotărârea Tourancheau și July contra Franței din 24 noiembrie 2005, 53886/00, a subliniat dreptul jurnalistului de a publica informații privind anchetele penale în curs, însă acest fapt trebuia realizat de o manieră imparțială față de persoanele implicate și, bineînțeles, fără publicarea de materiale secrete din dosare penale în curs de anchetă. De fapt, ca și în cauza dedusă judecății, este vorba despre a fixa un echilibru just între dreptul presei la liberă exprimare și dreptul publicului de a fi informat, pe de-o parte, și desfășurarea nepublică a anchetei penale, pentru a se respecta prezumția de nevinovăție, dreptul la viață privată a celui cercetat, dar și independența justiției, prin protejarea magistratului de presiuni disproporționate din partea presei și opiniei publice.

Practica C.E.D.O. avută în vedere de către prima instanță poartă asupra libertății de exprimare a jurnalistului fără ca în respectivele cauze să se facă o analiză a acestui drept prin raportare la respectarea obligației de asigurare a secretului procedurilor unei anchete penale, sub acest aspect având relevanță alte cauze ale instanței europene, printre care cele mai relevante sunt cele redate în cuprinsul hotărârii instanței de apel. Instanța de apel nu a reținut argumentul instanței de fond privind incidența probei verității, similar regulii din dreptul penal, în condițiile în care pârâta B. a făcut afirmații de fapt confirmate printr-o hotărâre penală definitivă.

Condamnarea reclamantului (prin sentința nr. 194 din 14 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2008, sentința rămasă definitivă prin decizia nr. 44 din 25 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/1/2012) nu are nici o legătură cu acțiunea dedusă judecății, care are ca obiect răspunderea civilă delictuală a instituțiilor statului și persoanelor fizice responsabile pentru alte fapte decât cele pentru care a fost condamnat reclamantul, fapte ce țin de păstrarea, nedivulgarea și nedifuzarea unor probe dintr-un dosar penal în timpul cercetării penale, adică anterior pronunțării hotărârii de condamnare.

În ceea ce privește fapta ilicită a pârâtei B. ce are la bază afirmațiile calomnioase referitoare la moralitatea reclamantului, făcute în emisiunea D. din data de 08.09.2010, curtea a reținut că acestea sunt diferite de cele analizate mai sus și au în vedere o faptă proprie a acestei persoane fără legătură cu fapta de difuzare a unui probe dintr-un dosar penal. Cu toate acestea, prin motivele de apel, nu au fost aduse critici concrete prin care să se facă referire la considerentele instanței de fond avute în vedere la respingerea pretențiilor întemeiate pe acest fapt, iar, pe fond, soluția atacată este legală și temeinică, fiind dată cu o justă apreciere a probelor administrate în cauză care au relevat că afirmațiile pârâtei, referitoare la faptele de corupție ale reclamantului în funcția de ministru, din respectiva emisiune, se încadrează în limitele exercitării cu bună-credință a dreptului jurnalistului la liberă exprimare.

În ceea ce privește condiția prejudiciului produs reclamantului prin divulgarea informațiilor ce constituiau probe în dosarul penal în care era cercetat, curtea a constatat că și această condiție este îndeplinită, caracterul cert al prejudiciului fiind dat de faptul că acesta este actual, în sensul că era deja produs la data la care se pretinde repararea lui. Divulgarea probelor din dosarul penal în stabilirea vinovăției reclamantului, la un moment în care aveau caracter secret, prin intermediul unei emisiuni de televiziune, au creat un prejudiciu de imagine reclamantului, aducând atingere dreptului acestuia la respectarea vieții private, drept ce înglobează dreptul la imagine, onoare, demnitate.

De asemenea, întrucât nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, au produs chiar o încălcare a prezumției de nevinovăție a reclamantului. În cauza Cășuneanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare sunt drepturi egale în sensul Convenției și sunt îndreptățite la o protecție egală atunci când sunt puse în balanță. Curtea a reținut faptul că extrase din dosarul de urmărire penală au fost făcute publice anterior emiterii rechizitoriului. Reținând împrejurarea că ceea ce face obiectul examinării este „scurgerea” informațiilor de către autorități, a apreciat ca irelevant faptul că dosarul penal în care era cercetat reclamantul prezenta un interes public deosebit.

De asemenea, curtea a statuat faptul că acest caz nu privește o pierdere a reputației ca rezultat al acțiunilor proprii ale unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, de vreme ce la momentul publicării informaților confidențiale, reclamantul beneficia de prezumția de nevinovăție. În concluzie, producerea prejudiciului a fost apreciată ca fiind certă, prin divulgarea și difuzarea unor informații secrete, reprezentate de probele administrate în cursul cercetării penale, fază nepublică a procesului penal, anterior emiterii rechizitoriului și, bineînțeles, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare a reclamantului. Întrucât prejudiciul suferit de către reclamant a fost produs fără a se putea determina contribuția fiecărei fapte la producerea acestuia, se impune repararea prejudiciului în solidar de către cele trei pârâte vinovate.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre cele două fapte ilicite și prejudiciul de imagine al reclamantului, s-a apreciat că prejudiciul de imagine suferit de către reclamant are drept bază cauzală faptele celor trei pârâte de divulgare și difuzare nelegală a unor probe dintr-un dosar penal la o dată când reclamantul beneficia de prezumția de nevinovăție și deținea o funcție publică deosebit de importantă. Deși pârâtele au invocat faptul că imaginea reclamantului a fost, în cea mai mare măsură, prejudiciată prin chiar fapta reclamantului, confirmată în justiție ca fiind una de natură penală, Curtea nu a putut reține aceste apărări deoarece prin invocarea lor se tinde la crearea unei confuzii între răspunderea penală a reclamantului pentru o faptă diferită de cea ce face obiectul răspunderii civile delictuale deduse prezentei judecăți.

În ceea ce privește vinovăția, latura subiectivă a faptei ilicite, curtea a constatat că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aceasta poate fi atât sub forma culpei (imprudență sau neglijență), cât și sub forma intenției (directe sau indirecte). În speță, dată fiind obligația legală de respectare a secretului probelor administrate în cursul urmării penale, nerespectarea acestei obligații s-a produs, dacă nu cu intenție, cel puțin din culpa instituțiilor pârâte D.N.A. și Societatea Română de Televiziune care aveau obligația legală de a organiza activitatea și funcționarea propriilor instituții astfel încât să evite nerespectarea procedurii de protecție a datelor nepublice.

Mai mult, obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor prin publicare de informații secrete este o obligație de rezultat, astfel că, atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultând expres din însăși săvârșirea faptei.

În acest sens, s-a avut în vedere că răspunderea unei autorități publice care a săvârșit o faptă nelegală este o răspundere obiectivă, victima prejudiciului nefiind obligată să facă dovada vinovăției întrucât, odată hotărât de către instanța de judecată că fapta acesteia încalcă o normă legală imperativă, nici autoritatea și nici angajatul vinovat nu se vor putea exonera de răspundere prin proba lipsei de vinovăție, deoarece autoritățile publice trebuie să depună o diligență maximă în respectarea dispozițiilor legale ce reglementează activitatea acestora iar, în privința angajatului, incompetența, neștiința și, mai ales, reaua-intenție, nu pot fi scuzabile.

În ceea ce privește cererea de obligare în solidar a pârâtelor să înceteze orice acte de defăimare la adresa reclamantului, Curtea a apreciat că o astfel de cerere este, în principiu, admisibilă conform art. 54 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (în vigoare la data producerii evenimentului cauzator al prejudiciului suferit de către reclamant) potrivit căruia „persoana care a suferit o atingere în dreptul său (…) la onoare, la reputație (…) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”. Instanța a constatat ca fiind ilicite două fapte: cea a pârâtei D.N.A., de divulgare a unor probe dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală la această instituție și cea a pârâtelor Societatea Română de Televiziune și B. de difuzare a respectivelor probe pe un post de televiziune națională.

Prima dintre acestea este o acțiune instantanee ce s-a consumat și nu e aptă de efecte sub formă continuă sau continuată, pe când cea de-a doua, în temeiul art. 54 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, poate să producă efecte și există posibilitatea săvârșirii sale în continuare, cu consecința perpetuării prejudiciului de imagine al reclamantului și încălcării dreptului acestuia la viața privată, dar și al dreptului reclamantului „la uitare”, drept recunoscut și de C.J.U.E.

în cauza multinaționalei Google contra Spaniei din 13 mai 2014. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei Societatea Română de Televiziune de a publica pe cheltuiala sa hotărârea judecătorească de admitere a cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că și această cerere este admisibilă, conform dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins”.

Condițiile legale ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acestei cereri trebuie cercetate prin coroborarea acestora cu cele de la alin. (1), analizate mai sus, în baza cărora s-a admis cererea de obligare a pârâtei Societatea Română de Televiziune la încetarea faptei de difuzare a înregistrărilor audio video ambientale și telefonice ce au constituit probe în dosar penal nr. x/P/2007, astfel încât această pârâtă a fost obligată să publice dispozitivul prezentei hotărâre, pe socoteala sa, într-un ziar de acoperire națională, după rămânerea acesteia irevocabilă.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, curtea a considerat că nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd în mod concret criterii care să ducă la o reparare pe deplin a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Cuantificarea daunelor morale se impune a fi realizată în concret, în funcție de circumstanțele personale ale fiecărei victime, circumstanțe ce vizează atât consecințele sociale cât și cele psihice suferite de acestea.

Referitor la întinderea prejudiciului și cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, ceea ce trebuie în concret evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat, însă suma de 10.000.000 lei, solicitată de către reclamant, este nejustificată și exagerată în raport de prejudiciul suferit. Întrucât în cauză, la cererea reclamantului, instanța a admis și cererile formulate în temeiul art. 54 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954, care au drept scop tocmai diminuarea prejudiciului moral suferit de către reclamanți, curtea a apreciat ca fiind echitabilă și în acord și cu practica C.E.D.O.

suma de 15.000 lei despăgubiri civile, sumă la care au fost obligate în solidar pârâtele D.N.A., Societatea Română de Televiziune și B. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Societatea Română de Televiziune, B. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. 1. Recurentul-reclamant A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, atunci când se referă la fapta ilicită a pârâtei B. din data de 08.09.2016, instanța de apel reține lapidar că nu a regăsit critici concrete ale reclamantului cu privire la soluția fondului, în care se motiva că afirmațiile pârâtei se circumscriu unui demers jurnalistic de bună-credință și, pe cale de consecință, consideră această soluție ca fiind temeinică și legală.

Instanța nici nu abordează o eventuală răspundere civilă delictuală a comitentului Societatea Română de Televiziune pentru fapta prepusului B. De asemenea, deși arată criteriile doctrinare și jurisprudențiale prin care se determină cuantumul daunelor morale ce urmează a fi acordate, instanța de apel nu ține cont de calitatea pe care o deținea în acel moment reclamantul, faptul că acesta era o persoană extrem de cunoscută în spațiul public din România, fiind în trecut ministru de finanțe, ministrul muncii și un politician de anvergură, precum și de impactul extrem de puternic pe care l-a produs în conștiința publică difuzarea materialului din data de 10.10.2007 și comentariile ulterioare.

Cu privire la fapta ilicită a realizatoarei de televiziune B. și a Societății Române de Televiziune din data de 08.09.2010, concretizată prin afirmațiile defăimătoare făcute în emisiunea D., realizatoarea B. s-a lansat în mod premeditat într-un dialog presărat cu afirmații calomnioase la adresa fostului ministru A., făcând totodată trimitere și la filmulețul difuzat de către aceasta în data de 10.10.2007 sub titlul „Flagrant”, pe care, dacă ar mai avea ocazia, l-ar redifuza. Discuțiile din cadrul emisiunii demonstrează fără echivoc faptul că doamna B. este cea care a dispus difuzarea „filmulețului” din data de 10.10.2007, această faptă ilicită fiind constatată de către Curtea de Apel Brașov, observându-se că pârâta B. se mândrește cu faptul că a săvârșit o faptă ilicită și își permite să facă afirmații calomnioase fără a avea un interes legitim, ci doar dorința de a desființa mediatic o persoană publică, fapt care s-a și produs.

Prin aceste comentarii și insinuări calomnioase, cele două pârâte au încălcat normele privind ocrotirea dreptului la cinste, onoare, bună reputație, demnitate, prestigiul persoanei, dreptul la propria imagine, dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție. Această atitudine a postului național de televiziune și a unuia dintre cei mai cunoscuți realizatori de televiziune este de natură să inoculeze publicului larg ideea că ministrul A. este un ministru corupt, un om malefic, „de care nu avem nevoie”, așa cum declara însăși doamna B., cele două pârâte subrogându-se astfel instanțelor judecătorești competente și condamnând un om disprețului public înainte ca acesta să fie judecat.

Instanța de fond respinge caracterul ilicit al faptelor celor două pârâte din cadrul emisiunii D. din data de 08.09.2016 motivând că, pe de o parte, ar fi incidentă proba verității ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 194 din 14 februarie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe de altă parte, afirmațiile respective reprezintă un demers jurnalistic grevat pe dreptul la liberă exprimare și libertatea presei. Instanța de apel, consideră ca fiind temeinică și legală soluția fondului cu privire la aceste aspecte, susținând și faptul că nu a regăsit critici concrete ale acestei soluții în cererea de apel.

Așa cum se poate constata fără putere de tăgadă prin lecturarea cererii de apel, apelantul a formulat critici concrete cu privire la soluția fondului atât din perspectiva lipsei incidenței probei verității, cât și din perspectiva interferenței dintre dreptul la liberă exprimare și libertatea presei cu drepturile personal nepatrimoniale ale reclamantului referitoare la cinste, onoare, demnitate, viața privată, dreptul la un proces echitabil sau prezumția de nevinovăție. Recurentul reiterează în fața instanței de recurs criticile formulate și în apel față de soluția fondului cu privire la faptele ilicite ale pârâtelor din data de 08.09.2010.

Susține că apărările pârâtelor și soluția fondului cu privire la o eventuală incidență în prezenta cauză a probei verității, ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 194 din 14 februarie 2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt nefondate întrucât faptele ilicite constând în comentariile calomnioase, ulterioare filmulețului din data de 10.10.2007, cum sunt cele din emisiunea D. din data de 08.09.2010, nu pot intra sub incidența probei verității, deoarece nu există niciun interes legitim pentru ca reclamantul să fie supus acelui lung șir de calomnii care au avut ca unic scop defăimarea și „condamnarea la disprețul public” a ministrului A., chiar la postul național de televiziune.

Totodată, analizând obiectul afirmațiilor calomnioase făcute cu doi ani înainte ca instanța penală să se pronunțe pe fond, se constată că nu există o identitate între conținutul acestora și soluția pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât defăimările exagerate de genul „ministru corupt cu un limuzină, palincă și caltaboși” nu își găsesc corespondent în probatoriul dosarului penal care la acel moment era public. Dialogul zeflemitor, bășcălios și referirile la corupția cu palincă și caltaboși au avut menirea de a culpabiliza și duce în derizoriu persoana ministrului A., inoculând opiniei publice ideea că acesta este un om mic, care se lasă corupt cu niște produse alimentare tradiționale, aspecte care nu pot intra sub incidența probei verității deoarece nu au un corespondent probatoriu în dosarul penal și nu există niciun interes legitim din partea autorului calomniilor de a le formula la postul național de televiziune.

În aceste condiții, aprecierea instanței de fond, menținută în apel, conform căreia afirmațiile calomnioase ale pârâtei B. din emisiunea D. din data de 08.09.2010 au o bază factuală în dosarul penal aflat în curs de judecată în care, în data de 14.02.2012, s-a pronunțat o soluție de condamnare, este una eronată, respectiva soluție, pronunțată la aproape doi ani după săvârșirea faptei ilicite, neavând relevanță în prezenta cauză. Admisibilitatea probei verității este condiționată de existența unui interes legitim, în apărarea căruia să se fi făcut afirmația sau imputarea calomnioasă ori, în speța de față, singurul interes al pârâtelor a fost condamnarea subsemnatului reclamant în spațiul public, cu mult înainte ca instanța de judecată competentă să se pronunțe.

Libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicație specifică în domeniul mass-media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din a cărei jurisprudență constantă reiese importanța deosebită a libertății presei în orice societate democratică. Această libertate nu este însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentate, cum ar fi dreptul la reputație, demnitate și onoarea persoanei. Exercițiul acestor drepturi este supus unor restricționări sau ingerințe care trebuie să întrunească trei caracteristici: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, așadar să fie proporționale cu scopul urmărit.

Instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună-credință, să ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând întrutotul deontologia profesională. Ea a stabilit că jurnaliștii nu pot fi scutiți, în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală. Este jignitor pentru profesia de jurnalist ca cineva să considere că afirmațiile calomnioase, de genul celor proferate de pârâta B. în emisiunea D. din data de 08.09.2010, reprezintă „un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință”, acestea excedând cu mult limitele pe care jurisprudența C.E.D.O.

le-a prevăzut pentru exercitarea drepturilor privitoare la libertatea presei, libertatea de exprimare, libertatea de opinie, libertatea de informare a opiniei publice. Prin urmare, faptele ilicite ale pârâtelor din data de 08.09.2010 nu pot intra sub incidența probei verității și nu pot fi justificate de invocarea drepturilor privitoare la libertatea presei, libertatea de exprimare, libertatea de opinie, libertatea de informare a opiniei publice. Recurentul este nemulțumit și cu privire la cuantificarea despăgubirilor civile acordate întrucât consideră suma acordată ca fiind derizorie.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, în jurisprudența lor, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În speța de față, suma de 15.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri civile, reprezintă o nouă umilire a reclamantului prin caracterul derizoriu pe care îl prezintă, aceasta nefiind de natură să acopere nici cheltuielile ocazionate cu susținerea prezentei cauze, cu atât mai puțin prejudiciul de imagine suferit de către reclamant. Este adevărat că admiterea capetelor de cerere prin care instanța obligă pârâtele la încetarea difuzării înregistrărilor audio-video și la publicarea hotărârii pronunțate ar fi putut diminua prejudiciul moral suferit cu mulți ani în urmă, dar în prezent, la nouă ani de la difuzarea filmulețului intitulat „Flagrant”, aceste obligații instituite în sarcina pârâtelor nu mai sunt de natură să producă o reacție favorabilă care să diminueze prejudiciul provocat reclamantului.

Pe de altă parte, materialul difuzat ilegal în data de 10.10.2007 a avut efectul scontat de către cei care au hotărât în mod injust să-l aducă la cunoștința publică, persoana reclamantului, ministru la acea dată, a fost desființată mediatic și scoasă efectiv din spațiul public și politic, prejudiciu de imagine care nu va putea fi reparat niciodată, în condițiile în care a echivalat cu o condamnare dinainte dispusă. Calitatea pe care reclamantul o avea în acel moment și notorietatea de care se bucură sunt iarăși criterii care trebuie avute în vedere de către instanță care duc la agravarea prejudiciului și, implicit, necesită creșterea cuantumului despăgubirilor. Despăgubirile civile trebuie să constituie și o sancțiune efectivă a pârâtelor pentru fapta ilicită de natură a le determina ca, pe viitor, să se abțină de la astfel de acțiuni care încalcă dispozițiile legale și drepturile fundamentale ale cetățenilor asupra cărora sunt îndreptate.

2. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție critică decizia recurată prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Cu privire la incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că, în cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 979/AP din 30 iunie 2016, Curtea de Apel Brașov vorbește despre acte și fapte juridice pe care le califică în mod greșit raportat la realitatea faptică și juridică.

Astfel, instanța de apel vorbește despre o anchetă disciplinară „cu privire la scurgerea informației secrete”, deși nu a avut loc niciodată vreo anchetă disciplinară, nota Inspecției Judiciare nr. 2254/IJ/2022/SIJ/816/SIP/2007 vizând explicit doar „efectuarea verificării de către Inspecția Judiciară ca efect al furnizării în mass-media a materialului audio-video cunoscut opiniei publice sub numele „scurt-metrajul șpăgii F.-A.”, verificări soldate cu o „atenționare” a instituției și fără ca acestea să aibă concluzii lipsite de echivoc. Astfel, nu s-a putut decide în mod evident dacă persoana care a multiplicat materialul era din cadrul D.N.A., ci că există doar posibilitatea de a fi angajat al D.N.A.

Pe tot cuprinsul deciziei civile apelate este folosit termenul de „informații secrete” or, în nota Inspecției Judiciare nr. 2254/IJ/2022/SIJ/816/SIP/2007, nu este folosit nici un moment acest termen, ci „material audio-video”, „montaj de înregistrări audio-video”, „înregistrări în mediu ambiental”, „înregistrări de imagini” sau „mijloace de probă în procesul penal” sau, în cel mai sever caz, se vorbește despre o eventuală „transmitere neautorizată”, instanța de apel însușindu-și termeni nejuridici din motivările reclamantului-intimat. Mai mult, în cuprinsul art. 94 alin. (5) C. proc. pen.

titulatura de informații secrete raportate la astfel de împrejurări nu este menționată, fiind prevăzut doar faptul că „în cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului”, restul trimiterilor fiind în legătură cu informații calificate drept secret de stat, ceea ce nu este cazul în speța de față. Referitor la incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul menționează că alin. (2) și (3), pag. 12 din decizia recurată, sunt lipsite de orice raționament clar, în care sunt mixate premise aparținând răspunderii civile delictuale cu cele ale răspunderii comitentului față de fapta prepusului, fără a determina în baza cărui text de lege este atrasă răspunderea civilă D.N.A.

În continuare, motivarea continuă cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998-1000 din vechiul C. civ., nemaifăcându-se niciunde vorbire strict de eventuala incidență a art. 1000 alin. (3) C. civ. și de condițiile impuse de această normă, avută în vedere la pronunțarea sentinței civile de către instanța de fond. De asemenea, în cuprinsul deciziei sunt menționate diverse decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului care fie nu au legătură cu cauza, fie se contrazic unele pe altele, fie contrazic alte decizii C.E.D.O. de referință în materie. Astfel, decizia din cauza Cășuneanu contra României nu este aplicabilă în speță, unde este vorba de un material audio-video, iar nu de declarații publice ale unui reprezentant al statului.

Cu toate acestea, instanța de fond înlătură în parag. (4) pag. 12 un număr de 20 decizii C.E.D.O., invocate de pârâți în apărare, asupra cărora opinează că nu se aplică, fără a preciza explicit care sunt motivele înlăturării lor, în contrapondere cu decizia din cauza Cășuneanu, care este inaplicabilă în speță. Cu privire la incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul consideră că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că nu este aplicabilă excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Naționale Anticorupție, fără a prezenta nici un fel de argumente legale ori de fapt de natură să înlăture considerentele expuse de prima instanță de fond în admiterea acestei excepții. Recurentul apreciază că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a D.N.A.

pentru fapta proprie, în baza art. 998-999 C. civ., întrucât raportul Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu demonstrează decât că imaginile respective provin din interiorul D.N.A., nu și că D.N.A. le-ar fi distribuit. Reclamantul nu a făcut în nici un mod dovada (cum de altfel nu a reieșit nici din raportul inspecției) că Direcția Națională Anticorupție a remis către postul C. imaginile respective. Obiecțiunile la raport și răspunsul la aceste obiecțiuni concluzionează asupra faptului că inspecția judiciară și-a depășit atribuțiile în speță, iar D.N.A. nu a fost nicicum sancționată urmare a acestui raport, după cum nu s-a propus nici sancționarea vreunui angajat al său, situație care exclude, de asemenea, o culpă a D.N.A.

În speță nu poate fi angajată nici răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., având în vedere că din probatoriu administrat nu rezultă că un presupus prepus al D.N.A., astfel identificat, ar fi distribuit către postul C. materialul audio-video. Concomitent, ar fi trebuit să se demonstreze de către reclamantul-apelant existența unui raport de prepușenie, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv pretinsa faptă ilicită să fi fost săvârșită de un prepus, în cadrul sarcinilor încredințate de comitent, în calitate de subordonat al comitentului, să existe acord de voință între prepus și comitent, așa încât prepusul să îndeplinească fapta în contul comitentului, iar nu pe cont propriu.

Or, în speță, probatoriu nu numai că nu indică un eventual prepus, dar nici nu aduce lumină în privința calității acestuia de salariat al instituției. Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Direcției Naționale Anticorupție pentru faptul că înregistrările audio-video ambientale nu puteau să provină decât de la această instituție sau de la Președinție. Însă, răspunderea Direcției Naționale Anticorupție nu poate fi atrasă, întrucât de la această instituție provine numai comunicatul de presă nr. 133/VIII/3 din 09.06.2008, circumscris sub toate aspectele rigorilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, aceasta fiind singura „faptă” certă, săvârșită în legătură cu comunicarea vreunui material către presă.

Așa fiind, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Direcția Națională Anticorupție nu conține niciun element pertinent de natură să aibă aptitudinea de a atrage răspunderea delictuală, deoarece reprezentanții pârâtei, în calitate de procurori învestiți cu soluționarea cauzei, au efectuat cercetări într-o cauză penală și au dispus trimiterea în judecată, iar cercetările inspecției au dovedit că imaginile nu au fost transmise de D.N.A., așa încât acțiunea sa este inadmisibilă în raport cu acești pârâți.

Din lecturarea filelor în care motivează acțiunea și completarea acțiunii în instanță, invocate de reclamant ca temei al răspunderii civile delictuale, nu rezultă nicio legătură între cercetarea penală desfășurată în cauză și persoana sa, situație în care nu se poate vorbi de crearea unui prejudiciu și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi despre săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite care să justifice legitimarea procesuală pasivă a acestuia, instanța de apel operând doar cu prezumții, unele din ele chiar în afara normelor legale, precum prezumția că unitatea deținătoare ar fi și singura care ar putea face public materialul respectiv. Singura certitudine, remarcată în raportul Inspecției Judiciare și în considerentele sentinței apelate, este posibilitatea de multiplicare a montajului audio-video în cadrul D.N.A., însă este vorba doar de „o posibilitate”, nu de „multiplicarea” în sine, lipsind și aici certitudinea explicită.

Reclamantul-apelant susține că presa din România a făcut public faptul că era inculpat, deși la acea dată nu fusese pus sub învinuire. În realitate, odată cu finalizarea cercetărilor în dosarul penal în care a fost cercetat și trimiterea acestuia în judecată pentru soluționare, a fost emis de către Biroul de relații cu presa din cadrul D.N.A. (singura structură din cadrul instituției abilitate să transmită informații de interes public), comunicat de presă, în data de 09.06.2008, care aduce la cunoștința mass-media și a opiniei publice faptul că inculpatul A. și alți inculpați au fost trimiși în judecată sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni de corupție. Informațiile astfel prezentate de Biroul de relații cu presa din cadrul Ministerului Public au o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmațiilor.

Din analiza conținutului comunicatului reiese cu certitudine faptul că nu există nicio referire la imagini video. Prin urmare, chiar dacă s-ar admite că există persoane sau agenții de presă care alătură numele reclamantului cu imaginile din emisiunea D. din data de 10.10.2007, aceasta se datorează și împrejurării că interesul public pentru cazuri de corupție este legitim, fiind justificat să se transmită informații despre trimiterea în judecată a unor persoane cu importante funcții publice. De subliniat, în acest context, că publicul are dreptul de a primi informații despre chestiunile supuse analizei instanțelor judecătorești, cu atât mai mult cu cât chestiunea supusă analizei este în categoria faptelor de care sunt învinuiți demnitari care generează un val de interes public.

În atare situație, este evident că actul invocat de reclamant nu a fost furnizat de D.N.A. în activitatea de informare a opiniei publice, fapt rezultat inclusiv din concluziile controlului Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii. Cât privește legalitatea interceptărilor audio-video, legiuitorul a prevăzut prin art. 91 1 și urm. C. proc. pen. un cadru procedural standard care trebuie respectat, astfel încât să nu fie prejudiciate drepturile și libertățile cetățenilor, iar acțiunile Direcției Naționale Anticorupție s-au rezumat în a efectua cercetarea penală, a solicita instanței dispunerea unor măsuri preventive privative de libertate (începând cu data de 6.10.2007) și a trimite în judecată persoanele împotriva cărora exi