ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2113/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2113/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2113/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalul București la data de 11.10.2010,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., Societatea

Română de Televiziune, Președintele României, prin Administrația

Prezidențială, Administrația Prezidențială, Direcția

Națională Anticorupție, solicitând obligarea în solidar a pârâților

la plata sumei de 10.000.000 lei către reclamant, cu titlu de

despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat, constând în

vătămarea drepturilor personale nepatrimoniale - demnitate, cinste,

onoare, bună reputație, prestigiul persoanei și dreptul la viață

privată, dreptul la propria imagine, dreptul la un proces echitabil și

prezumția de nevinovăție - rezultând din divulgarea și

difuzarea de probe dintr-un dosar de urmărire penală al pârâtei

D.N.A. în emisiunea difuzată la data de 10.10.2007 la postul C., cât și

prin comentariile pe care pârâta B. le-a realizat în cadrul emisiunii D. din

data de 08.09.2010; să fie obligați pârâții să înceteze

orice acte de defăimare la adresa sa; să fie obligată pârâta

Societatea Română de Televiziune să publice pe cheltuiala sa

hotărârea judecătorească de admitere a prezentei cereri într-un

ziar de circulație națională.

La data de 03.06.2011

reclamantul a făcut o precizare a acțiunii sub aspectul

dezvoltării faptelor ilicite despre care susține că i-ar

încălca drepturile personal nepatrimoniale.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1599 din 28 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, în

contradictoriu cu pârâții Președintele României, prin Administrația

Prezidențială, Administrația Prezidențială și

Direcția Națională Anticorupție, ca fiind formulată

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, și

a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâții B. și

Societatea Română de Televiziune, ca neîntemeiată, precum și

cererea pârâtei B. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de

judecată, cu motivarea cuprinsă în considerentele respectivei

hotărâri.

Urmare a

strămutării cauzei de la Curtea de Apel București la Curtea de

Apel Brașov prin încheierea nr. 1025 din 12 mai 2016 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin decizia nr. 979/AP din 30 iunie

2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis, în parte,

apelul formulat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile

nr. 1599 din 28 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția

Națională Anticorupție și a admis, în parte, acțiunea

civilă formulată și precizată de către reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâtele Direcția Națională Anticorupție,

Societatea Română de Televiziune și B. și, în consecință,

a obligat pe pârâtele Direcția Națională Anticorupție,

Societatea Română de Televiziune și B. să plătească în

solidar reclamantului A. suma de 15.000 lei, cu titlu de despăgubiri

civile, a obligat pârâta Societatea Română de Televiziune să înceteze

difuzarea înregistrărilor audio video ambientale și telefonice ce au

constituit probe în dosarul penal nr. x/P/2007 și a obligat pe pârâta

Societatea Română de Televiziune să publice prezenta hotărâre,

pe cheltuiala sa, într-un ziar de acoperire națională, după

rămânerea acesteia irevocabilă; au fost păstrate restul dispozițiilor

privind soluționarea celorlalte excepții și pretenții.

Pentru a

pronunța această hotărâre, curtea a analizat excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională

Anticorupție ca pe o excepție de fond, constatând că prejudiciul

invocat de reclamant este unul moral constând în vătămarea

drepturilor personale nepatrimoniale: demnitate, cinste, onoare, bună

reputație, prestigiul persoanei și dreptul la viață

privată, dreptul la propria imagine, dreptul la un proces echitabil și

prezumția de nevinovăție, iar fapta ilicită care se

pretinde că a fost săvârșită de D.N.A. rezultă din

divulgarea și difuzarea de probe dintr-un dosar de urmărire

penală al pârâtei D.N.A. în emisiunea difuzată la data de 10.10.2007

la postul C.

Întrucât prin

apelul reclamantului hotărârea atacată a fost criticată doar în

ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâtele

D.N.A., Societatea Română de Televiziune și B., Curtea a analizat

temeinicia pretențiilor acestuia doar în raport de aceste pârâte, soluția

atacată intrând în puterea lucrului judecat în ceea ce privește

aspectele necriticate referitoare la respingerea acțiunii față

de pârâții Președintele României și Administrația Prezidențială.

După cum

rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, pretențiile

reclamantului față de cele trei pârâte sunt întemeiate pe

răspunderea civilă delictuală și constau în repararea unui

prejudiciu de imagine cauzat prin concursul faptelor ilicite săvârșite

de către cele trei pârâte: D.N.A., Societatea Română de Televiziune

(denumită în continuare Societatea Română de Televiziune) și B.,

fapte diferite care impun o analiză separată a acestora, urmând ca

celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu,

legătura de cauzalitate și vinovăția) să fie analizate

împreună.

Astfel, fapta

ilicită imputată pârâtei D.N.A. constă în divulgarea unor probe

dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală la această

instituție, prin încălcarea dispozițiilor art. 12 lit. e) și

f) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes

public potrivit cărora „(1) Se exceptează de la accesul liber al

cetățenilor, prevăzut la art. 1 și, respectiv, la art. 11

1

,

următoarele informații: e) informațiile privind procedura în

timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează

rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în

pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei

persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare; f)

informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea

acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului

legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces”.

Respectarea

obligației de asigurare a secretului probelor în timpul anchetei penale,

ca excepție de la principiul universal al liberului acces la informațiile

de interes public, are drept scop protejarea unor importante drepturi

universale ale celor implicați în astfel de cercetări, precum dreptul

la viața privată (art. 8 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului), dreptul la propria imagine (prin raportare la dreptul la

libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la un proces echitabil și

prezumția de nevinovăție (art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului).

În speță

informațiile aduse la cunoștința publicului la data de

10.10.2007 pe postul de televiziune C. au constat în înregistrări

audio-video ambientale și telefonice care au constituit probe în dosarul

de cercetare penală a reclamantului, probe strânse de chiar pârâta D.N.A.

care instrumenta acest dosar penal nr. x/P/2007, astfel încât obligația de

respectare a secretului acestora aparține în primul rând acestei instituții,

prin angajații săi.

Faptul

că Inspecția Judiciară „nu a putut stabili, fără

dubiu, persoana care a transmis către terți înregistrarea în

cauză și care a încălcat confidențialitatea lucrărilor”

nu înlătură răspunderea pârâtei D.N.A., astfel cum în mod

nelegal a reținut prima instanță, întrucât prevederile alin. (2)

ale art. 12 din Legea nr. 544/2001 prevăd expres faptul că

răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informațiilor

aparținând categoriilor prevăzute la alin. (1) revine nu numai

persoanelor, ci și „autorităților publice care dețin astfel

de informații, precum și instituțiilor publice abilitate prin

lege să asigure securitatea informațiilor”.

Dovezile

administrate în cauză, din care rezultă cu certitudine că

probele difuzate pe un post de televiziune publică provin de la pârâta

D.N.A. ce le-a realizat în cursul cercetării penale din dosarul penal nr. x/P/2007,

fac ca această instituție să dobândească în cauză

calitate procesuală pasivă în calitate de autoritate publică ce

deținea informația secretă, legiuitorul atribuindu-i acesteia

principala obligație și răspundere pentru asigurarea

securității informațiilor.

De asemenea,

nedepistarea, în cadrul unei anchete disciplinare, a persoanei vinovate de „scurgerea

informației secrete” nu înlătură atragerea răspunderii

civile delictuale a instituției deținătoare a informației.

Prin urmare,

considerentele primei instanțe potrivit cărora, în lipsa unui prepus

vinovat de scurgerea informației secrete, nu poate fi atrasă

răspunderea D.N.A. în calitate de comitent, au fost apreciate ca fiind în

contradicție atât cu normele speciale, cât și cu cele generale ce

reglementează instituția răspunderii civile delictuale.

În ceea ce

privește practica C.E.D.O. prin care prima instanță și-a

fundamentat soluția atacată, Curtea a reținut că aceasta nu

are o relevanță deosebită în speță întrucât în nici

una dintre aceste cauze nu este vorba despre răspunderea instituțiilor

statului pentru nerespectarea obligației de asigurare a securității

informațiilor secrete din timpul unei cercetări penale, aceste cauze

fiind relevante, într-o oarecare măsură, doar în ceea ce privește

faptele celorlalte pârâte, aspect ce a fost analizat cu ocazia cercetării

acestora.

Cu privire la

pretențiile împotriva pârâtei D.N.A., deosebit de relevantă este

cauza Cășuneanu contra României, în care C.E.D.O. a analizat chiar

scurgerea de informații către presă în timpul unei investigații

penale. În speța respectivă, ca și în cauza dedusă

judecății, C.E.D.O. a analizat apariția în presă a unor

înregistrări telefonice dispuse în cadrul unei anchete penale înainte de a

se ajunge în fața instanței de judecată. Deoarece statul român

nu a reușit să preîntâmpine scurgerea de informații, C.E.D.O. a

considerat că dreptul la respectarea vieții private și de

familie ale respectivului aplicant, prevăzut în art. 8 din Convenție,

a fost încălcat.

Într-o

jurisprudență constantă, Curtea Europeană a decis că

dispozițiile art. 6 parag. 2 din Convenție impun ca orice

reprezentant al statului să se abțină să declare public

faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în

judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se

reproșează, înainte ca vinovăția acestuia să fi fost

stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Curtea nu a

putut reține apărarea pârâtei D.N.A. conform căreia această

instituție a emis doar un comunicat de presă în data de 09.06.2008

prin care s-a adus la cunoștința publicului faptul că inculpatul

A. împreună cu alți inculpați a fost trimis în judecată

pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de corupție.

Emiterea acestui comunicat s-a realizat cu respectarea dreptului publicului la

informare, însă nu are legătură cu fapta ce stă la baza

pretențiilor deduse judecății.

În concluzie,

curtea a reținut că „scurgerea” către presă a unor probe

din dosare în timpul urmăririi penale, o fază nepublică a

procedurii penale, constituie o ingerință în dreptul reclamantului la

respectarea vieții sale private, creând impresia că acesta a

săvârșit fapte penale, anterior emiterii rechizitoriului și

pronunțării unei hotărâri judecătorești pe fondul

cauzei.

D.N.A. avea

obligația de a lua toate măsurile necesare asigurării secretului

probelor din respectivul dosar penal. Faptul că această pârâtă

nu a păstrat în siguranță informațiile aflate în posesia sa

a făcut posibilă „scurgerea” lor către mass-media și a avut

drept consecință, în concurs cu fapta celorlalte două pârâte de

difuzare a acestor informații, vătămarea drepturilor

reclamantului la propria imagine, dreptul la un proces echitabil și prezumția

de nevinovăție într-o perioada în care acesta beneficia de

această prezumție.

În ceea ce

privește fapta ilicită imputată pârâtelor Societatea Română

de Televiziune și B. de a difuza probe cu caracter secret dintr-un dosar

penal aflat în faza de urmărire penală pe un post de televiziune națională,

curtea a reținut că respectarea obligației de asigurare a

secretului probelor, în timpul anchetei penale, aparține tuturor subiecților

de drept ce intră în contact cu astfel de informații și care au

cunoștință că acestea sunt secrete, fapt ce rezultă

din dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 care prevăd

expres faptul că răspunderea pentru aplicarea măsurilor de

protejare a informațiilor aparținând categoriilor prevăzute la

alin. (1) revine și altor „instituții publice abilitate prin lege

să asigure securitatea informațiilor”.

Or, potrivit

art. 14 alin. (13) din Legea nr. 41/1994, republicată, privind organizarea

și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și

Societății Române de Televiziune (în forma în vigoare la data

faptelor), „în exercitarea atribuțiilor profesionale de către ziariști

și alți realizatori de emisiuni, informațiile nu pot fi obținute

decât prin mijloace legale și morale”.

De asemenea,

potrivit art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 „răspunderea

pentru conținutul serviciilor de programe difuzate revine, în condițiile

legii, radiodifuzorului, realizatorului sau autorului, după caz”.

În aceste

condiții, fapta de difuzare a unei informații declarate de lege ca

fiind secrete apare în mod evident ca fiind ilicită, iar răspunderea

pentru această aparține ambelor pârâte.

Astfel,

răspunderea pârâtei Societatea Română de Televiziune este atrasă

în calitate de instituție publică de televiziune în cadrul

căreia s-a difuzat emisiunea D. din data de 10.10.2007, această

instituție având obligația de a asigura respectarea prevederilor

legale citate mai sus.

Răspunderea

pârâtei B. este atrasă în calitate de realizator al respectivei emisiuni.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, refuzul acestei pârâte

de a se prezenta la interogatoriu reprezintă un început de dovadă

scrisă, în sensul că pârâta a recunoscut implicarea sa în difuzarea

materialului audio-video, probă într-un dosar penal, în data de

10.10.2007, în calitatea sa de director al departamentului de știri al postului

C.

Prin urmare,

în mod greșit și cu ignorarea dispozițiilor legale mai sus

citate, prima instanță a considerat că doar în sarcina instituției

deținătoare există obligația de a nu aduce la cunoștința

publică respectiva înregistrare, iar în cazul în care postul C. a intrat

în posesia ei și a adus-o la cunoștința publică, nu mai

avem de-a face nici măcar cu o faptă ilicită întrucât fapta

presupune o atingere minoră a valorilor sociale ocrotite de lege și

un demers jurnalistic.

Cu privire la

penalizarea jurnaliștilor pentru publicarea de informații nepublice

din dosarele penale, C.E.D.O. a decis, printr-o hotărâre recentă, în

cauza Bedat contra Elveției, că această penalizare este

justificată, reținându-se că și jurnaliștilor le

revine sarcina să respecte confidențialitatea cercetărilor

penale, nu doar procurorilor care gestionează dosarul.

Curtea a

înlăturat apărările pârâților, însușite și de

către instanța de fond, bazate pe o serie de hotărâri C.E.D.O.

care, însă, au o aplicabilitate limitată în speța dedusă

judecății, deoarece în cauză nu se pune în discuție

libertatea de exprimare a jurnalistului, fiind evident că opinia

publică avea dreptul de a lua cunoștință despre faptele

unei persoane publice cu posibile repercusiuni penale, însă modalitatea de

informare a publicului trebuie să se realizeze cu respectarea și a

celorlalte obligații legale ce au ca scop protejarea altor drepturi și

libertăți fundamentale ale persoanelor implicate.

Astfel,

C.E.D.O., încă prin hotărârea Tourancheau și July contra Franței

din 24 noiembrie 2005, 53886/00, a subliniat dreptul jurnalistului de a publica

informații privind anchetele penale în curs, însă acest fapt trebuia

realizat de o manieră imparțială față de persoanele implicate

și, bineînțeles, fără publicarea de materiale secrete din

dosare penale în curs de anchetă.

De fapt, ca și

în cauza dedusă judecății, este vorba despre a fixa un echilibru

just între dreptul presei la liberă exprimare și dreptul publicului

de a fi informat, pe de-o parte, și desfășurarea nepublică

a anchetei penale, pentru a se respecta prezumția de nevinovăție,

dreptul la viață privată a celui cercetat, dar și

independența justiției, prin protejarea magistratului de presiuni

disproporționate din partea presei și opiniei publice.

Practica

C.E.D.O. avută în vedere de către prima instanță

poartă asupra libertății de exprimare a jurnalistului

fără ca în respectivele cauze să se facă o analiză a

acestui drept prin raportare la respectarea obligației de asigurare a

secretului procedurilor unei anchete penale, sub acest aspect având relevanță

alte cauze ale instanței europene, printre care cele mai relevante sunt

cele redate în cuprinsul hotărârii instanței de apel.

Instanța

de apel nu a reținut argumentul instanței de fond privind incidența

probei verității, similar regulii din dreptul penal, în condițiile

în care pârâta B. a făcut afirmații de fapt confirmate printr-o

hotărâre penală definitivă. Condamnarea reclamantului (prin

sentința nr. 194 din 14 februarie 2012, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. x/1/2008, sentința rămasă definitivă prin decizia nr.

44 din 25 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/1/2012) nu are

nici o legătură cu acțiunea dedusă judecății,

care are ca obiect răspunderea civilă delictuală a instituțiilor

statului și persoanelor fizice responsabile pentru alte fapte decât cele

pentru care a fost condamnat reclamantul, fapte ce țin de păstrarea,

nedivulgarea și nedifuzarea unor probe dintr-un dosar penal în timpul

cercetării penale, adică anterior pronunțării

hotărârii de condamnare.

În ceea ce

privește fapta ilicită a pârâtei B. ce are la bază afirmațiile

calomnioase referitoare la moralitatea reclamantului, făcute în emisiunea D.

din data de 08.09.2010, curtea a reținut că acestea sunt diferite de

cele analizate mai sus și au în vedere o faptă proprie a acestei

persoane fără legătură cu fapta de difuzare a unui probe

dintr-un dosar penal. Cu toate acestea, prin motivele de apel, nu au fost aduse

critici concrete prin care să se facă referire la considerentele

instanței de fond avute în vedere la respingerea pretențiilor

întemeiate pe acest fapt, iar, pe fond, soluția atacată este

legală și temeinică, fiind dată cu o justă apreciere a

probelor administrate în cauză care au relevat că afirmațiile

pârâtei, referitoare la faptele de corupție ale reclamantului în funcția

de ministru, din respectiva emisiune, se încadrează în limitele

exercitării cu bună-credință a dreptului jurnalistului la

liberă exprimare.

În ceea ce

privește condiția prejudiciului produs reclamantului prin divulgarea

informațiilor ce constituiau probe în dosarul penal în care era cercetat, curtea

a constatat că și această condiție este îndeplinită,

caracterul cert al prejudiciului fiind dat de faptul că acesta este

actual, în sensul că era deja produs la data la care se pretinde repararea

lui.

Divulgarea

probelor din dosarul penal în stabilirea vinovăției reclamantului, la

un moment în care aveau caracter secret, prin intermediul unei emisiuni de

televiziune, au creat un prejudiciu de imagine reclamantului, aducând atingere

dreptului acestuia la respectarea vieții private, drept ce înglobează

dreptul la imagine, onoare, demnitate. De asemenea, întrucât nu se pronunțase

o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, au

produs chiar o încălcare a prezumției de nevinovăție a

reclamantului.

În cauza

Cășuneanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a subliniat faptul că dreptul la respectarea vieții private și

dreptul la libertatea de exprimare sunt drepturi egale în sensul Convenției

și sunt îndreptățite la o protecție egală atunci când

sunt puse în balanță.

Curtea a reținut

faptul că extrase din dosarul de urmărire penală au fost

făcute publice anterior emiterii rechizitoriului. Reținând

împrejurarea că ceea ce face obiectul examinării este „scurgerea”

informațiilor de către autorități, a apreciat ca irelevant

faptul că dosarul penal în care era cercetat reclamantul prezenta un

interes public deosebit.

De asemenea, curtea

a statuat faptul că acest caz nu privește o pierdere a reputației

ca rezultat al acțiunilor proprii ale unei persoane acuzate de săvârșirea

unei infracțiuni, de vreme ce la momentul publicării informaților

confidențiale, reclamantul beneficia de prezumția de nevinovăție.

În concluzie,

producerea prejudiciului a fost apreciată ca fiind certă, prin

divulgarea și difuzarea unor informații secrete, reprezentate de

probele administrate în cursul cercetării penale, fază nepublică

a procesului penal, anterior emiterii rechizitoriului și, bineînțeles,

anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de

condamnare a reclamantului.

Întrucât

prejudiciul suferit de către reclamant a fost produs fără a se

putea determina contribuția fiecărei fapte la producerea acestuia, se

impune repararea prejudiciului în solidar de către cele trei pârâte

vinovate.

În ceea ce

privește legătura de cauzalitate dintre cele două fapte ilicite și

prejudiciul de imagine al reclamantului, s-a apreciat că prejudiciul de

imagine suferit de către reclamant are drept bază cauzală

faptele celor trei pârâte de divulgare și difuzare nelegală a unor

probe dintr-un dosar penal la o dată când reclamantul beneficia de prezumția

de nevinovăție și deținea o funcție publică

deosebit de importantă.

Deși

pârâtele au invocat faptul că imaginea reclamantului a fost, în cea mai

mare măsură, prejudiciată prin chiar fapta reclamantului,

confirmată în justiție ca fiind una de natură penală, Curtea

nu a putut reține aceste apărări deoarece prin invocarea lor se

tinde la crearea unei confuzii între răspunderea penală a

reclamantului pentru o faptă diferită de cea ce face obiectul

răspunderii civile delictuale deduse prezentei judecăți.

În ceea ce

privește vinovăția, latura subiectivă a faptei ilicite, curtea

a constatat că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale,

aceasta poate fi atât sub forma culpei (imprudență sau neglijență),

cât și sub forma intenției (directe sau indirecte). În speță,

dată fiind obligația legală de respectare a secretului probelor

administrate în cursul urmării penale, nerespectarea acestei obligații

s-a produs, dacă nu cu intenție, cel puțin din culpa instituțiilor

pârâte D.N.A. și Societatea Română de Televiziune care aveau obligația

legală de a organiza activitatea și funcționarea propriilor

instituții astfel încât să evite nerespectarea procedurii de protecție

a datelor nepublice.

Mai mult,

obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și

intereselor legitime ale persoanelor prin publicare de informații secrete

este o obligație de rezultat, astfel că, atunci când se săvârșește

o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze

exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciul moral rezultând expres din însăși săvârșirea

faptei.

În acest

sens, s-a avut în vedere că răspunderea unei autorități

publice care a săvârșit o faptă nelegală este o

răspundere obiectivă, victima prejudiciului nefiind obligată

să facă dovada vinovăției întrucât, odată hotărât

de către instanța de judecată că fapta acesteia

încalcă o normă legală imperativă, nici autoritatea și

nici angajatul vinovat nu se vor putea exonera de răspundere prin proba

lipsei de vinovăție, deoarece autoritățile publice trebuie

să depună o diligență maximă în respectarea dispozițiilor

legale ce reglementează activitatea acestora iar, în privința

angajatului, incompetența, neștiința și, mai ales,

reaua-intenție, nu pot fi scuzabile.

În ceea ce

privește cererea de obligare în solidar a pârâtelor să înceteze orice

acte de defăimare la adresa reclamantului, Curtea a apreciat că o

astfel de cerere este, în principiu, admisibilă conform art. 54 alin. (1)

din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice (în vigoare la data producerii evenimentului cauzator al prejudiciului

suferit de către reclamant) potrivit căruia „persoana care a suferit

o atingere în dreptul său (…) la onoare, la reputație (…) sau în

orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței

judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce

atingere drepturilor mai sus arătate”.

Instanța

a constatat ca fiind ilicite două fapte: cea a pârâtei D.N.A., de

divulgare a unor probe dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire

penală la această instituție și cea a pârâtelor Societatea

Română de Televiziune și B. de difuzare a respectivelor probe pe un

post de televiziune națională. Prima dintre acestea este o acțiune

instantanee ce s-a consumat și nu e aptă de efecte sub formă

continuă sau continuată, pe când cea de-a doua, în temeiul art. 54

alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, poate să producă efecte și

există posibilitatea săvârșirii sale în continuare, cu consecința

perpetuării prejudiciului de imagine al reclamantului și

încălcării dreptului acestuia la viața privată, dar și

al dreptului reclamantului „la uitare”, drept recunoscut și de C.J.U.E. în

cauza multinaționalei Google contra Spaniei din 13 mai 2014.

În ceea ce

privește cererea de obligare a pârâtei Societatea Română de

Televiziune de a publica pe cheltuiala sa hotărârea

judecătorească de admitere a cererii de chemare în judecată,

Curtea a reținut că și această cerere este admisibilă,

conform dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, potrivit

cărora „totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea

cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei

săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala

acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate

să restabilească dreptul atins”.

Condițiile

legale ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acestei cereri trebuie cercetate

prin coroborarea acestora cu cele de la alin. (1), analizate mai sus, în baza

cărora s-a admis cererea de obligare a pârâtei Societatea Română de

Televiziune la încetarea faptei de difuzare a înregistrărilor audio video

ambientale și telefonice ce au constituit probe în dosar penal nr. x/P/2007,

astfel încât această pârâtă a fost obligată să publice

dispozitivul prezentei hotărâre, pe socoteala sa, într-un ziar de

acoperire națională, după rămânerea acesteia

irevocabilă.

În ceea ce

privește cuantumul prejudiciului, curtea a considerat că nici

sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd în

mod concret criterii care să ducă la o reparare pe deplin a daunelor

morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de

prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în

raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi

echivalate bănesc.

Cuantificarea

daunelor morale se impune a fi realizată în concret, în funcție de

circumstanțele personale ale fiecărei victime, circumstanțe ce

vizează atât consecințele sociale cât și cele psihice suferite

de acestea.

Referitor la

întinderea prejudiciului și cuantumul posibilelor despăgubiri

acordate, ceea ce trebuie în concret evaluat este despăgubirea ce vine

să compenseze prejudiciul și să aducă acea satisfacție

de ordin moral celui prejudiciat, însă suma de 10.000.000 lei, solicitată

de către reclamant, este nejustificată și exagerată în

raport de prejudiciul suferit.

Întrucât în

cauză, la cererea reclamantului, instanța a admis și cererile

formulate în temeiul art. 54 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954,

care au drept scop tocmai diminuarea prejudiciului moral suferit de către

reclamanți, curtea a apreciat ca fiind echitabilă și în acord și

cu practica C.E.D.O. suma de 15.000 lei despăgubiri civile, sumă la

care au fost obligate în solidar pârâtele D.N.A., Societatea Română de

Televiziune și B.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâții

Societatea Română de Televiziune, B. și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție.

A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, atunci când se

referă la fapta ilicită a pârâtei B. din data de 08.09.2016, instanța

de apel reține lapidar că nu a regăsit critici concrete ale

reclamantului cu privire la soluția fondului, în care se motiva că

afirmațiile pârâtei se circumscriu unui demers jurnalistic de

bună-credință și, pe cale de consecință,

consideră această soluție ca fiind temeinică și

legală. Instanța nici nu abordează o eventuală

răspundere civilă delictuală a comitentului Societatea

Română de Televiziune pentru fapta prepusului B.

De asemenea,

deși arată criteriile doctrinare și jurisprudențiale prin

care se determină cuantumul daunelor morale ce urmează a fi acordate,

instanța de apel nu ține cont de calitatea pe care o deținea în

acel moment reclamantul, faptul că acesta era o persoană extrem de

cunoscută în spațiul public din România, fiind în trecut ministru de

finanțe, ministrul muncii și un politician de anvergură, precum și

de impactul extrem de puternic pe care l-a produs în conștiința

publică difuzarea materialului din data de 10.10.2007 și comentariile

ulterioare.

Cu privire la

fapta ilicită a realizatoarei de televiziune B. și a Societății

Române de Televiziune din data de 08.09.2010, concretizată prin afirmațiile

defăimătoare făcute în emisiunea D., realizatoarea B. s-a lansat

în mod premeditat într-un dialog presărat cu afirmații calomnioase la

adresa fostului ministru A., făcând totodată trimitere și la

filmulețul difuzat de către aceasta în data de 10.10.2007 sub titlul „Flagrant”,

pe care, dacă ar mai avea ocazia, l-ar redifuza.

Discuțiile

din cadrul emisiunii demonstrează fără echivoc faptul că

doamna B. este cea care a dispus difuzarea „filmulețului” din data de

10.10.2007, această faptă ilicită fiind constatată de

către Curtea de Apel Brașov, observându-se că pârâta B. se

mândrește cu faptul că a săvârșit o faptă ilicită

și își permite să facă afirmații calomnioase

fără a avea un interes legitim, ci doar dorința de a desființa

mediatic o persoană publică, fapt care s-a și produs.

Prin aceste

comentarii și insinuări calomnioase, cele două pârâte au

încălcat normele privind ocrotirea dreptului la cinste, onoare, bună

reputație, demnitate, prestigiul persoanei, dreptul la propria imagine,

dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție.

Această

atitudine a postului național de televiziune și a unuia dintre cei

mai cunoscuți realizatori de televiziune este de natură să

inoculeze publicului larg ideea că ministrul A. este un ministru corupt,

un om malefic, „de care nu avem nevoie”, așa cum declara însăși

doamna B., cele două pârâte subrogându-se astfel instanțelor

judecătorești competente și condamnând un om disprețului

public înainte ca acesta să fie judecat.

Instanța

de fond respinge caracterul ilicit al faptelor celor două pârâte din

cadrul emisiunii D. din data de 08.09.2016 motivând că, pe de o parte, ar

fi incidentă proba verității ca urmare a pronunțării

sentinței penale nr. 194 din 14 februarie 2012 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție și, pe de altă parte, afirmațiile

respective reprezintă un demers jurnalistic grevat pe dreptul la

liberă exprimare și libertatea presei.

Instanța

de apel, consideră ca fiind temeinică și legală soluția

fondului cu privire la aceste aspecte, susținând și faptul că nu

a regăsit critici concrete ale acestei soluții în cererea de apel.

Așa cum

se poate constata fără putere de tăgadă prin lecturarea

cererii de apel, apelantul a formulat critici concrete cu privire la soluția

fondului atât din perspectiva lipsei incidenței probei verității,

cât și din perspectiva interferenței dintre dreptul la liberă

exprimare și libertatea presei cu drepturile personal nepatrimoniale ale

reclamantului referitoare la cinste, onoare, demnitate, viața

privată, dreptul la un proces echitabil sau prezumția de

nevinovăție.

Recurentul

reiterează în fața instanței de recurs criticile formulate și

în apel față de soluția fondului cu privire la faptele ilicite

ale pârâtelor din data de 08.09.2010.

Susține

că apărările pârâtelor și soluția fondului cu privire

la o eventuală incidență în prezenta cauză a probei

verității, ca urmare a pronunțării sentinței penale

nr. 194 din 14 februarie 2012 de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, sunt nefondate întrucât faptele ilicite constând în comentariile

calomnioase, ulterioare filmulețului din data de 10.10.2007, cum sunt cele

din emisiunea D. din data de 08.09.2010, nu pot intra sub incidența probei

verității, deoarece nu există niciun interes legitim pentru ca

reclamantul să fie supus acelui lung șir de calomnii care au avut ca

unic scop defăimarea și „condamnarea la disprețul public” a

ministrului A., chiar la postul național de televiziune.

Totodată,

analizând obiectul afirmațiilor calomnioase făcute cu doi ani înainte

ca instanța penală să se pronunțe pe fond, se constată

că nu există o identitate între conținutul acestora și soluția

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

astfel încât defăimările exagerate de genul „ministru corupt cu un limuzină,

palincă și caltaboși” nu își găsesc corespondent în

probatoriul dosarului penal care la acel moment era public.

Dialogul

zeflemitor, bășcălios și referirile la corupția cu

palincă și caltaboși au avut menirea de a culpabiliza și

duce în derizoriu persoana ministrului A., inoculând opiniei publice ideea

că acesta este un om mic, care se lasă corupt cu niște produse

alimentare tradiționale, aspecte care nu pot intra sub incidența

probei verității deoarece nu au un corespondent probatoriu în dosarul

penal și nu există niciun interes legitim din partea autorului

calomniilor de a le formula la postul național de televiziune.

În aceste

condiții, aprecierea instanței de fond, menținută în apel,

conform căreia afirmațiile calomnioase ale pârâtei B. din emisiunea D.

din data de 08.09.2010 au o bază factuală în dosarul penal aflat în

curs de judecată în care, în data de 14.02.2012, s-a pronunțat o soluție

de condamnare, este una eronată, respectiva soluție, pronunțată

la aproape doi ani după săvârșirea faptei ilicite, neavând

relevanță în prezenta cauză.

Admisibilitatea

probei verității este condiționată de existența unui

interes legitim, în apărarea căruia să se fi făcut afirmația

sau imputarea calomnioasă ori, în speța de față, singurul

interes al pârâtelor a fost condamnarea subsemnatului reclamant în spațiul

public, cu mult înainte ca instanța de judecată competentă

să se pronunțe.

Libertatea de

exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicație

specifică în domeniul mass-media, ocrotit ca atare de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului din a cărei jurisprudență

constantă reiese importanța deosebită a libertății

presei în orice societate democratică. Această libertate nu este

însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de

necesitatea protecției altor valori fundamentate, cum ar fi dreptul la

reputație, demnitate și onoarea persoanei.

Exercițiul

acestor drepturi este supus unor restricționări sau ingerințe

care trebuie să întrunească trei caracteristici: să fie

prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și

să fie necesare într-o societate democratică, așadar să fie

proporționale cu scopul urmărit.

Instanța

europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor,

că aceștia trebuie să își exercite profesia cu

bună-credință, să ofere informații exacte și

demne de a fi considerate credibile, respectând întrutotul deontologia

profesională. Ea a stabilit că jurnaliștii nu pot fi scutiți,

în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei

societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de

drept comun, inclusiv a celor din materie penală.

Este jignitor

pentru profesia de jurnalist ca cineva să considere că afirmațiile

calomnioase, de genul celor proferate de pârâta B. în emisiunea D. din data de

08.09.2010, reprezintă „un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință”,

acestea excedând cu mult limitele pe care jurisprudența C.E.D.O. le-a

prevăzut pentru exercitarea drepturilor privitoare la libertatea presei,

libertatea de exprimare, libertatea de opinie, libertatea de informare a

opiniei publice.

Prin urmare,

faptele ilicite ale pârâtelor din data de 08.09.2010 nu pot intra sub incidența

probei verității și nu pot fi justificate de invocarea

drepturilor privitoare la libertatea presei, libertatea de exprimare,

libertatea de opinie, libertatea de informare a opiniei publice.

Recurentul

este nemulțumit și cu privire la cuantificarea despăgubirilor

civile acordate întrucât consideră suma acordată ca fiind derizorie.

Deși cuantificarea

prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare,

cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, în jurisprudența

lor, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci

judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor

particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea

reparației pentru prejudiciul suferit.

Despăgubirile

reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și

cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să

corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și

suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o

îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit

să pretindă și să primească daune morale, dar nici

să nu fie derizorii.

În speța

de față, suma de 15.000 lei acordată cu titlu de

despăgubiri civile, reprezintă o nouă umilire a reclamantului

prin caracterul derizoriu pe care îl prezintă, aceasta nefiind de

natură să acopere nici cheltuielile ocazionate cu susținerea

prezentei cauze, cu atât mai puțin prejudiciul de imagine suferit de

către reclamant.

Este

adevărat că admiterea capetelor de cerere prin care instanța

obligă pârâtele la încetarea difuzării înregistrărilor

audio-video și la publicarea hotărârii pronunțate ar fi putut

diminua prejudiciul moral suferit cu mulți ani în urmă, dar în

prezent, la nouă ani de la difuzarea filmulețului intitulat „Flagrant”,

aceste obligații instituite în sarcina pârâtelor nu mai sunt de

natură să producă o reacție favorabilă care să

diminueze prejudiciul provocat reclamantului.

Pe de

altă parte, materialul difuzat ilegal în data de 10.10.2007 a avut efectul

scontat de către cei care au hotărât în mod injust să-l

aducă la cunoștința publică, persoana reclamantului,

ministru la acea dată, a fost desființată mediatic și

scoasă efectiv din spațiul public și politic, prejudiciu de

imagine care nu va putea fi reparat niciodată, în condițiile în care

a echivalat cu o condamnare dinainte dispusă.

Calitatea pe

care reclamantul o avea în acel moment și notorietatea de care se

bucură sunt iarăși criterii care trebuie avute în vedere de

către instanță care duc la agravarea prejudiciului și,

implicit, necesită creșterea cuantumului despăgubirilor.

Despăgubirile

civile trebuie să constituie și o sancțiune efectivă a

pârâtelor pentru fapta ilicită de natură a le determina ca, pe

viitor, să se abțină de la astfel de acțiuni care

încalcă dispozițiile legale și drepturile fundamentale ale

cetățenilor asupra cărora sunt îndreptate.

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție critică decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că, în

cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 979/AP din 30 iunie 2016, Curtea

de Apel Brașov vorbește despre acte și fapte juridice pe care le

califică în mod greșit raportat la realitatea faptică și

juridică.

Astfel,

instanța de apel vorbește despre o anchetă disciplinară „cu

privire la scurgerea informației secrete”, deși nu a avut loc

niciodată vreo anchetă disciplinară, nota Inspecției

Judiciare nr. 2254/IJ/2022/SIJ/816/SIP/2007 vizând explicit doar „efectuarea

verificării de către Inspecția Judiciară ca efect al

furnizării în mass-media a materialului audio-video cunoscut opiniei

publice sub numele „scurt-metrajul șpăgii F.-A.”, verificări

soldate cu o „atenționare” a instituției și fără ca

acestea să aibă concluzii lipsite de echivoc. Astfel, nu s-a putut

decide în mod evident dacă persoana care a multiplicat materialul era din

cadrul D.N.A., ci că există doar posibilitatea de a fi angajat al D.N.A.

Pe tot cuprinsul

deciziei civile apelate este folosit termenul de „informații secrete” or,

în nota Inspecției Judiciare nr. 2254/IJ/2022/SIJ/816/SIP/2007, nu este

folosit nici un moment acest termen, ci „material audio-video”, „montaj de

înregistrări audio-video”, „înregistrări în mediu ambiental”, „înregistrări

de imagini” sau „mijloace de probă în procesul penal” sau, în cel mai

sever caz, se vorbește despre o eventuală „transmitere

neautorizată”, instanța de apel însușindu-și termeni

nejuridici din motivările reclamantului-intimat.

Mai mult, în

cuprinsul art. 94 alin. (5) C. proc. pen. titulatura de informații secrete

raportate la astfel de împrejurări nu este menționată, fiind

prevăzut doar faptul că „în cursul urmăririi penale, avocatul

are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul

datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia

consultării dosarului”, restul trimiterilor fiind în legătură cu

informații calificate drept secret de stat, ceea ce nu este cazul în speța

de față.

Referitor la

incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul menționează

că alin. (2) și (3), pag. 12 din decizia recurată, sunt lipsite

de orice raționament clar, în care sunt mixate premise aparținând

răspunderii civile delictuale cu cele ale răspunderii comitentului față

de fapta prepusului, fără a determina în baza cărui text de lege

este atrasă răspunderea civilă D.N.A. În continuare, motivarea

continuă cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998-1000

din vechiul C. civ., nemaifăcându-se niciunde vorbire strict de eventuala

incidență a art. 1000 alin. (3) C. civ. și de condițiile

impuse de această normă, avută în vedere la pronunțarea

sentinței civile de către instanța de fond.

De asemenea,

în cuprinsul deciziei sunt menționate diverse decizii ale Curții

Europene a Drepturilor Omului care fie nu au legătură cu cauza, fie

se contrazic unele pe altele, fie contrazic alte decizii C.E.D.O. de referință

în materie.

Astfel,

decizia din cauza Cășuneanu contra României nu este aplicabilă

în speță, unde este vorba de un material audio-video, iar nu de

declarații publice ale unui reprezentant al statului.

Cu toate

acestea, instanța de fond înlătură în parag. (4) pag. 12 un

număr de 20 decizii C.E.D.O., invocate de pârâți în apărare,

asupra cărora opinează că nu se aplică, fără a

preciza explicit care sunt motivele înlăturării lor, în contrapondere

cu decizia din cauza Cășuneanu, care este inaplicabilă în speță.

Cu privire la

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul consideră

că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că nu este

aplicabilă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Direcției Naționale Anticorupție, fără a prezenta nici

un fel de argumente legale ori de fapt de natură să înlăture

considerentele expuse de prima instanță de fond în admiterea acestei

excepții.

Recurentul

apreciază că nu poate fi atrasă răspunderea civilă

delictuală a D.N.A. pentru fapta proprie, în baza art. 998-999 C. civ.,

întrucât raportul Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al

Magistraturii nu demonstrează decât că imaginile respective provin

din interiorul D.N.A., nu și că D.N.A. le-ar fi distribuit.

Reclamantul nu a făcut în nici un mod dovada (cum de altfel nu a reieșit

nici din raportul inspecției) că Direcția Națională

Anticorupție a remis către postul C. imaginile respective.

Obiecțiunile

la raport și răspunsul la aceste obiecțiuni concluzionează

asupra faptului că inspecția judiciară și-a depășit

atribuțiile în speță, iar D.N.A. nu a fost nicicum sancționată

urmare a acestui raport, după cum nu s-a propus nici sancționarea

vreunui angajat al său, situație care exclude, de asemenea, o

culpă a D.N.A.

În speță

nu poate fi angajată nici răspunderea civilă delictuală

pentru fapta altuia, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., având în

vedere că din probatoriu administrat nu rezultă că un presupus

prepus al D.N.A., astfel identificat, ar fi distribuit către postul C.

materialul audio-video. Concomitent, ar fi trebuit să se demonstreze de

către reclamantul-apelant existența unui raport de prepușenie,

în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv pretinsa faptă

ilicită să fi fost săvârșită de un prepus, în cadrul

sarcinilor încredințate de comitent, în calitate de subordonat al

comitentului, să existe acord de voință între prepus și

comitent, așa încât prepusul să îndeplinească fapta în contul

comitentului, iar nu pe cont propriu. Or, în speță, probatoriu nu

numai că nu indică un eventual prepus, dar nici nu aduce lumină

în privința calității acestuia de salariat al instituției.

Prin cererea

de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, se

solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Direcției Naționale

Anticorupție pentru faptul că înregistrările audio-video

ambientale nu puteau să provină decât de la această instituție

sau de la Președinție.

Însă,

răspunderea Direcției Naționale Anticorupție nu poate fi

atrasă, întrucât de la această instituție provine numai

comunicatul de presă nr. 133/VIII/3 din 09.06.2008, circumscris sub toate

aspectele rigorilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile

de interes public, aceasta fiind singura „faptă” certă, săvârșită

în legătură cu comunicarea vreunui material către presă.

Așa

fiind, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Direcția Națională

Anticorupție nu conține niciun element pertinent de natură

să aibă aptitudinea de a atrage răspunderea delictuală,

deoarece reprezentanții pârâtei, în calitate de procurori învestiți

cu soluționarea cauzei, au efectuat cercetări într-o cauză

penală și au dispus trimiterea în judecată, iar cercetările

inspecției au dovedit că imaginile nu au fost transmise de D.N.A., așa

încât acțiunea sa este inadmisibilă în raport cu acești pârâți.

Din

lecturarea filelor în care motivează acțiunea și completarea acțiunii

în instanță, invocate de reclamant ca temei al răspunderii

civile delictuale, nu rezultă nicio legătură între cercetarea

penală desfășurată în cauză și persoana sa, situație

în care nu se poate vorbi de crearea unui prejudiciu și, pe cale de

consecință, nu se poate vorbi despre săvârșirea de

către pârât a unei fapte ilicite care să justifice legitimarea

procesuală pasivă a acestuia, instanța de apel operând doar cu

prezumții, unele din ele chiar în afara normelor legale, precum prezumția

că unitatea deținătoare ar fi și singura care ar putea face

public materialul respectiv.

Singura

certitudine, remarcată în raportul Inspecției Judiciare și în

considerentele sentinței apelate, este posibilitatea de multiplicare a

montajului audio-video în cadrul D.N.A., însă este vorba doar de „o

posibilitate”, nu de „multiplicarea” în sine, lipsind și aici certitudinea

explicită.

Reclamantul-apelant

susține că presa din România a făcut public faptul că era

inculpat, deși la acea dată nu fusese pus sub învinuire.

În realitate,

odată cu finalizarea cercetărilor în dosarul penal în care a fost

cercetat și trimiterea acestuia în judecată pentru soluționare,

a fost emis de către Biroul de relații cu presa din cadrul D.N.A.

(singura structură din cadrul instituției abilitate să

transmită informații de interes public), comunicat de presă, în

data de 09.06.2008, care aduce la cunoștința mass-media și a

opiniei publice faptul că inculpatul A. și alți inculpați

au fost trimiși în judecată sub aspectul săvârșirii mai

multor infracțiuni de corupție.

Informațiile

astfel prezentate de Biroul de relații cu presa din cadrul Ministerului

Public au o bază factuală suficient de precisă și

fiabilă care să poată fi considerată ca proporțională

cu natura și forța afirmațiilor. Din analiza conținutului

comunicatului reiese cu certitudine faptul că nu există nicio

referire la imagini video.

Prin urmare,

chiar dacă s-ar admite că există persoane sau agenții de

presă care alătură numele reclamantului cu imaginile din

emisiunea D. din data de 10.10.2007, aceasta se datorează și

împrejurării că interesul public pentru cazuri de corupție este

legitim, fiind justificat să se transmită informații despre

trimiterea în judecată a unor persoane cu importante funcții publice.

De subliniat,

în acest context, că publicul are dreptul de a primi informații

despre chestiunile supuse analizei instanțelor judecătorești, cu

atât mai mult cu cât chestiunea supusă analizei este în categoria faptelor

de care sunt învinuiți demnitari care generează un val de interes

public.

În atare

situație, este evident că actul invocat de reclamant nu a fost

furnizat de D.N.A. în activitatea de informare a opiniei publice, fapt rezultat

inclusiv din concluziile controlului Inspecției Judiciare a Consiliului

Superior al Magistraturii.

Cât privește

legalitatea interceptărilor audio-video, legiuitorul a prevăzut prin

art. 91

1

și urm. C. proc. pen. un cadru procedural standard

care trebuie respectat, astfel încât să nu fie prejudiciate drepturile și

libertățile cetățenilor, iar acțiunile Direcției

Naționale Anticorupție s-au rezumat în a efectua cercetarea

penală, a solicita instanței dispunerea unor măsuri preventive

privative de libertate (începând cu data de 6.10.2007) și a trimite în

judecată persoanele împotriva cărora exi