ÎCCJ, Decizia nr. 132/2014

Asupra recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele; La data de 24 februarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 746/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și P.M., judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, împotriva Hotărârii nr. 17/J din 25 noiembrie 2013 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. 1. Recursul Inspecției Judiciare Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva judecătorului P.M.

pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și aplicarea sancțiunii disciplinare a excluderii din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din legea menționată, raportat la numărul foarte mare de fapte care se circumscriu abaterilor sesizate, la gravitatea lor, precum și la conduita pe care judecătorul ar fi avut-o pe parcursul soluționării acțiunii disciplinare. În opinia Inspecției Judiciare, motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea recursului se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cele două motive de casare au fost detaliate și prezentate concomitent din perspectiva fiecărei fapte ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare, titularul acțiunii disciplinare susținând, în esență, că Secția pentru judecători a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând probele cu martori și înscrisurile administrate nemijlocit, atât în faza cercetării disciplinare, cât și de către instanța de disciplină, fără a motiva înlăturarea acestora și dând relevanță juridică doar unora dintre declarațiile date în instanță de către pârât, de fosta concubină a acestuia, precum și de ceilalți doi martori, direct interesați în a nu atrage asupra pârâtului ori asupra propriei persoane vreo răspundere penală, disciplinară sau materială.

Incidența primului motiv ar atrage, consideră recurenta Inspecția Judiciară, pe cale de consecință, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Sub un prim aspect, cu referire la dispozițiile art. 91 3 alin. (1) și (2) și art. 91 5 C. proc. pen., ale art. 1171 din Vechiul C. civ., ale art. 269 alin. (1) și (2) și art. 270 din N.C.C., ca și la jurisprudența în materie a C.S.M.

și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a susținut că procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, precum și a celor de redare a înregistrărilor audio-video în mediul ambiental și de imagini, pe momente operative, ar reprezenta înscrisuri autentice, cu o valoare probatorie distinctă, specifică procesului civil și nu pot fi confundate cu probele specifice materiei penale ori cu condițiile în care acestea se pot utiliza în procesele penale.

În continuare, Inspecția Judiciară a reluat și a dezvoltat punctual, pentru fiecare dintre situațiile factuale ce nu au fost reținute de instanța de disciplină ca elemente materiale ale abaterilor disciplinare invocate, aspectele de fapt și considerentele de drept expuse în acțiunea disciplinară care, din perspectiva concretă a probelor administrate, susțin, în întregime, în opinia autoarei recursului, întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale respectivelor fapte.

2. Recursul pârâtului judecător Prin cererea formulată, magistratul a solicitat, în principal, „modificarea în totalitate a hotărârii atacate” și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii disciplinare „ca neîntemeiată și nelegală” iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare aplicate, cu o sancțiune mai ușoară, dintre cele prevăzute la art. 100 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, republicată. În susținerea recursului, judecătorul P.M. a invocat o serie de critici de nelegalitate și netemeinicie care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. Referitor la fapta prevăzută la pct. A subpct.

3 din acțiunea disciplinară, recurentul a reiterat susținerile formulate în apărare, arătând, în esență, că pe numitul M.V.T. îl cunoaște din anul 2012, când nu avea afaceri judiciare, relația cu acesta nefiind una apropiată, caz în care, în opinia sa, întâlnirea cu acea persoană în ziua în care a făcut parte din completul de judecată ce soluționa un recurs al acestuia, nu justifica formularea unei cereri de abținere, raportat la circumstanțele cauzei. Consideră autorul recursului că, prin faptul că a invocat din oficiu (în calitate de președinte de complet) inadmisibilitatea recursului respectiv, ca și prin soluția de respingere a recursului, ca inadmisibil, s-a dovedit imparțialitatea sa, faptul că nu a avut un interes personal în cauză și că nu a afectat în niciun fel încrederea și respectul opiniei publice față de actul de justiție, deci nu există urmare.

În acest context, magistratul recurent a învederat că, în pofida celor susținute de Inspecția Judiciară, nu a avut o atitudine nesinceră sub acest aspect, întrucât, deși a făcut demersuri pentru a identifica dosarul privind pe M.V. în care, anterior, se abținuse, nu a reușit; într-o situație asemănătoare aflându-se și o altă colegă judecător. Tot astfel, s-a subliniat că nu pot fi reținute susținerile titularului acțiunii disciplinare, în sensul că ar întreține și cultiva relații notorii de prietenie cu persoane condamnate, întrucât nicio persoană dintre cele menționate nu a fost condamnată definitiv, bucurându-se de prezumția de nevinovăție. O altă critică a vizat încadrarea faptei descrise la pct. B subpct.

4 în abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recurentul apreciind că, în mod nelegal, instanța de disciplină a concluzionat în acest sens. Din această perspectivă, magistratul a menționat că, deși îl cunoștea pe ziaristul P.N., atât personal, cât și prin intermediul prietenei sale, P.M., învestit fiind cu soluționarea cauzei în care acesta avea calitatea de recurent, nu s-a aflat în cazul de incompatibilitate reglementat expres de art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., neexistând nicio împrejurare din care să rezulte că el sau vreo persoană prevăzută de textul legal invocat ar fi avut vreun interes în respectiva cauză.

În atare situație, consideră partea că nu exista niciun motiv pentru a formula o cerere de abținere. De asemenea, reținerea acestei abateri ar fi nelegală și în raport cu discrepanța care ar exista între fapta expusă la pct. A subpct. 3 (referitoare la M.V.) și aceasta, descrisă la pct. B subpct. 4, în sensul că, în cazul primei, s-a reținut că nu se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzută expres și limitativ de art. 48 C. proc. pen., în schimb, în cazul celei de-a doua, s-a reținut chiar această incompatibilitate, recurentul aducând în acest context și o serie de critici privind cele reținute sub acest aspect, de către Inspecția Judiciară, atât în acțiunea disciplinară, cât și în concluziile scrise depuse în primă instanță.

În subsidiar, recurentul a criticat soluția majoritară a instanței de disciplină și din perspectiva modului de individualizare a sancțiunii disciplinare, susținând, în esență, că nu au fost avute în vedere circumstanțele personale, cu referire la aspectele pozitive ale activității sale profesionale, relevate de probele administrate și nici criteriul proporționalității, ce ar fi impus, în opinia sa, o sancțiune mai ușoară. Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3), din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 16 iunie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecția Judiciară și P.M.

Anterior examinării recursurilor deduse judecății, având în vedere că, atât recurenta Inspecția Judiciară, cât și recurentul P.M. au formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, expunând în detaliu aspecte vizând situațiile factuale reținute și probatoriul administrat punctual pentru fiecare dintre acestea, Înalta Curte constată că în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi examinată. Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care dispune că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursurile și dezvoltarea lor. De asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din Legea menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare, nicinul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt. Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă încălcarea, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor comportamentale, constând într-o acțiune sau o omisiune, săvârșite de către o persoană, subiect al unui raport de muncă. Tot astfel, pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător și nex cauzal. Toate acestea se stabilesc în cadrul unei cercetări prealabile, iar la individualizarea sancțiunii se vor avea în vedere criteriile legale, vizând circumstanțele reale ale faptei, cele personale ale făptuitorului și rezultatul produs.

În speță, prin hotărârea atacată, cu opinia majoritară, instanța de disciplină a reținut în sarcina judecătorului-pârât P.M. numai săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru faptele descrise la A 3 și, respectiv, la B 4 din acțiunea disciplinară, nu și a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. j) și l) din legea menționată. l. Recursul Inspecției Judiciare Criticile titularului acțiunii disciplinare privind nelegalitatea înlăturării anumitor fapte din conținutul constitutiv al primei abateri disciplinare pentru care a fost atrasă răspunderea judecătorului recurent sunt, în parte, întemeiate, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”. Potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor și să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Din acest punct de vedere, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reține și reamintește că, în codul deontologic menționat, aprobat prin Hotărârea C.S.M.

nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător” și că, prin art. 17 din cadrul capitolului specificat, legiuitorul a stabilit fără echivoc îndatorirea magistraților de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate. Examinând faptele prin prisma exigențelor funcției pe care o ocupă recurentul-pârât, aceea de judecător, a îndatoririlor generate de statutul de magistrat, prin raportare la prevederile legale citate și la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată că instanța disciplinară a apreciat în mod eronat că, prin conținutul lor material, numai faptele expuse la A 3 întrunesc elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.

În raport cu aceste dispoziții legale, cu privire la prima situație de fapt expusă la A 1 din acțiunea disciplinară, se constată că, în mod eronat, secția pentru judecători, a considerat că aceasta nu se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare menționate. Referitor la existența faptei, se constată că probele au relevat, fără putință de tăgadă, faptul că, pe fondul unei relații de prietenie cu un comisar de poliție din cadrul B.C.C.O. Oradea - Serviciul trafic de persoane și cu un fost inspector școlar general adjunct, recurentul P.M. l-a instigat pe comisarul de poliție să simuleze o procedură de cercetare penală cu privire la activitatea de prostituție desfășurată legal în Austria de către sora vitregă a persoanei cu care judecătorul are o relație extraconjugală, cu scopul de a o determina pe cea dintâi să renunțe la a se prostitua legal în Austria, pentru a relua relația cu fostul inspector școlar - căsătorit.

Toate actele materiale, constând în acțiunea de determinare a comisarului de poliție să inițieze respectiva cercetare șicanatorie, în absența unei sesizări formale în acest sens, intervențiile repetate în activitatea ofițerului de poliție în scopul solicitării de informații cu privire la procedurile desfășurate, implicarea directă și activă în toate demersurile întreprinse de comisar, prin modul în care s-au săvârșit, constituie, în mod evident, manifestarea unei atitudini în afara oricărui cadrul legal și a unui comportament care sunt contrare demnității funcției de magistrat și aduc atingere onoarei profesionale și prestigiului justiției. Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al urmării prejudiciabile, fapta reproșată recurentului-pârât la A 1 întrunește cerința prevăzută de textul legal mai sus menționat.

Sub aspectul laturii subiective, concluzia instanței de disciplină este infirmată de modul în care magistratul a acționat direct și fără echivoc în situația prezentată și care evidențiază vinovăția acestuia, sub forma intenției. Prin urmare, înlăturând din conținutul acestei abateri disciplinare, faptele expuse la A 1, instanța de disciplină a aplicat greșit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind incident, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Susținerea recurentei Inspecția Judiciară privind nelegala înlăturare a faptelor prevăzute la A 2 din conținutul aceleiași abateri este, de asemenea, fondată. Contrar celor stabilite de instanța de disciplină, în cauză s-a făcut dovada faptului că recurentul-pârât a determinat două persoane (P.P.

și C.M.) la comiterea de acte de violență față de o persoană (B.I.) care l-ar fi inoportunat pe judecător, probele administrate (înscrisuri și declarații de martori) confirmând susținerile titularului acțiunii disciplinare. Referitor la această faptă, pe de o parte, Secția pentru judecători a validat, în mod nelegal, apărarea judecătorului-pârât, în sensul că, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de P.P. și C.M., sub aspectul comiterii infracțiunii de lovire sau alte violențe, iar față de P.M., sub aspectul instigării la infracțiunea de lovire sau alte violențe, determinată de lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, ar semnifica exonerarea magistratului de răspundere disciplinară.

Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale menționate este susceptibilă de a produce consecințe doar în plan penal, lipsa plângerii prealabile fiind o cauză ce împiedică doar punerea în mișcare a acțiunii penale. Trebuie menționat în acest context, pe de o parte, conținutul diferit al abaterii disciplinare în discuție, raportat la cel al faptei penale, iar pe de altă parte, faptul că aspectul pur formal al plângerii prealabile nu are semnificația inexistenței faptei în materialitatea ei, împrejurare care ar fi putut avea implicații asupra angajării răspunderii disciplinare. Așadar, prin comportamentul și acțiunile întreprinse, ce evidențiază legăturile magistratului cu mediul interlop al orașului Oradea, s-a demonstrat încălcarea standardelor de conduită impuse magistraților și periclitarea imaginii publice a acestora, cât și a prestigiului justiției, contribuind la scăderea aprecierii publice pozitive asupra sistemului judiciar din care recurentul face parte.

Prin maniera în care a apelat la „serviciile specializate” ale unor persoane aflate în conflict notoriu cu legea penală, pentru a-și satisface pretențiile proprii „unui președinte”, recurentul-pârât a dat dovadă că atitudinea sa psihică față de propriile-i acțiuni a fost aceea de urmărire a producerii rezultatului respectivelor fapte, ceea ce relevă existența intenției directe, ca formă de vinovăție în săvârșirea faptei. Ca atare, și pentru această faptă se constată întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. În contextul examinat și în raport cu conținutul abaterii disciplinare anterior examinate, se constată că și în ceea ce privește faptele expuse la B 1, acestea se circumscriu, prin conținutul lor, dispozițiilor legale sancționatorii menționate. Din această perspectivă, criticile recurentei Inspecția Judiciară sunt fondate numai în ceea ce privește existența faptei imputate judecătorului P.M.

Împrejurarea - în parte necontestată de către recurentul-pârât - că inculpatul G.T., condamnat în primă instanță, iar în apel chiar la secția instanței în care recurentul își exercita funcția de judecător în acel moment, reușește cu ușurință ca, prin intermediul unei cunoștințe a judecătorului, să fie primit în domiciliul acestuia, având cel puțin trei întâlniri, în „living-ul casei”, fac schimb de numere de telefon pentru a elimina intermediarul, iar citația pentru dosarul penal, ajuns între timp pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămâne în posesia judecătorului, denotă, de asemenea, că prin conduita sa, magistratul a încălcat cu vinovăție obligațiile legale derivate din statutul său profesional, precum și normele deontologice care îi impuneau o atitudine demnă, obiectivală în onoare sau probitate profesională.

Înalta Curte reține, în acest context și dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care în completarea și circumstanțierea noțiunilor de onoare sau probitate profesională, reglementate de art. 99 lit. a) din legea menționată, prevăd imperativ obligația judecătorilor de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie și societate, relațiile acestora trebuind să se bazeze pe respect și bună-credință. Din această perspectivă, la aprecierea comportamentului reprobabil al recurentului-pârât, în mod eronat, Secția pentru judecători nu a constatat incidența acestor dispoziții legale, lipsind de relevanță aspectele constatate cu privire la relația apropiată a judecătorului cu un justițiabil dintr-o cauză penală aflată pe rolul instanțelor, în recurs, după ce magistratul participase anterior la soluționarea cauzei respective.

Chiar și în absența dovezilor privind acordarea unor consultații juridice concrete inculpatului sau implicarea activă a magistratului în rezolvarea problemelor judiciare ale acestuia, discuțiile purtate în repetate rânduri cu partea, în locuința judecătorului, chiar și în privința recomandării unui avocat (care putea fi contactat de către inculpat și prin alte modalități) aduc atingere probității profesionale a magistratului. Este semnificativ de precizat, astfel că, potrivit art. 5 parag. 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și grijă față de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor implicate”, aceste dispoziții trebuind coroborate cu cele ale art. 3 din același document, care consacră principiul respectului față de lege, precum și cu prevederile legale care reglementează statutul și deontologia funcției de judecător în România.

Mai mult, Înalta Curte atrage atenția că, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu publicul, importanța stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „imaginea populației despre sistemul judiciar este influențată de mass media, însă este conturată în mare măsură și de impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate de părți, jurați sau martori”. Mai mult, în actul menționat s-a reținut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient în orice fel. Percepțiile negative de acest fel se răspândesc cu ușurință”.

În raport cu cele expuse, o corectă încadrare a faptelor expuse la B 1, impune a se considera că și acestea întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Nu pot fi reținute considerentele recurentei, în sensul că ar fi incidente prevederile art. 99 lit. b) din aceeași lege, care reglementează conținutul abaterii disciplinare constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”, având în vedere împrejurarea, necontestată de autoarea acestui recurs, că la al doilea termen de judecată al cauzei având ca obiect apelul ce îl viza pe G.T., judecătorul a formulat declarație de abținere, în condițiile în care, la primul termen, pricina respectivă s-a amânat fără discuții, urmare a lipsei de procedură față de una dintre părți.

Tot în vederea unei corecte încadrări a faptelor în conformitate și cu principiul ubi eadem ratio, ibi idem jus, se reține că și în ceea ce privește situația factuală expusă la B 6, analiza instanței disciplinare trebuia efectuată prin raportare la dispozițiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, iar nu la cele ale art. 99 lit. b) din această lege.

Implicarea recurentului-pârât, prin intermediul persoanei cu care judecătorul avea o relație extraconjugală, P.M.V., în probleme litigioase în care apropiatul acesteia, T.N., avea calitatea de inculpat, chiar și numai în măsura în care aceasta a fost recunoscută de către magistrat, vizează încălcarea responsabilității în menținerea imaginii și a statutului, a demnității și onoarei magistratului, în afara exercitării atribuțiilor de serviciu (cu referire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată), iar nu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii (abatere prevăzută de art. 99 lit. b) din lege).

În raport cu toate considerentele reținute, comportamentul recurentului-pârât concretizat în faptele arătate a reliefat încălcarea standardelor de conduită impuse de calitatea sa de magistrat în modalități ce constituie atât manifestări contrare demnității și probității funcției, cât și manifestări de natură a aduce atingere imparțialității și prestigiului justiției. În contextul în care, aceste împrejurări au ajuns la cunoștința comunității locale respective, prin intermediul presei, existența rezultatului vătămător, în sensul anterior expus, ca și legătura de cauzalitate dintre actele săvârșite și urmarea produsă sunt vădite.

Întrucât și sub aspectul laturii subiective, modul direct și fără echivoc în care magistratul a acționat în fiecare caz în parte relevă existența factorului intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției; se constată că, în ceea ce privește atragerea răspunderii disciplinare pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a făcut numai în parte legal. Ca urmare, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune schimbarea încadrării juridice și reținerea corespunzătoare în conținutul constitutiv al acesteia, în sensul celor anterior menționate și a celorlalte fapte ce nu au fost reținute de către instanța de disciplină, dar care întrunesc elementele ei constitutive.

Continuând analiza, se constată că și în ceea ce privește strict existența faptei prevăzute la B 5 criticile formulate de recurenta Inspecția Judiciară sunt întemeiate. Prin considerentele hotărârii atacate, secția pentru judecători în materie disciplinară, a apreciat că nu s-ar fi făcut dovada că relația de prietenie cu numitul R.F. ar fi fost de natură a determina un interes al judecătorului pârât în soluționarea respectivei cauze penale și care să fi impus formularea unei declarații de abținere de către acesta. Argumentarea acestei soluții s-a întemeiat însă pe redarea trunchiată a argumentelor expuse în susținerea acestei abateri disciplinare, făcându-se trimitere doar la pasajele inofensive din declarațiile inculpaților M.J.J.

și S.I.E. din faza cercetării disciplinare, precum și la declarația lui R.F. dată la D.N.A. în data de 23 ianuarie 2013, pe care le-a analizat unilateral, fără a le corobora cu toate celelalte probe și fără a le înlătura motivat pe cele nereținute, astfel încât, sub acest aspect, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de prima recurentă. Interpretarea ansamblului probator administrat din această perspectivă relevă însă, fără putință de tăgadă, împrejurarea că, învestit fiind în mod aleatoriu, în calitate de membru al completului de recurs, cu judecarea unui dosar în care inculpații M.J.J. și S.I.E. aveau calitatea de recurenți, magistratul a omis să formuleze declarație de abținere sau să aducă la cunoștința colegiului de conducere al instanței faptul că un prieten polițist, R.F., a intervenit pe lângă sine în favoarea recurenților.

Relativ la încadrarea juridică a faptei, raportarea conținutului acesteia la dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, impune o concluzie diferită, însă, de cea propusă de autoarea recursului. Din considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de disciplină a examinat această faptă imputată recurentului-pârât prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Recurenta Inspecția Judiciară însăși, atât prin acțiunea disciplinară, cât și prin recurs, a considerat aplicabile aceste dispoziții, care reglementează abaterea disciplinară constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”.

Dispozițiile Legii nr. 24/2012 reglementează, în conținutul a două abateri disciplinare distincte, pe de o parte, situațiile care pot pune în discuție imparțialitatea magistratului iar, pe de altă parte, modul în care este folosit remediul de ordin procedural aflat la îndemâna magistratului care constată că se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează două variante normative. O primă variantă vizează situațiile în care judecătorii și procurorii sunt incompatibili să judece și, respectiv, să instrumenteze o cauză. Cea de a doua, se referă la nerespectarea de către judecători și procurori a prevederilor legale ce impun anumite interdicții.

Abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are, de asemenea, două variante normative, respectiv: nerespectarea de către judecător/procuror a îndatoririi de a se abține atunci când acesta știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta presupune tocmai omisiunea judecătorului sau procurorului de a formula cerere de abținere atunci când are cunoștință de faptul că se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate.

Or, această omisiune constituie, la rândul ei, abatere disciplinară, fiind incriminată ca atare în varianta normativă a tezei l din art. 99 lit. i) din același act normativ. Urmarea imediată a ambelor fapte incriminate constă în afectarea imparțialității sau a aparenței de imparțialitate a magistratului. În aceste condiții, în cazul celor două incriminări, se poate vorbi de existența unui raport dintre general și special, întrucât, prin conținutul art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul dezvoltă și circumscrie latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) teza l din același act normativ.

Din această perspectivă, se reține că, prin abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a înțeles să incrimineze distinct ipoteza nerespectării dispozițiilor legale referitoare la abținere. În consecință, în situația în care judecătorul participă la soluționarea unei cauze, deși cunoaște că se află într-un caz de incompatibilitate și nu formulează cerere de abținere, urmează a se analiza o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În speță, deși instanța de disciplină a reținut că ceea ce s-a reproșat în mod explicit, la acest punct, magistratului a fost, faptul că, practic, acesta nu s-a abținut de la judecata cauzei penale, atunci când știa că există una din cauzele prevăzute de lege care-l obliga să procedeze astfel, faptă care constituia, prin conținutul său, elementul material al altei abateri disciplinare, totuși determinarea practică a normei aplicabile situației juridice concrete cu care instanța a fost învestită, s-a făcut în mod eronat. Norma invocată, respectiv art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu putea fi, însă, aplicată unor situații de fapt reglementate de altă normă legală (art. 99 lit. i)), chiar și în ipoteza propusă de recurentă în care, prima normă ar fi avut caracterul normei generale, în raport cu cea de-a doua, considerată ca fiind specială.

Dimpotrivă, existența acestui raport general - special, impunea, de asemenea, aplicarea normei speciale, derogatorii, deci tot a art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, prin acest din urmă text legal, în varianta tezei I, legiuitorul a stabilit în mod expres că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa”. Dispozițiile menționate se completează cu cele ale art. 4 din aceeași lege, conform cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.

Necesității și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității. Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a solicita abținerea de la soluționarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate. În speță, nerespectarea prevederilor legale în materie, în modalitatea corect reliefată la B 5 de către titularul acțiunii disciplinare, impunea angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului P.M. și pentru această faptă, regimul sancționator aplicabil fiind cel atras în temeiul art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații apropiate cu polițistul R.F. și intervenția acestuia pe lângă judecător în favoarea celor doi inculpați, al căror dosar se afla spre soluționare pe rolul completului din care făcea parte magistratul, sunt de natură a pune la îndoială obiectivitatea judecătorului de a crea, în sarcina acestuia, obligația de abținere. Încălcarea obligației legale menționate, privită și în contextul dreptului părților la un proces echitabil, a avut drept consecință lezarea unei valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de procedură și anume, imparțialitate. Modalitatea concretă în care s-au desfășurat întâlnirile și discuțiile între R.F.

și judecătorul P.M. în ceea ce privește cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 13567/271/2010 al Curții de Apel Oradea, denotă existența factorului intelectiv și volitiv, ce conturează existența intenției directe a recurentului-pârât, ca element subiectiv al aceleiași abateri; niciuna dintre susținerile formulate de magistrat în apărare, sub acest aspect, nefiind de natură să acopere situația de incompatibilitate în care el s-a aflat și nici să justifice încălcarea obligației de abținere. Fiind reliefată astfel existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției, a rezultatului produs și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul respectiv, se constată întrunirea elementelor constitutive și pentru abaterea disciplinară în discuție.

Încadrând în drept în mod greșit faptele, instanța de disciplină a pronunțat, sub acest aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Relativ la criticile formulate de recurenta Inspecția Judiciară privind abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată, pe care Secția pentru judecători în materie disciplinară nu le-a reținut în sarcina judecătorului P.M., argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină. Conform art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură, de care a luat cunoștință în exercitarea profesiei, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii”.

În cauză, ceea ce i s-a imputat magistratului pârât prin acțiunea disciplinară din această perspectivă, a fost faptul că acesta ar fi transmis numitului R.F. rezultatul deliberării în Dosarul penal nr. 13567/271/2010 al Curții de Apel Oradea, mai înainte ca soluția la care a ajuns completul de recurs să fi fost pronunțată în ședință publică, în aceeași zi, de către președintele completului de judecată. Inexistența laturii obiective a acestei abateri a fost însă, în mod judicios, stabilită de către prima instanță, în condițiile în care, neexistând înregistrarea pronunțărilor din data de 28 februarie 2012 și nici procesul-verbal întocmit la acest moment procesual, singurele probe administrate sunt inapte să ateste, fără echivoc, situația de fapt invocată.

În lipsa elementelor constitutive, instanța de disciplină a stabilit în mod legal că judecătorului-pârât nu i se poate atrage și în temeiul art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, răspunderea disciplinară. De asemenea, potrivit art. 99 lit. l) din aceeași lege, constituie abatere disciplinară „imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror”. În cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, Înalta Curte constată, însă, că susținerea titularului acțiunii disciplinare, în sensul că, în vederea punerii în liberate a inculpatului T.N. - nașul de cununie la prima căsătorie a prietenei judecătorului, P.M.V. - recurentul pârât s-ar fi oferit să intervină în activitatea unuia dintre magistrații investiți cu soluționarea, în recurs, a cererii de liberare provizorie pe cauțiune, este, într-adevăr, lipsită de suport probator.

Împrejurările că, din convorbirile telefonice interceptate și redate în procesele-verbale depuse la dosar s-a făcut referire la o anumită persoană „O.” și faptul că judecătorul O.G., unul dintre membri completelor de judecată învestite cu soluționarea recursurilor formulate de inculpatul T.N., a formulat o opinie separată, nu au semnificația propusă de autoarea acestui recurs și, în lipsa unor alte probe, nu pot dovedi că recurentul P.M. a intervenit pe lângă acesta pentru obținerea unei soluții favorabile inculpatului.

Ca atare, și în privința abaterii disciplinare reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive care să atragă răspunderea disciplinară a pârâtului, Secția pentru judecători în materie disciplinară a aplicat și interpretat corect normele de drept material incidente, astfel încât, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanța de disciplină este legală.

În ceea ce privește, însă, individualizarea sancțiunii aplicate judecătorului cercetat disciplinar, în raport cu criticile formulate de recurentă și cu constatările acestei instanțe, în sensul că, pe lângă faptele culpabile reținute în sarcina sa de către Secția pentru judecători în materie disciplinară, acesta se face vinovat și de săvârșirea altor fapte dintre cele expuse în acțiunea disciplinară, după cum s-a arătat în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că se impune o reapreciere asupra sancțiunii acordate, care să respecte pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual în faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de până la 6 luni”, aplicată recurentului în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este penultima dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enunțate la art. 100 lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte consideră că abaterile disciplinare săvârșite de judecătorul P.M., prin multitudinea și diversitatea actelor materiale care le compun, fapte de natură a aduce atingere onoarei și probității profesionale, precum și imaginii și prestigiului justiției, au gradul de gravitate care impun concluzia că sancțiunea aplicată este insuficientă și nu ar face decât să golească de orice conținut caracterul sancționator al măsurii disciplinare dispuse.

În speță, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă organizarea și funcționarea, în limitele legii, a organelor judiciare, dar și responsabilitatea în menținerea demnității impuse de statutul funcției și a prestigiului sistemului judiciar și a tuturor celor implicați în actul de justiție. Întreținerea și cultivarea de către judecătorul recurent a unor relații notorii de prietenie cu persoane condamnate, arestate preventiv sau trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale, în maniera proprie în care acesta s-a implicat în soluționarea diverselor afaceri judiciare ale apropiaților săi, în afara cadrului legal, întreaga sa conduită reprobabilă, dublată de consecințele negative pe termen lung asupra imaginii justiției arată că acesta și-a pierdut prestigiul și autoritatea de a ocupa o funcție de judecător.

În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Legea nr. 134/2010, recursul Inspecției Judiciare este fondat și va fi admis. În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural. Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc.

civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C. Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”. În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru judecători în materie disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, C.S.M. îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită. Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă. Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare. Or, în cazul celor două secții ale C.S.M., ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a C.S.M.

și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului. Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc.

civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc.

civ. Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte constată că, pe lângă schimbarea încadrării juridice a faptelor, potrivit principiului proporționalității dintre faptă și riposta societății, conform art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, singura sancțiune care corespunde este cea a îndepărtării din magistratură.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, instanța va admite recursul, va casa în parte hotărârea recurată, în sensul că va schimba încadrarea juridică a faptelor ce constituie abateri disciplinare, astfel: - la pct. B 1, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare; - la pct. B 5, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i), din același act normativ; - la pct. B 6, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a), din același act normativ.

Totodată va admite acțiunea disciplinară și pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) (pct. A 1, 2; pct. B 1) și lit. i) (pct. B 5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Se va înlocui sancțiunea disciplinară aplicată pârâtului judecător P.M. prin hotărârea recurată, cu sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și se vor mențiune celelalte dispoziții ale hotărârii recurate. 2. Analizând recursul declarat de judecătorul P.M., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Relativ la aspectele de nelegalitate invocate din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., se constată că criticile formulate de acest recurent au în vedere, în esență, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, atât în ceea ce privește faptele expuse la A 3, cât și în privința celor de la B 4. Argumentele invocate de recurent nu pot fi primite. După cum s-a arătat, instanța de disciplină a reținut în sarcina judecătorului P.M., sub un prim aspect, săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Prin considerentele hotărârii atacate, Secția pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește inexistența elementelor constitutive ale acestei abateri, se constată că susținerile recurentului-pârât sunt contrazise de actele și lucrările dosarului. Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentului judecător din această perspectivă, se reține că instanța de disciplină a făcu