ÎCCJ, Decizia nr. 132/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 132/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele;

La data de 24 februarie 2014, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5

Judecători Dosarul nr. 746/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de

Inspecția Judiciară și P.M., judecător în cadrul Curții de Apel Oradea,

împotriva Hotărârii nr. 17/J din 25 noiembrie 2013 a C.S.M., secția pentru

judecători în materie disciplinară.

Inspecției Judiciare

Autoarea acestui

recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a

acțiunii disciplinare iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei acțiuni

formulate împotriva judecătorului P.M. pentru săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată,

astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și aplicarea sancțiunii

disciplinare a excluderii din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din

legea menționată, raportat la numărul foarte mare de fapte care se circumscriu

abaterilor sesizate, la gravitatea lor, precum și la conduita pe care

judecătorul ar fi avut-o pe parcursul soluționării acțiunii disciplinare.

În opinia Inspecției

Judiciare, motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea recursului se

circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cele două motive de

casare au fost detaliate și prezentate concomitent din perspectiva fiecărei

fapte ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare, titularul acțiunii

disciplinare susținând, în esență, că Secția pentru judecători a pronunțat o

hotărâre nelegală, ignorând probele cu martori și înscrisurile administrate

nemijlocit, atât în faza cercetării disciplinare, cât și de către instanța de

disciplină, fără a motiva înlăturarea acestora și dând relevanță juridică doar

unora dintre declarațiile date în instanță de către pârât, de fosta concubină a

acestuia, precum și de ceilalți doi martori, direct interesați în a nu atrage

asupra pârâtului ori asupra propriei persoane vreo răspundere penală,

disciplinară sau materială.

Incidența primului

motiv ar atrage, consideră recurenta Inspecția Judiciară, pe cale de

consecință, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material,

respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) și l) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub un prim aspect,

cu referire la dispozițiile art. 91

3

alin. (1) și (2) și art. 91

5

C. proc. pen., ale art. 1171 din Vechiul C. civ., ale art. 269 alin. (1) și (2)

și art. 270 din N.C.C., ca și la jurisprudența în materie a C.S.M. și a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a susținut că procesele verbale de redare a

convorbirilor telefonice efectuate, precum și a celor de redare a

înregistrărilor audio-video în mediul ambiental și de imagini, pe momente

operative, ar reprezenta înscrisuri autentice, cu o valoare probatorie

distinctă, specifică procesului civil și nu pot fi confundate cu probele

specifice materiei penale ori cu condițiile în care acestea se pot utiliza în

procesele penale.

În continuare,

Inspecția Judiciară a reluat și a dezvoltat punctual, pentru fiecare dintre

situațiile factuale ce nu au fost reținute de instanța de disciplină ca

elemente materiale ale abaterilor disciplinare invocate, aspectele de fapt și

considerentele de drept expuse în acțiunea disciplinară care, din perspectiva

concretă a probelor administrate, susțin, în întregime, în opinia autoarei

recursului, întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor prevăzute de art.

99 lit. a), b), j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu referire la

latura obiectivă, latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale

respectivelor fapte.

judecător

Prin cererea

formulată, magistratul a solicitat, în principal, „modificarea în totalitate a

hotărârii atacate” și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii disciplinare

„ca neîntemeiată și nelegală” iar în subsidiar, modificarea în parte a

hotărârii atacate, în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare aplicate, cu o

sancțiune mai ușoară, dintre cele prevăzute la art. 100 lit. a) și b) din Legea

nr. 303/2004, republicată.

În susținerea

recursului, judecătorul P.M. a invocat o serie de critici de nelegalitate și

netemeinicie care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului prevăzut de art. 488

alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Referitor la fapta prevăzută

la pct. A subpct. 3 din acțiunea disciplinară, recurentul a reiterat

susținerile formulate în apărare, arătând, în esență, că pe numitul M.V.T. îl

cunoaște din anul 2012, când nu avea afaceri judiciare, relația cu acesta nefiind

una apropiată, caz în care, în opinia sa, întâlnirea cu acea persoană în ziua

în care a făcut parte din completul de judecată ce soluționa un recurs al

acestuia, nu justifica formularea unei cereri de abținere, raportat la

circumstanțele cauzei.

Consideră autorul

recursului că, prin faptul că a invocat din oficiu (în calitate de președinte

de complet) inadmisibilitatea recursului respectiv, ca și prin soluția de

respingere a recursului, ca inadmisibil, s-a dovedit imparțialitatea sa, faptul

că nu a avut un interes personal în cauză și că nu a afectat în niciun fel

încrederea și respectul opiniei publice față de actul de justiție, deci nu

există urmare.

În acest context,

magistratul recurent a învederat că, în pofida celor susținute de Inspecția

Judiciară, nu a avut o atitudine nesinceră sub acest aspect, întrucât, deși a

făcut demersuri pentru a identifica dosarul privind pe M.V. în care, anterior,

se abținuse, nu a reușit; într-o situație asemănătoare aflându-se și o altă

colegă judecător.

Tot astfel, s-a

subliniat că nu pot fi reținute susținerile titularului acțiunii disciplinare,

în sensul că ar întreține și cultiva relații notorii de prietenie cu persoane

condamnate, întrucât nicio persoană dintre cele menționate nu a fost condamnată

definitiv, bucurându-se de prezumția de nevinovăție.

O altă critică a

vizat încadrarea faptei descrise la pct. B subpct. 4 în abaterea disciplinară

reglementată de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, recurentul apreciind că, în mod

nelegal, instanța de disciplină a concluzionat în acest sens.

Din această

perspectivă, magistratul a menționat că, deși îl cunoștea pe ziaristul P.N.,

atât personal, cât și prin intermediul prietenei sale, P.M., învestit fiind cu

soluționarea cauzei în care acesta avea calitatea de recurent, nu s-a aflat în

cazul de incompatibilitate reglementat expres de art. 48 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen., neexistând nicio împrejurare din care să rezulte că el sau vreo

persoană prevăzută de textul legal invocat ar fi avut vreun interes în

respectiva cauză.

În atare situație,

consideră partea că nu exista niciun motiv pentru a formula o cerere de

abținere.

De asemenea,

reținerea acestei abateri ar fi nelegală și în raport cu discrepanța care ar

exista între fapta expusă la pct. A subpct. 3 (referitoare la M.V.) și aceasta,

descrisă la pct. B subpct. 4, în sensul că, în cazul primei, s-a reținut că nu

se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzută expres și limitativ de art.

48 C. proc. pen., în schimb, în cazul celei de-a doua, s-a reținut chiar

această incompatibilitate, recurentul aducând în acest context și o serie de

critici privind cele reținute sub acest aspect, de către Inspecția Judiciară,

atât în acțiunea disciplinară, cât și în concluziile scrise depuse în primă

instanță.

În subsidiar,

recurentul a criticat soluția majoritară a instanței de disciplină și din

perspectiva modului de individualizare a sancțiunii disciplinare, susținând, în

esență, că nu au fost avute în vedere circumstanțele personale, cu referire la

aspectele pozitive ale activității sale profesionale, relevate de probele

administrate și nici criteriul proporționalității, ce ar fi impus, în opinia

sa, o sancțiune mai ușoară.

Constatând că

cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art.

51 alin. (3), din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din data de 16 iunie 2014, completul

de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecția Judiciară și P.M.

Anterior examinării

recursurilor deduse judecății, având în vedere că, atât recurenta Inspecția

Judiciară, cât și recurentul P.M. au formulat critici și din perspectiva

netemeiniciei hotărârii atacate, expunând în detaliu aspecte vizând situațiile

factuale reținute și probatoriul administrat punctual pentru fiecare dintre

acestea, Înalta Curte constată că în actualul cadru de procedură, această

categorie de critici nu poate fi examinată.

Așa cum rezultă din

interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

aprobat prin Legea nr. 134/2010, care reglementează obiectul și scopul

recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se

poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se

poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și

din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., care dispune că, cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursurile și dezvoltarea lor.

De asemenea, această

concluzie rezultă și din structura art. 488 din Legea menționată, care prevede

expres și limitativ motivele de casare, nicinul dintre acestea nefiind conceput

astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și

reevaluarea situației de fapt.

Prin urmare, rolul

controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Legislația muncii,

practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că

abaterea disciplinară reprezintă încălcarea, cu vinovăție, a obligațiilor de

serviciu sau a normelor comportamentale, constând într-o acțiune sau o

omisiune, săvârșite de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.

Tot astfel, pentru ca

răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce

constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu

referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător și nex

cauzal. Toate acestea se stabilesc în cadrul unei cercetări prealabile, iar la

individualizarea sancțiunii se vor avea în vedere criteriile legale, vizând

circumstanțele reale ale faptei, cele personale ale făptuitorului și rezultatul

produs.

În speță, prin

hotărârea atacată, cu opinia majoritară, instanța de disciplină a reținut în

sarcina judecătorului-pârât P.M. numai săvârșirea abaterilor disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, pentru faptele descrise la A 3 și,

respectiv, la B 4 din acțiunea disciplinară, nu și a abaterilor disciplinare

reglementate de art. 99 lit. j) și l) din legea menționată.

l. Recursul

Inspecției Judiciare

Criticile titularului

acțiunii disciplinare privind nelegalitatea înlăturării anumitor fapte din conținutul

constitutiv al primei abateri disciplinare pentru care a fost atrasă

răspunderea judecătorului recurent sunt, în parte, întemeiate, în sensul și

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește

abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară: „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității

profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara

exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Potrivit art. 4 din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate, să

asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor și

să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reține și reamintește că, în

codul deontologic menționat, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 328/2005, un

întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător” și

că, prin art. 17 din cadrul capitolului specificat, legiuitorul a stabilit fără

echivoc îndatorirea magistraților de a se abține de la orice acte sau fapte de

natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate.

Examinând faptele

prin prisma exigențelor funcției pe care o ocupă recurentul-pârât, aceea de

judecător, a îndatoririlor generate de statutul de magistrat, prin raportare la

prevederile legale citate și la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată

că instanța disciplinară a apreciat în mod eronat că, prin conținutul lor

material, numai faptele expuse la A 3 întrunesc elementele constitutive ale

acestei abateri disciplinare.

În raport cu aceste

dispoziții legale, cu privire la prima situație de fapt expusă la A 1 din

acțiunea disciplinară, se constată că, în mod eronat, secția pentru judecători,

a considerat că aceasta nu se circumscrie laturii obiective a abaterii

disciplinare menționate.

Referitor la

existența faptei, se constată că probele au relevat, fără putință de tăgadă,

faptul că, pe fondul unei relații de prietenie cu un comisar de poliție din

cadrul B.C.C.O. Oradea - Serviciul trafic de persoane și cu un fost inspector

școlar general adjunct, recurentul P.M. l-a instigat pe comisarul de poliție să

simuleze o procedură de cercetare penală cu privire la activitatea de

prostituție desfășurată legal în Austria de către sora vitregă a persoanei cu

care judecătorul are o relație extraconjugală, cu scopul de a o determina pe

cea dintâi să renunțe la a se prostitua legal în Austria, pentru a relua

relația cu fostul inspector școlar - căsătorit.

Toate actele

materiale, constând în acțiunea de determinare a comisarului de poliție să

inițieze respectiva cercetare șicanatorie, în absența unei sesizări formale în

acest sens, intervențiile repetate în activitatea ofițerului de poliție în scopul

solicitării de informații cu privire la procedurile desfășurate, implicarea

directă și activă în toate demersurile întreprinse de comisar, prin modul în

care s-au săvârșit, constituie, în mod evident, manifestarea unei atitudini în

afara oricărui cadrul legal și a unui comportament care sunt contrare demnității

funcției de magistrat și aduc atingere onoarei profesionale și prestigiului

justiției.

Ca atare, se impune a

se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al urmării prejudiciabile,

fapta reproșată recurentului-pârât la A 1 întrunește cerința prevăzută de

textul legal mai sus menționat.

Sub aspectul laturii

subiective, concluzia instanței de disciplină este infirmată de modul în care

magistratul a acționat direct și fără echivoc în situația prezentată și care

evidențiază vinovăția acestuia, sub forma intenției.

Prin urmare,

înlăturând din conținutul acestei abateri disciplinare, faptele expuse la A 1,

instanța de disciplină a aplicat greșit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

republicată, fiind incident, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ.

Susținerea recurentei

Inspecția Judiciară privind nelegala înlăturare a faptelor prevăzute la A 2 din

conținutul aceleiași abateri este, de asemenea, fondată.

Contrar celor

stabilite de instanța de disciplină, în cauză s-a făcut dovada faptului că

recurentul-pârât a determinat două persoane (P.P. și C.M.) la comiterea de acte

de violență față de o persoană (B.I.) care l-ar fi inoportunat pe judecător, probele

administrate (înscrisuri și declarații de martori) confirmând susținerile

titularului acțiunii disciplinare.

Referitor la această

faptă, pe de o parte, Secția pentru judecători a validat, în mod nelegal,

apărarea judecătorului-pârât, în sensul că, soluția de neîncepere a urmăririi

penale față de P.P. și C.M., sub aspectul comiterii infracțiunii de lovire sau

alte violențe, iar față de P.M., sub aspectul instigării la infracțiunea de

lovire sau alte violențe, determinată de lipsa plângerii prealabile a persoanei

vătămate, ar semnifica exonerarea magistratului de răspundere disciplinară.

Rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale menționate este susceptibilă de a produce

consecințe doar în plan penal, lipsa plângerii prealabile fiind o cauză ce

împiedică doar punerea în mișcare a acțiunii penale.

Trebuie menționat în

acest context, pe de o parte, conținutul diferit al abaterii disciplinare în

discuție, raportat la cel al faptei penale, iar pe de altă parte, faptul că

aspectul pur formal al plângerii prealabile nu are semnificația inexistenței

faptei în materialitatea ei, împrejurare care ar fi putut avea implicații

asupra angajării răspunderii disciplinare.

Așadar, prin

comportamentul și acțiunile întreprinse, ce evidențiază legăturile

magistratului cu mediul interlop al orașului Oradea, s-a demonstrat încălcarea

standardelor de conduită impuse magistraților și periclitarea imaginii publice

a acestora, cât și a prestigiului justiției, contribuind la scăderea aprecierii

publice pozitive asupra sistemului judiciar din care recurentul face parte.

Prin maniera în care

a apelat la „serviciile specializate” ale unor persoane aflate în conflict

notoriu cu legea penală, pentru a-și satisface pretențiile proprii „unui

președinte”, recurentul-pârât a dat dovadă că atitudinea sa psihică față de

propriile-i acțiuni a fost aceea de urmărire a producerii rezultatului

respectivelor fapte, ceea ce relevă existența intenției directe, ca formă de

vinovăție în săvârșirea faptei.

Ca atare, și pentru

această faptă se constată întrunirea elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, fiind incident cazul de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul examinat

și în raport cu conținutul abaterii disciplinare anterior examinate, se

constată că și în ceea ce privește faptele expuse la B 1, acestea se

circumscriu, prin conținutul lor, dispozițiilor legale sancționatorii

menționate.

Din această

perspectivă, criticile recurentei Inspecția Judiciară sunt fondate numai în

ceea ce privește existența faptei imputate judecătorului P.M.

Împrejurarea - în

parte necontestată de către recurentul-pârât - că inculpatul G.T., condamnat în

primă instanță, iar în apel chiar la secția instanței în care recurentul își

exercita funcția de judecător în acel moment, reușește cu ușurință ca, prin

intermediul unei cunoștințe a judecătorului, să fie primit în domiciliul

acestuia, având cel puțin trei întâlniri, în „living-ul casei”, fac schimb de

numere de telefon pentru a elimina intermediarul, iar citația pentru dosarul

penal, ajuns între timp pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămâne

în posesia judecătorului, denotă, de asemenea, că prin conduita sa, magistratul

a încălcat cu vinovăție obligațiile legale derivate din statutul său

profesional, precum și normele deontologice care îi impuneau o atitudine demnă,

obiectivală în onoare sau probitate profesională.

Înalta Curte reține,

în acest context și dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, care în completarea și

circumstanțierea noțiunilor de onoare sau probitate profesională, reglementate

de art. 99 lit. a) din legea menționată, prevăd imperativ obligația

judecătorilor de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită

demnitatea lor în profesie și societate, relațiile acestora trebuind să se

bazeze pe respect și bună-credință.

Din această

perspectivă, la aprecierea comportamentului reprobabil al recurentului-pârât,

în mod eronat, Secția pentru judecători nu a constatat incidența acestor

dispoziții legale, lipsind de relevanță aspectele constatate cu privire la

relația apropiată a judecătorului cu un justițiabil dintr-o cauză penală aflată

pe rolul instanțelor, în recurs, după ce magistratul participase anterior la

soluționarea cauzei respective.

Chiar și în absența

dovezilor privind acordarea unor consultații juridice concrete inculpatului sau

implicarea activă a magistratului în rezolvarea problemelor judiciare ale

acestuia, discuțiile purtate în repetate rânduri cu partea, în locuința

judecătorului, chiar și în privința recomandării unui avocat (care putea fi

contactat de către inculpat și prin alte modalități) aduc atingere probității

profesionale a magistratului.

Este semnificativ de

precizat, astfel că, potrivit art. 5 parag. 2 din Carta universală a

judecătorului: „Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu

prudență și grijă față de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor

implicate”, aceste dispoziții trebuind coroborate cu cele ale art. 3 din

același document, care consacră principiul respectului față de lege, precum și

cu prevederile legale care reglementează statutul și deontologia funcției de

judecător în România.

Mai mult, Înalta

Curte atrage atenția că, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al

Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul

„educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii

societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor

și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și

încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea, s-a

subliniat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu publicul, importanța

stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor,

personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „imaginea populației

despre sistemul judiciar este influențată de mass media, însă este conturată în

mare măsură și de impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate

de părți, jurați sau martori”.

Mai mult, în actul

menționat s-a reținut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul

judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a

fi părtinitor sau ineficient în orice fel. Percepțiile negative de acest fel se

răspândesc cu ușurință”.

În

raport cu cele expuse, o corectă încadrare a faptelor expuse la B 1, impune a se considera că și acestea întrunesc elementele constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare.

Nu pot

fi reținute considerentele recurentei, în sensul că ar fi incidente prevederile

art. 99 lit. b) din aceeași lege, care reglementează conținutul abaterii

disciplinare constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la

incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”, având în

vedere împrejurarea, necontestată de autoarea acestui recurs, că la al doilea

termen de judecată al cauzei având ca obiect apelul ce îl viza pe G.T.,

judecătorul a formulat declarație de abținere, în condițiile în care, la primul

termen, pricina respectivă s-a amânat fără discuții, urmare a lipsei de procedură

față de una dintre părți.

Tot în

vederea unei corecte încadrări a faptelor în conformitate și cu principiul ubi

eadem ratio, ibi idem jus, se reține că și în ceea ce privește situația

factuală expusă la B 6, analiza instanței disciplinare trebuia efectuată prin

raportare la dispozițiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată,

iar nu la cele ale art. 99 lit. b) din această lege.

Implicarea

recurentului-pârât, prin intermediul persoanei cu care judecătorul avea o

relație extraconjugală, P.M.V., în probleme litigioase în care apropiatul

acesteia, T.N., avea calitatea de inculpat, chiar și numai în măsura în care

aceasta a fost recunoscută de către magistrat, vizează încălcarea

responsabilității în menținerea imaginii și a statutului, a demnității și

onoarei magistratului, în afara exercitării atribuțiilor de serviciu (cu

referire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

republicată), iar nu încălcarea prevederilor legale referitoare la

incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii (abatere

prevăzută de art. 99 lit. b) din lege).

În

raport cu toate considerentele reținute, comportamentul recurentului-pârât

concretizat în faptele arătate a reliefat încălcarea standardelor de conduită impuse

de calitatea sa de magistrat în modalități ce constituie atât manifestări

contrare demnității și probității funcției, cât și manifestări de natură a

aduce atingere imparțialității și prestigiului justiției.

În

contextul în care, aceste împrejurări au ajuns la cunoștința comunității locale

respective, prin intermediul presei, existența rezultatului vătămător, în

sensul anterior expus, ca și legătura de cauzalitate dintre actele săvârșite și

urmarea produsă sunt vădite.

Întrucât

și sub aspectul laturii subiective, modul direct și fără echivoc în care

magistratul a acționat în fiecare caz în parte relevă existența factorului

intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției; se constată că, în ceea ce

privește atragerea răspunderii disciplinare pentru comiterea abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată,

s-a făcut numai în parte legal. Ca urmare, constatând incidența motivului de

recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune

schimbarea încadrării juridice și reținerea corespunzătoare în conținutul

constitutiv al acesteia, în sensul celor anterior menționate și a celorlalte

fapte ce nu au fost reținute de către instanța de disciplină, dar care întrunesc

elementele ei constitutive.

Continuând

analiza, se constată că și în ceea ce privește strict existența faptei

prevăzute la B 5 criticile formulate de recurenta Inspecția Judiciară sunt

întemeiate.

Prin

considerentele hotărârii atacate, secția pentru judecători în materie

disciplinară, a apreciat că nu s-ar fi făcut dovada că relația de prietenie cu

numitul R.F. ar fi fost de natură a determina un interes al judecătorului pârât

în soluționarea respectivei cauze penale și care să fi impus formularea unei

declarații de abținere de către acesta.

Argumentarea

acestei soluții s-a întemeiat însă pe redarea trunchiată a argumentelor expuse

în susținerea acestei abateri disciplinare, făcându-se trimitere doar la

pasajele inofensive din declarațiile inculpaților M.J.J. și S.I.E. din faza

cercetării disciplinare, precum și la declarația lui R.F. dată la D.N.A. în

data de 23 ianuarie 2013, pe care le-a analizat unilateral, fără a le corobora

cu toate celelalte probe și fără a le înlătura motivat pe cele nereținute,

astfel încât, sub acest aspect, se constată incidența motivului de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de prima

recurentă.

Interpretarea

ansamblului probator administrat din această perspectivă relevă însă, fără

putință de tăgadă, împrejurarea că, învestit fiind în mod aleatoriu, în

calitate de membru al completului de recurs, cu judecarea unui dosar în care

inculpații M.J.J. și S.I.E. aveau calitatea de recurenți, magistratul a omis să

formuleze declarație de abținere sau să aducă la cunoștința colegiului de

conducere al instanței faptul că un prieten polițist, R.F., a intervenit pe

lângă sine în favoarea recurenților.

Relativ

la încadrarea juridică a faptei, raportarea conținutului acesteia la

dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, impune o concluzie diferită, însă, de cea propusă de

autoarea recursului.

Din

considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de disciplină a examinat

această faptă imputată recurentului-pârât prin prisma dispozițiilor art. 99 lit.

b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Recurenta

Inspecția Judiciară însăși, atât prin acțiunea disciplinară, cât și prin

recurs, a considerat aplicabile aceste dispoziții, care reglementează abaterea

disciplinară constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la

incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”.

Dispozițiile

Legii nr. 24/2012 reglementează, în conținutul a două abateri disciplinare

distincte, pe de o parte, situațiile care pot pune în discuție imparțialitatea

magistratului iar, pe de altă parte, modul în care este folosit remediul de

ordin procedural aflat la îndemâna magistratului care constată că se află în

vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Abaterea

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, reglementează două variante

normative.

O primă

variantă vizează situațiile în care judecătorii și procurorii sunt

incompatibili să judece și, respectiv, să instrumenteze o cauză.

Cea de a

doua, se referă la nerespectarea de către judecători și procurori a

prevederilor legale ce impun anumite interdicții.

Abaterea

disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, are, de asemenea, două

variante normative, respectiv: nerespectarea de către judecător/procuror a

îndatoririi de a se abține atunci când acesta știe că există una din cauzele

prevăzute de lege pentru abținerea sa și formularea de cereri repetate și

nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea

judecății.

În ceea

ce privește încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta presupune

tocmai omisiunea judecătorului sau procurorului de a formula cerere de abținere

atunci când are cunoștință de faptul că se află în vreunul dintre cazurile de

incompatibilitate. Or, această omisiune constituie, la rândul ei, abatere

disciplinară, fiind incriminată ca atare în varianta normativă a tezei l din art.

99 lit. i) din același act normativ. Urmarea imediată a ambelor fapte

incriminate constă în afectarea imparțialității sau a aparenței de

imparțialitate a magistratului.

În

aceste condiții, în cazul celor două incriminări, se poate vorbi de existența

unui raport dintre general și special, întrucât, prin conținutul art. 99 lit.

i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, legiuitorul dezvoltă și circumscrie latura obiectivă a abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) teza l din același act normativ.

Din

această perspectivă, se reține că, prin abaterea disciplinară prevăzută de art.

99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, legiuitorul a înțeles să incrimineze distinct ipoteza nerespectării

dispozițiilor legale referitoare la abținere.

În

consecință, în situația în care judecătorul participă la soluționarea unei

cauze, deși cunoaște că se află într-un caz de incompatibilitate și nu

formulează cerere de abținere, urmează a se analiza o eventuală încălcare a

dispozițiilor art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare.

În

speță, deși instanța de disciplină a reținut că ceea ce s-a reproșat în mod

explicit, la acest punct, magistratului a fost, faptul că, practic, acesta nu

s-a abținut de la judecata cauzei penale, atunci când știa că există una din

cauzele prevăzute de lege care-l obliga să procedeze astfel, faptă care

constituia, prin conținutul său, elementul material al altei abateri

disciplinare, totuși determinarea practică a normei aplicabile situației

juridice concrete cu care instanța a fost învestită, s-a făcut în mod eronat.

Norma

invocată, respectiv art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu

putea fi, însă, aplicată unor situații de fapt reglementate de altă normă

legală (art. 99 lit. i)), chiar și în ipoteza propusă de recurentă în care,

prima normă ar fi avut caracterul normei generale, în raport cu cea de-a doua,

considerată ca fiind specială. Dimpotrivă, existența acestui raport general -

special, impunea, de asemenea, aplicarea normei speciale, derogatorii, deci tot

a art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Or, prin

acest din urmă text legal, în varianta tezei I, legiuitorul a stabilit în mod

expres că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se

abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele

prevăzute de lege pentru abținerea sa”.

Dispozițiile

menționate se completează cu cele ale art. 4 din aceeași lege, conform cărora

judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să

asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor,

precum și egalitatea lor în fața legii.

Necesității

și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție, legiuitorul a răspuns

prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității.

Corelativ,

pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea

procesuală a pus la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a solicita

abținerea de la soluționarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de

incompatibilitate.

În

speță, nerespectarea prevederilor legale în materie, în modalitatea corect

reliefată la B 5 de către titularul acțiunii disciplinare, impunea angajarea

răspunderii disciplinare a judecătorului P.M. și pentru această faptă, regimul

sancționator aplicabil fiind cel atras în temeiul art. 99 lit. i) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Din

acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații

apropiate cu polițistul R.F. și intervenția acestuia pe lângă judecător în

favoarea celor doi inculpați, al căror dosar se afla spre soluționare pe rolul

completului din care făcea parte magistratul, sunt de natură a pune la îndoială

obiectivitatea judecătorului de a crea, în sarcina acestuia, obligația de

abținere.

Încălcarea

obligației legale menționate, privită și în contextul dreptului părților la un

proces echitabil, a avut drept consecință lezarea unei valori fundamentale, în

strânsă legătură cu calitatea actului de procedură și anume, imparțialitate.

Modalitatea

concretă în care s-au desfășurat întâlnirile și discuțiile între R.F. și

judecătorul P.M. în ceea ce privește cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 13567/271/2010

al Curții de Apel Oradea, denotă existența factorului intelectiv și volitiv, ce

conturează existența intenției directe a recurentului-pârât, ca element

subiectiv al aceleiași abateri; niciuna dintre susținerile formulate de

magistrat în apărare, sub acest aspect, nefiind de natură să acopere situația

de incompatibilitate în care el s-a aflat și nici să justifice încălcarea

obligației de abținere.

Fiind

reliefată astfel existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției, a

rezultatului produs și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și

rezultatul respectiv, se constată întrunirea elementelor constitutive și pentru

abaterea disciplinară în discuție.

Încadrând

în drept în mod greșit faptele, instanța de disciplină a pronunțat, sub acest

aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Relativ

la criticile formulate de recurenta Inspecția Judiciară privind abaterile

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și l) din Legea nr. 303/2004, republicată,

pe care Secția pentru judecători în materie disciplinară nu le-a reținut în

sarcina judecătorului P.M., argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture

concluziile instanței de disciplină.

Conform art.

99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea secretului

deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum

și a altor informații de aceeași natură, de care a luat cunoștință în

exercitarea profesiei, cu excepția celor de interes public, în condițiile

legii”.

În

cauză, ceea ce i s-a imputat magistratului pârât prin acțiunea disciplinară din

această perspectivă, a fost faptul că acesta ar fi transmis numitului R.F.

rezultatul deliberării în Dosarul penal nr. 13567/271/2010 al Curții de Apel

Oradea, mai înainte ca soluția la care a ajuns completul de recurs să fi fost

pronunțată în ședință publică, în aceeași zi, de către președintele completului

de judecată.

Inexistența

laturii obiective a acestei abateri a fost însă, în mod judicios, stabilită de

către prima instanță, în condițiile în care, neexistând înregistrarea

pronunțărilor din data de 28 februarie 2012 și nici procesul-verbal întocmit la

acest moment procesual, singurele probe administrate sunt inapte să ateste,

fără echivoc, situația de fapt invocată.

În lipsa

elementelor constitutive, instanța de disciplină a stabilit în mod legal că

judecătorului-pârât nu i se poate atrage și în temeiul art. 99 lit. j) din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

răspunderea disciplinară.

De

asemenea, potrivit art. 99 lit. l) din aceeași lege, constituie abatere

disciplinară „imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror”.

În

cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, Înalta Curte

constată, însă, că susținerea titularului acțiunii disciplinare, în sensul că,

în vederea punerii în liberate a inculpatului T.N. - nașul de cununie la prima

căsătorie a prietenei judecătorului, P.M.V. - recurentul pârât s-ar fi oferit

să intervină în activitatea unuia dintre magistrații investiți cu soluționarea,

în recurs, a cererii de liberare provizorie pe cauțiune, este, într-adevăr,

lipsită de suport probator.

Împrejurările

că, din convorbirile telefonice interceptate și redate în procesele-verbale

depuse la dosar s-a făcut referire la o anumită persoană „O.” și faptul că

judecătorul O.G., unul dintre membri completelor de judecată învestite cu

soluționarea recursurilor formulate de inculpatul T.N., a formulat o opinie

separată, nu au semnificația propusă de autoarea acestui recurs și, în lipsa

unor alte probe, nu pot dovedi că recurentul P.M. a intervenit pe lângă acesta

pentru obținerea unei soluții favorabile inculpatului.

Ca

atare, și în privința abaterii disciplinare reglementată de art. 99 lit. l) din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive care să atragă

răspunderea disciplinară a pârâtului, Secția pentru judecători în materie

disciplinară a aplicat și interpretat corect normele de drept material

incidente, astfel încât, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanța de

disciplină este legală.

În ceea

ce privește, însă, individualizarea sancțiunii aplicate judecătorului cercetat

disciplinar, în raport cu criticile formulate de recurentă și cu constatările

acestei instanțe, în sensul că, pe lângă faptele culpabile reținute în sarcina

sa de către Secția pentru judecători în materie disciplinară, acesta se face

vinovat și de săvârșirea altor fapte dintre cele expuse în acțiunea

disciplinară, după cum s-a arătat în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că

se impune o reapreciere asupra sancțiunii acordate, care să respecte pe deplin

criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie

avute în vedere în acest moment procesual în faza adoptării soluției, precum și

principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub acest

aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea

din funcție pe o perioadă de până la 6 luni”, aplicată recurentului în temeiul art.

100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, este penultima dintre sancțiunile disciplinare ce se

pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enunțate la art. 100 lit. a)

- e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Înalta

Curte consideră că abaterile disciplinare săvârșite de judecătorul P.M., prin

multitudinea și diversitatea actelor materiale care le compun, fapte de natură

a aduce atingere onoarei și probității profesionale, precum și imaginii și

prestigiului justiției, au gradul de gravitate care impun concluzia că

sancțiunea aplicată este insuficientă și nu ar face decât să golească de orice

conținut caracterul sancționator al măsurii disciplinare dispuse.

În

speță, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la

justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă

organizarea și funcționarea, în limitele legii, a organelor judiciare, dar și

responsabilitatea în menținerea demnității impuse de statutul funcției și a

prestigiului sistemului judiciar și a tuturor celor implicați în actul de

justiție.

Întreținerea

și cultivarea de către judecătorul recurent a unor relații notorii de prietenie

cu persoane condamnate, arestate preventiv sau trimise în judecată pentru

săvârșirea unor fapte penale, în maniera proprie în care acesta s-a implicat în

soluționarea diverselor afaceri judiciare ale apropiaților săi, în afara

cadrului legal, întreaga sa conduită reprobabilă, dublată de consecințele

negative pe termen lung asupra imaginii justiției arată că acesta și-a pierdut

prestigiul și autoritatea de a ocupa o funcție de judecător.

În

raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din

Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și

ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din

Legea nr. 134/2010, recursul Inspecției Judiciare este fondat și va fi admis.

În ceea

ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată,

se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art.

49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi

speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu

prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010,

respectiv N.C.P.C.

Spre

deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz

de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în

tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile N.C.P.C.

reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului,

hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.

În

raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se

constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză,

hotărârea Secției pentru judecători în materie disciplinară atacată nu poate fi

modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a

respectivei hotărâri.

Pe de

altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu

trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de

Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor

art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția

de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării

pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă

instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat

fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control

anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe

judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de

recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea

că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr.

317/20004, C.S.M. îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de

judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de

natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include

această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor

preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text,

așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este

explicită.

Ipoteza

speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în

sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de

judecată asupra litigiului.

Prin

urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu ar

putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare

cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.

Mai

mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin.

(1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută,

judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind

incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după

casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în

cazul celor două secții ale C.S.M., ca instanțe de disciplină, în raport cu

dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu

structura efectivă a C.S.M. și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă

rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție

într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată

insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C.

proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce

vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al

procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3)

din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu

ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și

specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a

spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii

întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze,

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii

atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al

analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând,

prin urmare, în speță, Înalta Curte constată că, pe lângă schimbarea încadrării

juridice a faptelor, potrivit principiului proporționalității dintre faptă și

riposta societății, conform art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, singura sancțiune care corespunde este

cea a îndepărtării din magistratură.

În concluzie, pentru

considerentele ce preced, instanța va admite recursul, va casa în parte

hotărârea recurată, în sensul că va schimba încadrarea juridică a faptelor ce

constituie abateri disciplinare, astfel:

- la pct. B 1, din

abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare;

- la pct. B 5, din

abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. i), din același act normativ;

- la pct. B 6, din

abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. a), din același act normativ.

Totodată va admite

acțiunea disciplinară și pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de

art. 99 lit. a) (pct. A 1, 2; pct. B 1) și lit. i) (pct. B 5) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Se va înlocui

sancțiunea disciplinară aplicată pârâtului judecător P.M. prin hotărârea

recurată, cu sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură,

prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare și se vor mențiune celelalte dispoziții

ale hotărârii recurate.

declarat de judecătorul P.M., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Relativ

la aspectele de nelegalitate invocate din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că criticile

formulate de acest recurent au în vedere, în esență, încălcarea legii de drept

substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor

disciplinare reținute în sarcina sa, atât în ceea ce privește faptele expuse la

A 3, cât și în privința celor de la B 4.

Argumentele

invocate de recurent nu pot fi primite.

După cum

s-a arătat, instanța de disciplină a reținut în sarcina judecătorului P.M., sub

un prim aspect, săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. a)

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, constând în „manifestările care aduc atingere onoarei sau

probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea

sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Prin

considerentele hotărârii atacate, Secția pentru judecători în materie

disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele astfel cum au

rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând

încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând

în mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

În ceea

ce privește inexistența elementelor constitutive ale acestei abateri, se

constată că susținerile recurentului-pârât sunt contrazise de actele și

lucrările dosarului.

Astfel,

relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentului judecător din

această perspectivă, se reține că instanța de disciplină a făcu