ÎCCJ, Decizia nr. 71/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele; La data de 16 decembrie 2013, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. 5912/1/2013, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și J.C., judecător în cadrul Tribunalului București, împotriva Hotărârii nr. 16/J din 16 octombrie 2013, pronunțată de C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. l. Recursul titularului acțiunii disciplinare În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, autoarea recursului a susținut, în esență, că, în mod eronat, instanța de disciplină și-a întemeiat motivarea la ambele abateri disciplinare, pentru excluderea stării de „sub influența alcoolului” a pârâtei pe o singură probă, cu toate că, în opinia recurentei, existau la dosar multe alte probe care atestau acest fapt și se coroborau cu proba exclusă. Consideră această recurentă, cu referire punctuală la dovezile administrate și la dispozițiile legale invocate în hotărâre, precum și la cele ale art. 247 alin. (2) C. muncii, ale 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, ale art. 250 și ale art. 329 C. proc. civ., că motivele expuse de Secția pentru judecători relativ la această circumstanță sunt contradictorii și se fundamentează pe o interpretare greșită a ansamblului probator administrat.

Și în ceea ce privește concluziile Secției pentru judecători referitoare la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și judecătorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, titularul acțiunii disciplinare consideră că motivarea este neclară și contradictorie.

Sub un alt aspect, recurenta menționată a criticat, în esență, hotărârea atacată și din perspectiva înlăturării încadrării juridice a faptelor pretins dovedite în dispozițiile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și judecătorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, apreciind în esență, pe de o parte, că existența faptelor a fost dovedită, iar, pe de altă parte, că, prin raportare la stabilirea existenței primei abateri disciplinare și interpretarea sistemică a celor două norme ce reglementează cele două abateri în discuție, la modalitatea concretă în care s-au desfășurat faptele, așa cum acest lucru rezultă din probele administrate, cele două abateri nu puteau fi disociate, astfel încât să se concluzioneze că sunt întrunite, în speță, numai elementele constitutive ale uneia, dar nu și ale celeilalte.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Secției pentru judecători a C.S.M., în vederea soluționării acțiunii disciplinare în limitele stabilite de art. 501 C. proc. civ. II. Recursul pârâtei judecător Prin cererea formulată, pârâta judecător J.C. a solicitat admiterea recursului, modificarea/casarea aceleiași hotărâri și, în principal, anularea acțiunii disciplinare, iar, în subsidiar, respingerea acestei acțiuni, ca neîntemeiată.

În susținerea recursului, magistratul a invocat o serie de critici, neîncadrate în drept, prin care a susținut, în esență, că acțiunea disciplinară este lovită de nulitate absolută totală sau parțială; prima faptă imputată nu a făcut obiectul niciunei sesizări și că faptele reproșate există, dar au fost săvârșite în executarea obligațiilor de apărare a independenței judecătorului, a autorității funcției și a demnității profesiei și nu au produs efectul impus de lege, constând în atingerea prestigiului justiției.

Sub un prim aspect, recurenta judecător a arătat, cu referire punctuală la aspectele de fapt ce ar rezulta, în opinia sa, din actele și lucrările dosarului, faptul că rezoluția din 26 iulie 2013, prin care s-a exercitat acțiunea disciplinară, ar fi lovită de nulitate, în principal, integrală, iar, în subsidiar, parțială, dat fiind, în esență, că acțiunea nu a fost precizată în drept (condiție de formă); având în vedere lipsa sesizării sau depășirea limitelor sesizării (condiție de fond pentru verificarea prealabilă, cercetarea disciplinară și acțiunea disciplinară).

Referitor la situația de fapt, magistratul a susținut, în esență, că faptele reținute în sarcina sa, respectiv că: nu a permis asistenților judiciari să intre în sala de judecată; a adus la cunoștința sălii faptul că s-a formulat o sesizare împotriva sa; s-a angajat într-un dialog cu președinta secției, venită în sală sunt adevărate, însă a fost ignorat contextul în care ele s-au petrecut și s-au interpretat eronat efectele pe care le-au produs. În acest context, relativ la împrejurarea că nu a permis accesul asistenților judiciari în sala de judecată, judecătorul a menționat că aceasta nu a format obiectul niciunei sesizări, ca atare neputând fi reținută ca faptă culpabilă în sarcina sa.

Sub un alt aspect, autoarea acestui recurs a criticat hotărârea pronunțată în speță de instanța de disciplină din perspectiva încadrării juridice, susținând, în esență, că, în mod greșit s-a stabilit că faptele supuse examinării ar constitui abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și judecătorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Atât recurenta Inspecția Judiciară, cât și recurenta J.C. au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea ca neîntemeiat, a recursului părții adverse, cu referire punctuală la motivele invocate și au reiterat, fiecare la rândul său, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia lor, propria cale de atac exercitată.

Recurenta J.C. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Inspecția Judiciară, prin care a susținut, în esență, că își susține solicitările și argumentele expuse în cererea de recurs și întâmpinarea pe care le-a formulat în cauză și a solicitat, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., amendarea Inspecției Judiciare, pentru introducerea cu rea-credință a unui recurs vădit netemeinic. Aceeași recurentă judecător a formulat și punct de vedere la raportul întocmit în speță, prin care, sub un prim aspect, a invocat, în temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității parțiale a recursului Inspecției Judiciare, în ceea ce privește motivul care se referă la reținerea în sarcina sa a stării de ebrietate, întrucât situația de fapt nu poate forma obiectul recursului.

Sub un alt aspect, recurenta J.C. și-a încadrat în drept criticile formulate în propria cerere de recurs, invocând în ceea ce privește susținerile vizând nulitatea/inadmisibilitatea, în tot sau în parte, a acțiunii disciplinare, dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., iar relativ la critica privind greșita încadrare juridică a faptelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 24 martie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecția Judiciară și J.C.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile și apărările formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. l. În ceea ce privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepția nulității parțiale invocate de recurenta Inspecția Judiciară vizând motivul de recurs relativ la starea de ebrietate a judecătorului pârât. Analizându-se, prin urmare, susținerile autoarei excepției în raport cu recursul declarat în cauză de către Inspecția Judiciară, precum și cu reglementările legale incidente, se constată că excepția menționată nu este întemeiată.

Conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Dispozițiile art. 489 alin. (2) consacră sancțiunea nulității aplicată recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488. Analizând primul motiv de recurs al Inspecției Judiciare, în raport cu susținerile recurentei J.C., nu se poate constata incidența celor două texte legale sancționatorii invocate.

Aceste susțineri ale recurentei reclamante, formulate în special din perspectiva unei pretinse motivări contradictorii a hotărârii atacate, pot fi considerate aspecte de nelegalitate a acesteia, astfel încât, deși nu sunt întemeiate, ele pot fi examinate, alături de celelalte critici, în modalitatea ce va fi expusă în continuare, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În atare situație, excepția nulității fiind întemeiată, se va proceda la examinarea cererii de recurs pe fond. Primul motiv de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pretinsele aspecte de contradictorialitate a considerentelor reținute de instanța de disciplină în argumentarea soluției majoritare nu se circumscriu, însă, acestui motiv de casare. Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora într-una dintre abaterile disciplinare sesizate, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei privind încadrarea acestora într-o a doua abatere disciplinară, ca și unele dintre apărările pârâtei judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și aspectele expuse de recurenta Inspecția Judiciară, vizând motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare supuse examinării în speță.

De asemenea, din conținutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției. Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, se constată că, sub acest aspect, titularul acțiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărâre, Secția pentru judecători a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorul J.C.

Prin raportarea probatoriului administrat la dispozițiile legale anterior menționate, se constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut că în sarcina judecătorului pârât nu se poate stabili și săvârșirea acestei abateri disciplinare. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. De asemenea, este adevărat că legiuitorul a precizat că reprezintă abatere disciplinară atitudinea nedemnă a magistratului în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili sau reprezentanții altor instituții.

Ca atare, atitudinea de tipul celor anterior menționate ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În consecință, pentru admiterea în tot a acțiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal. Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidențiază existența unor manifestări comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și regulamente, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, din partea pârâtei judecător Jabre, care să se circumscrie noțiunii de atitudine nedemnă față de subiecții pasivi enumerați de legiuitor. Sub acest aspect, se constată că, afirmațiile, este adevărat, nepotrivite, ale magistratului, însă singulare și formulate într-un cadru restrâns, fără a se fi adus vreo jignire vreunei persoane în mod direct și fără să fi fost urmate de alte incidente sau situații similare, nu au semnificația propusă de titularul acțiunii disciplinare.

Semnificativ în acest sens este faptul că, potrivit aprecierii unuia dintre martori, căruia se pretinde că i s-ar fi adresat o afirmație jignitoare, incidentul în discuție a fost doar o „situație mai neplăcută”. Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentei pârâte confirmă soluția instanței de disciplină atât din perspectiva existenței laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuție. Or, așa după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui volitiv care să poată evidenția existența vreunei forme de vinovăție, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecția Judiciară privind existența cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție. Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat. În ceea ce privește solicitarea recurentei judecător, de obligare a recurentei la plata amenzii judiciare în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc.

civ., aceasta nu poate fi primită, întrucât, deși recursul titularului acțiunii disciplinare este nefondat, dezlegarea dată acestui recurs (ca de altfel și cea privind recursul pârâtei) neîncadrându-se în niciuna dintre cele două ipoteze expres și limitativ prevăzute de textul sancționator invocat. ll. Analizând recursul declarat de judecătorul J.C., astfel cum a fost încadrat în drept prin punctul de vedere asupra raportului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Primul motiv de recurs vizează nulitatea acțiunii disciplinare, criticile formulate din această perspectivă fiind circumscrise de recurenta pârâtă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenta judecător sub acest aspect nu se circumscriu acestui motiv de recurs. Din interpretarea literală, logică și teleologică a textului procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând, că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanță. Or, în speță, recurenta magistrat învederează neregularități ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară și care privesc exclusiv aspecte legate de modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare, de întocmire a acțiunii disciplinare, de îndeplinire a procedurii prealabile, deci anterioare învestirii Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină.

Cum niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt neîntemeiate. În limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reține, în primul rând, faptul că Înalta Curte nu poate examina, pe calea recursului, numeroasele aspecte și argumente învederate de recurentă în ceea ce privește situația de fapt, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

Relativ la aspectele de nelegalitate invocate, se constată că criticile formulate de această recurentă au în vedere, în esență, greșita încadrare juridică dată faptelor, invocarea unor texte legale ce nu au legătură cu abaterea disciplinară ce i-a fost reținută în sarcină și încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare. Aceste ipoteze nu se regăsesc însă, în considerentele hotărârii atacate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, în Codul deontologic menționat, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător”.

Împrejurarea că, la stabilirea existenței acestei abateri disciplinare, Secția pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere și alte prevederi normative, ca de exemplu: dispozițiile art. 104 din Legea nr. 161/2003, ale art. 17 și art. 18 din Codul deontologic menționat și ale art. 90 alin . (1) din Legea nr. 303/2004, precum și Principiile de la Bangalore, nu înseamnă că atragerea răspunderii disciplinare s-a făcut exclusiv în temeiul acestor norme, ele fiind invocate în contextul în care vin să lămurească, să completeze, să precizeze abaterea disciplinară ce face obiectul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată. Având în vedere dispozițiile cu valoare de principiu ale art. 5 alin. (2) C. proc.

civ., nu pot fi reținute criticile aduse hotărârii instanței de disciplină din perspectiva pretinsei lipse de claritate sau previzibilitate a normei de drept incidente. Nu se justifică nici criticile privind neîndeplinirea situației premisă instituită de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind manifestările care trebuie să „aducă atingere (…)”. Faptul că, în considerentele hotărârii supuse cenzurii în cauză, instanța de disciplină a reținut, cu referire la situațiile factuale examinate, potențialul de afectare a prestigiului funcției de magistrat al atitudinilor și comportamentului recurentei judecător sau că manifestările respective au fost de natură a aduce atingere prestigiului justiției ori de a crea îndoieli cu privire la probitatea judecătorului, nu au semnificația acordată de autoarea recursului, în sensul că s-ar fi schimbat conținutul abaterii disciplinare ori că s-ar fi interpretat eronat prevederile textului legal aplicabil.

Prin considerentele hotărârii atacate Secția pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată. În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt contrazise de actele și lucrările dosarului. Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentei din această perspectivă, se reține că Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.

Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul prejudiciabil și nexul cauzal. Semnificativ este faptul că recurenta judecător însăși nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă propria semnificație acestora.

Într-adevăr, așa cum s-a subliniat prin hotărârea atacată, modul în care, în ședința de judecată din data de 22 aprilie 2013, pe care o prezida, recurenta judecător a înțeles să se comporte și să relaționeze cu asistenții judiciari, avocații și justițiabilii prezenți în sala de ședință, cu președintele secției aflat, de asemenea, în sală, fără să respecte solemnitatea cerută de lege și fără să manifeste rezerva, demnitatea și prudența pe care le impuneau funcția sa de judecător, a expus-o unor comentarii negative ale unora dintre participanții la actul de justiție, unele exprimate în scris și adresate conducerii instanței, altele exprimate indirect prin rumoarea și discuțiile iscate în sala de judecată, creându-se, astfel, chiar suspiciunea că judecătorul s-ar fi aflat în stare de ebrietate sau sub influența alcoolului.

Atitudinea inconsecventă, modalitatea de adresare, ireverențioasă, aspectul exterior neîngrijit, relevate în mod concordant de probele administrate, nu puteau să nu creeze suspiciune, atât timp cât, prin propriile explicații date persoanelor prezente în sala de judecată, magistratul a precizat că ar fi fost bănuit de conducerea instanței că se află într-o asemenea stare.

Motivațiile invocate de recurentă, referitoare la apărarea independenței de magistrat, incluzând argumente de ordin subiectiv, emoțional, nu au relevanța care li se atribuie prin motivele de recurs, având în vedere, pe de o parte, faptul că, prin nicio susținere sau mijloc de probă, judecătorul nu a dovedit că independența i-ar fi fost în vreun fel amenințată, iar pe de altă parte, faptul că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 26 alin. (1) lit. a) și f) din Regulamentul de ordine interioară, adoptat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, permit președintelui secției să îndrume și că verifice activitatea administrativ-judiciară a personalului secției, în persoană sau prin judecători anume desemnați.

Ca atare, se impune a se considera că atitudinea și comportamentul din sala de ședință, la data de 22 aprilie 2013, sub aspectul laturii obiective, întrunește cerințele prevăzute de textul legal mai sus menționat. Și în ceea ce privește latura subiectivă, se constată că Secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut corect vinovăția pârâtei recurente sub forma intenției indirecte, aceasta rezultând din modul în care magistratul a înțeles să-și încalce obligațiile legale și deontologice derivate din statutul de judecător, probele administrate dovedind existența elementului intențional volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară. Consecința imediată și directă a acestor încălcări și pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii și prestigiului justiției, ca sistem și serviciu public.

Este semnificativ de precizat că, potrivit art. 5 paragraf 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și grijă față de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor implicate.” Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 3 din același document, care consacră principiul respectului față de lege, precum și cu prevederile legale care reglementează statutul și deontologia funcției de judecător din România, rezultă că invocarea prevederilor din Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni și din Magna Carta a judecătorilor, adoptată de Consiliul Consultativ al Judecătorului Europeni în 17 noiembrie 2010 nu are semnificația dată de recurentă și nu poate atrage exonerarea sa de răspundere disciplinară.

Tot în acest context, Înalta Curte reține că, în Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătățirilor relațiilor cu publicul, importanța stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „imaginea populației despre sistemul judiciar este influențată de mass-media, însă e conturată în mare măsură și de impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate de părți, jurați sau martori.” Mai mult, în actul menționat s-a reținut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient de orice fel.

Percepțiile negative de acest fel se răspândesc cu ușurință.” În raport cu cele expuse, nu se poate stabili că, în speța dedusă judecății, instanța de disciplină ar fi dat o greșită încadrare în drept faptelor în discuție, că faptele imputate ar fi fost săvârșite în executarea obligațiilor de apărare a independenței judecătorului, a autorității funcției și a demnității funcției și nici că nu ar fi produs efectul impus de lege, după cum propune autoarea acestui recurs.

În ceea ce privește acest din urmă aspect, vizând efectul faptelor în discuție, susținerile formulate de către magistratul J.C., în sensul că, în speță, nu s-ar fi dovedit în concret că valorile sociale ocrotite de lege, respectiv demnitatea funcției de judecător și prestigiul justiției ar fi fost în vreun fel lezate prin comportamentul său, că această consecință a fost dedusă in abstracto și că s-ar fi ignorat opiniile covârșitor pozitiv exprimate în favoarea sa, nu pot fi reținute ca elemente exoneratoare de răspundere după cum propune recurenta.

Conținutul concret al declarațiilor și al sesizărilor unora dintre participanții la ședința de judecată respectivă, aparținând diferitelor categorii (părți, avocați, reprezentanți ai presei, personal al instanței, jandarmi) confirmă nu numai starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină privind încălcarea obligațiilor de către judecătorul în cauză, dar și deteriorarea imaginii justiției, a încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat și de sistemul judiciar.

Faptul că au fost și participanți care și-au exprimat încurajarea sau susținerea nu are semnificația dată de recurentă, ci dimpotrivă, confirmă existența unei stări tensionate, nepotrivite și neprocedurale în timpul desfășurării respectivei ședințe de judecată, care a determinat, practic, o situație în care, persoanele prezente să se situeze pe poziții diferite față de magistrat, respectiv să-l acuze sau să-l apere, deci să-l „judece” chiar pe judecător, ceea ce nu poate fi echivalent în niciun caz, cu o evaluare pozitivă a acestuia. Declarațiile cu pretins conținut favorabil invocate în apărare nu pot avea, astfel, relevanța juridică atribuită, atâta timp cât s-a săvârșit o abatere de la conduita pe care trebuie să o aibă un judecător și, prin urmare, acestea nu pot înlătura caracterul culpabil al faptei reținute în sarcina recurentei pârâte.

Aprecierile personale ale judecătorului cu privire la ponderea procentuală a opiniei publice favorabile sunt, pe de o parte, în contradicție cu normele de drept incidente în cauză iar, pe de altă parte, sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul lui, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale. Este adevărat că aprecierile instanței de disciplină, referitoare la consecințele comportamentului de referință al judecătorului J.C. rezultă dintr-o interpretare subiectivă a acestuia și au în vedere aspectele de ansamblu privind imaginea sistemului judiciar, însă respectivele concluzii sunt formulate în limitele competenței prevăzute de lege pentru C.S.M.

și sunt subsumate interesului public al bunei funcționări a justiției și al prestigiului acesteia, pe care autoritatea menționată are obligația să le ocrotească. În atare situație, abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare a fost corect reținută prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, iar circumstanțele reale și personale ale cauzei, justifică aplicarea față de recurenta judecător a sancțiunii disciplinare constând în „avertisment”. Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul promovat de judecătorul J.C. este nefondat. În concluzie, față de toate considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de I.J. și J.C. împotriva Hotărârii nr. 16/J din 16 octombrie 2013 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2014.