ÎCCJ, Decizia nr. 71/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 71/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele;

La data de 16

decembrie 2013, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. 5912/1/2013, având ca obiect

recursurile declarate de Inspecția Judiciară și J.C., judecător în cadrul

Tribunalului București, împotriva Hotărârii nr. 16/J din 16 octombrie 2013,

pronunțată de C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară.

l. Recursul

titularului acțiunii disciplinare

În susținerea

recursului, Inspecția Judiciară a invocat critici care s-ar circumscrie, în

opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect,

autoarea recursului a susținut, în esență, că, în mod eronat, instanța de

disciplină și-a întemeiat motivarea la ambele abateri disciplinare, pentru

excluderea stării de „sub influența alcoolului” a pârâtei pe o singură probă,

cu toate că, în opinia recurentei, existau la dosar multe alte probe care

atestau acest fapt și se coroborau cu proba exclusă.

Consideră această

recurentă, cu referire punctuală la dovezile administrate și la dispozițiile

legale invocate în hotărâre, precum și la cele ale art. 247 alin. (2) C. muncii,

ale 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, ale art. 250 și ale art. 329 C.

proc. civ., că motivele expuse de Secția pentru judecători relativ la această

circumstanță sunt contradictorii și se fundamentează pe o interpretare greșită

a ansamblului probator administrat.

Și în ceea ce

privește concluziile Secției pentru judecători referitoare la abaterea

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și judecătorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, titularul acțiunii disciplinare consideră că motivarea

este neclară și contradictorie.

Sub un alt aspect,

recurenta menționată a criticat, în esență, hotărârea atacată și din

perspectiva înlăturării încadrării juridice a faptelor pretins dovedite în dispozițiile

art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

judecătorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

apreciind în esență, pe de o parte, că existența faptelor a fost dovedită, iar,

pe de altă parte, că, prin raportare la stabilirea existenței primei abateri

disciplinare și interpretarea sistemică a celor două norme ce reglementează cele

două abateri în discuție, la modalitatea concretă în care s-au desfășurat

faptele, așa cum acest lucru rezultă din probele administrate, cele două

abateri nu puteau fi disociate, astfel încât să se concluzioneze că sunt

întrunite, în speță, numai elementele constitutive ale uneia, dar nu și ale

celeilalte.

În concluzie, în

temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea

recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare Secției pentru judecători a C.S.M., în vederea soluționării acțiunii

disciplinare în limitele stabilite de art. 501 C. proc. civ.

II. Recursul pârâtei

judecător

Prin cererea

formulată, pârâta judecător J.C. a solicitat admiterea recursului,

modificarea/casarea aceleiași hotărâri și, în principal, anularea acțiunii

disciplinare, iar, în subsidiar, respingerea acestei acțiuni, ca neîntemeiată.

În susținerea

recursului, magistratul a invocat o serie de critici, neîncadrate în drept,

prin care a susținut, în esență, că acțiunea disciplinară este lovită de

nulitate absolută totală sau parțială; prima faptă imputată nu a făcut obiectul

niciunei sesizări și că faptele reproșate există, dar au fost săvârșite în

executarea obligațiilor de apărare a independenței judecătorului, a autorității

funcției și a demnității profesiei și nu au produs efectul impus de lege,

constând în atingerea prestigiului justiției.

Sub un prim aspect,

recurenta judecător a arătat, cu referire punctuală la aspectele de fapt ce ar

rezulta, în opinia sa, din actele și lucrările dosarului, faptul că rezoluția

din 26 iulie 2013, prin care s-a exercitat acțiunea disciplinară, ar fi lovită

de nulitate, în principal, integrală, iar, în subsidiar, parțială, dat fiind,

în esență, că acțiunea nu a fost precizată în drept (condiție de formă); având

în vedere lipsa sesizării sau depășirea limitelor sesizării (condiție de fond

pentru verificarea prealabilă, cercetarea disciplinară și acțiunea

disciplinară).

Referitor la situația

de fapt, magistratul a susținut, în esență, că faptele reținute în sarcina sa,

respectiv că: nu a permis asistenților judiciari să intre în sala de judecată;

a adus la cunoștința sălii faptul că s-a formulat o sesizare împotriva sa; s-a

angajat într-un dialog cu președinta secției, venită în sală sunt adevărate,

însă a fost ignorat contextul în care ele s-au petrecut și s-au interpretat

eronat efectele pe care le-au produs.

În acest context,

relativ la împrejurarea că nu a permis accesul asistenților judiciari în sala

de judecată, judecătorul a menționat că aceasta nu a format obiectul niciunei

sesizări, ca atare neputând fi reținută ca faptă culpabilă în sarcina sa.

Sub un alt aspect,

autoarea acestui recurs a criticat hotărârea pronunțată în speță de instanța de

disciplină din perspectiva încadrării juridice, susținând, în esență, că, în

mod greșit s-a stabilit că faptele supuse examinării ar constitui abaterea

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și judecătorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Atât recurenta

Inspecția Judiciară, cât și recurenta J.C. au depus la dosarul cauzei

întâmpinare, prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea ca

neîntemeiat, a recursului părții adverse, cu referire punctuală la motivele

invocate și au reiterat, fiecare la rândul său, situația de fapt și argumentele

de drept care susțin, în opinia lor, propria cale de atac exercitată.

Recurenta J.C. a

depus răspuns la întâmpinarea formulată de Inspecția Judiciară, prin care a

susținut, în esență, că își susține solicitările și argumentele expuse în

cererea de recurs și întâmpinarea pe care le-a formulat în cauză și a solicitat,

în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., amendarea

Inspecției Judiciare, pentru introducerea cu rea-credință a unui recurs vădit

netemeinic.

Aceeași recurentă

judecător a formulat și punct de vedere la raportul întocmit în speță, prin

care, sub un prim aspect, a invocat, în temeiul art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., excepția nulității parțiale a recursului Inspecției Judiciare, în ceea ce

privește motivul care se referă la reținerea în sarcina sa a stării de

ebrietate, întrucât situația de fapt nu poate forma obiectul recursului.

Sub un alt aspect,

recurenta J.C. și-a încadrat în drept criticile formulate în propria cerere de

recurs, invocând în ceea ce privește susținerile vizând nulitatea/inadmisibilitatea,

în tot sau în parte, a acțiunii disciplinare, dispozițiile art. 488 alin. (5) C.

proc. civ., iar relativ la critica privind greșita încadrare juridică a

faptelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, prevederile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ.

Constatând

că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art.

51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din data de 24 martie 2014, completul

de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecția Judiciară și J.C.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile și

apărările formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

l. În

ceea ce privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, în temeiul

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu

prioritate excepția nulității parțiale invocate de recurenta Inspecția

Judiciară vizând motivul de recurs relativ la starea de ebrietate a

judecătorului pârât.

Analizându-se,

prin urmare, susținerile autoarei excepției în raport cu recursul declarat în

cauză de către Inspecția Judiciară, precum și cu reglementările legale

incidente, se constată că excepția menționată nu este întemeiată.

Conform

prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de

recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Dispozițiile

art. 489 alin. (2) consacră sancțiunea nulității aplicată recursului în cazul

în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art.

488.

Analizând

primul motiv de recurs al Inspecției Judiciare, în raport cu susținerile

recurentei J.C., nu se poate constata incidența celor două texte legale

sancționatorii invocate.

Aceste

susțineri ale recurentei reclamante, formulate în special din perspectiva unei

pretinse motivări contradictorii a hotărârii atacate, pot fi considerate

aspecte de nelegalitate a acesteia, astfel încât, deși nu sunt întemeiate, ele

pot fi examinate, alături de celelalte critici, în modalitatea ce va fi expusă

în continuare, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.

6 și 8 C. proc. civ.

În atare

situație, excepția nulității fiind întemeiată, se va proceda la examinarea

cererii de recurs pe fond.

Primul

motiv de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 C. proc. civ. are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive

străine de natura cauzei.

Pretinsele

aspecte de contradictorialitate a considerentelor reținute de instanța de

disciplină în argumentarea soluției majoritare nu se circumscriu, însă, acestui

motiv de casare.

Examinând

modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară

și apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată

respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la

încadrarea juridică a acestora într-una dintre abaterile disciplinare sesizate,

la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la

motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru

care au fost înlăturate susținerile reclamantei privind încadrarea acestora

într-o a doua abatere disciplinară, ca și unele dintre apărările pârâtei

judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și

aspectele expuse de recurenta Inspecția Judiciară, vizând motivarea

contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii

Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin

soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în

acțiunea disciplinară, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au

fost înlăturate, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu

normele legale incidente.

Este de

relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au

fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii

în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile

disciplinare supuse examinării în speță.

De

asemenea, din conținutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate

prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind

avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.

Ca

urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare

permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea.

Nu este

întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.

Astfel,

se constată că, sub acest aspect, titularul acțiunii disciplinare critică modul

în care, prin hotărâre, Secția pentru judecători a respins solicitarea sa de a

se stabili săvârșirea și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c)

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, de către judecătorul J.C.

Prin

raportarea probatoriului administrat la dispozițiile legale anterior

menționate, se constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a

reținut că în sarcina judecătorului pârât nu se poate stabili și săvârșirea

acestei abateri disciplinare.

Este de

necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund

disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru

faptele care afectează prestigiul justiției.

De

asemenea, este adevărat că legiuitorul a precizat că reprezintă abatere

disciplinară atitudinea nedemnă a magistratului în timpul exercitării

atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al

parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți,

martori, justițiabili sau reprezentanții altor instituții.

Ca

atare, atitudinea de tipul celor anterior menționate ar putea, în condiții

determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar

specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză

ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În consecință, pentru

admiterea în tot a acțiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu

prevederile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este

de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat

statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul

concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare

a regimului disciplinar nu privește condițiile angajării răspunderii

disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de

răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.

Așadar, angajarea

răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă

a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu

referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu

referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat,

latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale,

producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal.

Ca atare, numai

îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și

inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii

disciplinare.

În contextul

examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă,

starea de fapt, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină pe baza

probatoriului administrat, nu evidențiază existența unor manifestări

comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și

regulamente, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, din partea pârâtei

judecător Jabre, care să se circumscrie noțiunii de atitudine nedemnă față de

subiecții pasivi enumerați de legiuitor.

Sub acest aspect, se

constată că, afirmațiile, este adevărat, nepotrivite, ale magistratului, însă

singulare și formulate într-un cadru restrâns, fără a se fi adus vreo jignire

vreunei persoane în mod direct și fără să fi fost urmate de alte incidente sau

situații similare, nu au semnificația propusă de titularul acțiunii

disciplinare.

Semnificativ în acest

sens este faptul că, potrivit aprecierii unuia dintre martori, căruia se

pretinde că i s-ar fi adresat o afirmație jignitoare, incidentul în discuție a

fost doar o „situație mai neplăcută”.

Trebuie adăugat că

aspectele concrete ale comportamentului recurentei pârâte confirmă soluția

instanței de disciplină atât din perspectiva existenței laturii obiective, a

urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii

disciplinare în discuție.

Or, așa după cum, pe

bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada

existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui volitiv care

să poată evidenția existența vreunei forme de vinovăție, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt

neîntemeiate criticile recurentei Inspecția Judiciară privind existența

cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Așadar, acțiunea

disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce privește abaterea disciplinară

reglementată de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță

juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul

de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii

disciplinare.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.

În ceea ce privește

solicitarea recurentei judecător, de obligare a recurentei la plata amenzii

judiciare în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aceasta

nu poate fi primită, întrucât, deși recursul titularului acțiunii disciplinare

este nefondat, dezlegarea dată acestui recurs (ca de altfel și cea privind

recursul pârâtei) neîncadrându-se în niciuna dintre cele două ipoteze expres și

limitativ prevăzute de textul sancționator invocat.

ll. Analizând

recursul declarat de judecătorul J.C., astfel cum a fost încadrat în drept prin

punctul de vedere asupra raportului, Înalta Curte constată că acesta este

nefondat.

Primul motiv de

recurs vizează nulitatea acțiunii disciplinare, criticile formulate din această

perspectivă fiind circumscrise de recurenta pârâtă prevederilor art. 488 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui text

legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată,

instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage

sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub

imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de

ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică,

precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele

neregularități menționate de recurenta judecător sub acest aspect nu se

circumscriu acestui motiv de recurs.

Din interpretarea

literală, logică și teleologică a textului procedural anterior specificat,

rezultă, în primul rând, că, pentru a fi incident acest motiv de casare,

încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanță.

Or, în speță,

recurenta magistrat învederează neregularități ce ar fi fost comise de către

Inspecția Judiciară și care privesc exclusiv aspecte legate de modalitatea de

sesizare a titularului acțiunii disciplinare, de întocmire a acțiunii

disciplinare, de îndeplinire a procedurii prealabile, deci anterioare

învestirii Secției pentru judecători, ca instanță de disciplină.

Cum niciun argument

invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că

nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

Și în ceea ce privește

criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt

neîntemeiate.

În limitele cenzurii

de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin.

(1) C. proc. civ., se reține, în primul rând, faptul că Înalta Curte nu poate

examina, pe calea recursului, numeroasele aspecte și argumente învederate de

recurentă în ceea ce privește situația de fapt, în actualul cadru de procedură

neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

Relativ la aspectele

de nelegalitate invocate, se constată că criticile formulate de această

recurentă au în vedere, în esență, greșita încadrare juridică dată faptelor,

invocarea unor texte legale ce nu au legătură cu abaterea disciplinară ce i-a

fost reținută în sarcină și încălcarea legii de drept substanțial, mai precis

neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare.

Aceste ipoteze nu se

regăsesc însă, în considerentele hotărârii atacate.

În ceea ce privește

fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității

profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara

exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Aceste dispoziții se

completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii și

procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure

supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să

respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte reține că, în Codul deontologic menționat, aprobat prin

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol

reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător”.

Împrejurarea că, la

stabilirea existenței acestei abateri disciplinare, Secția pentru judecători în

materie disciplinară a avut în vedere și alte prevederi normative, ca de

exemplu: dispozițiile art. 104 din Legea nr. 161/2003, ale art. 17 și art. 18

din Codul deontologic menționat și ale art. 90 alin . (1) din Legea nr. 303/2004,

precum și Principiile de la Bangalore, nu înseamnă că atragerea răspunderii

disciplinare s-a făcut exclusiv în temeiul acestor norme, ele fiind invocate în

contextul în care vin să lămurească, să completeze, să precizeze abaterea

disciplinară ce face obiectul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

republicată.

Având în vedere

dispozițiile cu valoare de principiu ale art. 5 alin. (2) C. proc. civ., nu pot

fi reținute criticile aduse hotărârii instanței de disciplină din perspectiva

pretinsei lipse de claritate sau previzibilitate a normei de drept incidente.

Nu se justifică nici

criticile privind neîndeplinirea situației premisă instituită de art. 99 lit. c)

din Legea nr. 303/2004, republicată, privind manifestările care trebuie să

„aducă atingere (…)”.

Faptul că, în

considerentele hotărârii supuse cenzurii în cauză, instanța de disciplină a

reținut, cu referire la situațiile factuale examinate, potențialul de afectare

a prestigiului funcției de magistrat al atitudinilor și comportamentului

recurentei judecător sau că manifestările respective au fost de natură a aduce

atingere prestigiului justiției ori de a crea îndoieli cu privire la probitatea

judecătorului, nu au semnificația acordată de autoarea recursului, în sensul că

s-ar fi schimbat conținutul abaterii disciplinare ori că s-ar fi interpretat

eronat prevederile textului legal aplicabil.

Prin considerentele

hotărârii atacate Secția pentru judecători în materie disciplinară a prezentat

în mod detaliat și explicit faptele astfel cum au rezultat din interpretarea

întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor

profesionale, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art.

99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În ceea ce privește

existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest

text de lege, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt contrazise

de actele și lucrările dosarului.

Astfel, relativ la

existența faptelor reținute în sarcina recurentei din această perspectivă, se

reține că Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului

Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a făcut o apreciere

corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a

celui rezultat în faza cercetării prealabile. Situația de fapt, în mod just

stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar conduita ilicită,

vinovăția, rezultatul prejudiciabil și nexul cauzal.

Semnificativ este

faptul că recurenta judecător însăși nu neagă în totalitate producerea

faptelor, acordând însă propria semnificație acestora.

Într-adevăr, așa cum

s-a subliniat prin hotărârea atacată, modul în care, în ședința de judecată din

data de 22 aprilie 2013, pe care o prezida, recurenta judecător a înțeles să se

comporte și să relaționeze cu asistenții judiciari, avocații și justițiabilii

prezenți în sala de ședință, cu președintele secției aflat, de asemenea, în

sală, fără să respecte solemnitatea cerută de lege și fără să manifeste

rezerva, demnitatea și prudența pe care le impuneau funcția sa de judecător, a

expus-o unor comentarii negative ale unora dintre participanții la actul de

justiție, unele exprimate în scris și adresate conducerii instanței, altele

exprimate indirect prin rumoarea și discuțiile iscate în sala de judecată,

creându-se, astfel, chiar suspiciunea că judecătorul s-ar fi aflat în stare de

ebrietate sau sub influența alcoolului.

Atitudinea

inconsecventă, modalitatea de adresare, ireverențioasă, aspectul exterior

neîngrijit, relevate în mod concordant de probele administrate, nu puteau să nu

creeze suspiciune, atât timp cât, prin propriile explicații date persoanelor

prezente în sala de judecată, magistratul a precizat că ar fi fost bănuit de

conducerea instanței că se află într-o asemenea stare.

Motivațiile invocate

de recurentă, referitoare la apărarea independenței de magistrat, incluzând argumente

de ordin subiectiv, emoțional, nu au relevanța care li se atribuie prin

motivele de recurs, având în vedere, pe de o parte, faptul că, prin nicio

susținere sau mijloc de probă, judecătorul nu a dovedit că independența i-ar fi

fost în vreun fel amenințată, iar pe de altă parte, faptul că art. 46 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004 și art. 26 alin. (1) lit. a) și f) din Regulamentul de

ordine interioară, adoptat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, permit președintelui secției să îndrume și că

verifice activitatea administrativ-judiciară a personalului secției, în

persoană sau prin judecători anume desemnați.

Ca atare, se impune a

se considera că atitudinea și comportamentul din sala de ședință, la data de 22

aprilie 2013, sub aspectul laturii obiective, întrunește cerințele prevăzute de

textul legal mai sus menționat.

Și în ceea ce

privește latura subiectivă, se constată că Secția pentru judecători în materie

disciplinară a reținut corect vinovăția pârâtei recurente sub forma intenției

indirecte, aceasta rezultând din modul în care magistratul a înțeles să-și

încalce obligațiile legale și deontologice derivate din statutul de judecător,

probele administrate dovedind existența elementului intențional volitiv, de

natură a atrage răspunderea sa disciplinară.

Consecința imediată

și directă a acestor încălcări și pe care recurenta încearcă să o minimalizeze,

constă în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de

funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii și prestigiului

justiției, ca sistem și serviciu public.

Este semnificativ de

precizat că, potrivit art. 5 paragraf 2 din Carta universală a judecătorului:

„Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și grijă față

de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor implicate.” Coroborând aceste

dispoziții cu cele ale art. 3 din același document, care consacră principiul

respectului față de lege, precum și cu prevederile legale care reglementează

statutul și deontologia funcției de judecător din România, rezultă că invocarea

prevederilor din Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor

Europeni și din Magna Carta a judecătorilor, adoptată de Consiliul Consultativ

al Judecătorului Europeni în 17 noiembrie 2010 nu are semnificația dată de

recurentă și nu poate atrage exonerarea sa de răspundere disciplinară.

Tot în acest context,

Înalta Curte reține că, în Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al

Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul

„educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii

societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor

și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și

încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea, s-a

subliniat, în vederea îmbunătățirilor relațiilor cu publicul, importanța

stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor,

personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „imaginea populației

despre sistemul judiciar este influențată de mass-media, însă e conturată în

mare măsură și de impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate

de părți, jurați sau martori.”

Mai mult, în actul

menționat s-a reținut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul

judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a

fi părtinitor sau ineficient de orice fel. Percepțiile negative de acest fel se

răspândesc cu ușurință.”

În raport cu cele

expuse, nu se poate stabili că, în speța dedusă judecății, instanța de

disciplină ar fi dat o greșită încadrare în drept faptelor în discuție, că

faptele imputate ar fi fost săvârșite în executarea obligațiilor de apărare a

independenței judecătorului, a autorității funcției și a demnității funcției și

nici că nu ar fi produs efectul impus de lege, după cum propune autoarea

acestui recurs.

În ceea ce privește

acest din urmă aspect, vizând efectul faptelor în discuție, susținerile

formulate de către magistratul J.C., în sensul că, în speță, nu s-ar fi dovedit

în concret că valorile sociale ocrotite de lege, respectiv demnitatea funcției

de judecător și prestigiul justiției ar fi fost în vreun fel lezate prin

comportamentul său, că această consecință a fost dedusă in abstracto și că s-ar

fi ignorat opiniile covârșitor pozitiv exprimate în favoarea sa, nu pot fi

reținute ca elemente exoneratoare de răspundere după cum propune recurenta.

Conținutul concret al

declarațiilor și al sesizărilor unora dintre participanții la ședința de

judecată respectivă, aparținând diferitelor categorii (părți, avocați,

reprezentanți ai presei, personal al instanței, jandarmi) confirmă nu numai

starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină privind încălcarea

obligațiilor de către judecătorul în cauză, dar și deteriorarea imaginii

justiției, a încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de

magistrat și de sistemul judiciar.

Faptul că au fost și

participanți care și-au exprimat încurajarea sau susținerea nu are semnificația

dată de recurentă, ci dimpotrivă, confirmă existența unei stări tensionate,

nepotrivite și neprocedurale în timpul desfășurării respectivei ședințe de

judecată, care a determinat, practic, o situație în care, persoanele prezente

să se situeze pe poziții diferite față de magistrat, respectiv să-l acuze sau

să-l apere, deci să-l „judece” chiar pe judecător, ceea ce nu poate fi

echivalent în niciun caz, cu o evaluare pozitivă a acestuia.

Declarațiile cu

pretins conținut favorabil invocate în apărare nu pot avea, astfel, relevanța

juridică atribuită, atâta timp cât s-a săvârșit o abatere de la conduita pe

care trebuie să o aibă un judecător și, prin urmare, acestea nu pot înlătura caracterul

culpabil al faptei reținute în sarcina recurentei pârâte.

Aprecierile personale

ale judecătorului cu privire la ponderea procentuală a opiniei publice

favorabile sunt, pe de o parte, în contradicție cu normele de drept incidente în

cauză iar, pe de altă parte, sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară

a judecătorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin

comportamentul lui, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în

afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte

obiective și nu pe baza evaluărilor personale.

Este adevărat că

aprecierile instanței de disciplină, referitoare la consecințele

comportamentului de referință al judecătorului J.C. rezultă dintr-o

interpretare subiectivă a acestuia și au în vedere aspectele de ansamblu

privind imaginea sistemului judiciar, însă respectivele concluzii sunt

formulate în limitele competenței prevăzute de lege pentru C.S.M. și sunt

subsumate interesului public al bunei funcționări a justiției și al

prestigiului acesteia, pe care autoritatea menționată are obligația să le

ocrotească.

În atare situație,

abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare a fost corect reținută prin hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii, iar circumstanțele reale și personale ale

cauzei, justifică aplicarea față de recurenta judecător a sancțiunii

disciplinare constând în „avertisment”.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că recursul promovat de judecătorul J.C. este nefondat.

În concluzie, față de

toate considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în

baza dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de I.J. și J.C. împotriva Hotărârii nr. 16/J

din 16 octombrie 2013 a C.S.M., secția pentru judecători în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 mai 2014.