ÎCCJ, Decizia nr. 139/2014

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;

La data de 20 iunie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 2412/1/2014, având ca obiect recursul declarat de Ș.I.V. - judecător la Judecătoria Focșani - împotriva Hotărârii nr. 5/J din 22 aprilie 2014 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară.

În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opina sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta a învederat că instanța de disciplină ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, ar fi considerat în mod eronat că este îndeplinită condiția existenței situației premisă cerută de norma legală menționată, cu referire la faptul că magistratul să știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa. Aceasta deoarece, în opinia sa, în speță, raportat la dispozițiile art. 46 - 49 și ale art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., la noțiunea de „cauză”, prevăzută în C. proc. pen., precum și la jurisprudența în materie, nu exista obligația sa de abținere într-o cerere penală soluționată în 2013, formulată de o parte căreia i-a fost avocat într-un dosar din 2009.

O altă critică a vizat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare din perspectiva elementelor constitutive ale abaterii reținute în sarcina sa.

Consideră recurenta că, sub aspectul laturii obiective, încălcarea aparenței de imparțialitate, ce i-a fost reținută în sarcină, nu este prevăzută de art. 48 lit. b) C. proc. pen. și nu îndeplinește cerința reglementată din acest punct de vedere de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, lipsa reglementării exprese în cuprinsul motivelor de abținere a încălcării aparenței de imparțialitate nu poate fi suplinită, în opinia autoarei recursului, prin invocarea art. 105 - 106 din Legea nr. 161/2003, respectiva încălcare putând fi cenzurată, cel mult, ca o încălcare a Codului deontologic, dar nicidecum, pe calea contenciosului disciplinar. Cât privește latura subiectivă, magistratul recurent apreciază că nu se poate reține că ar fi acționat cu forma de vinovăție cerută de lege pentru a se constata existența acestei abateri disciplinare.

De asemenea, consideră că probele administrate nu au confirmat că ar fi încălcat dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare în întregime.

Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a reiterat aspectele de fapt și considerentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea hotărârii instanței de disciplină.

Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 27 octombrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de Ș.I.V.

Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările formulate de intimată, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În speță, prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a reținut în sarcina recurentei judecător numai săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99

1

alin. (2) din legea menționată.

În speță, recurentei Ș.I.V. i se impută fapta de a nu se fi abținut de la soluționarea unui dosar având aceleași părți, același obiect și aceeași cauză cu un alt dosar în care, anterior numirii sale în magistratură, judecătorul a avut calitatea de avocat - apărător al petentului.

Situația de fapt astfel reținută de către instanța de disciplină este reală.

În mod eronat susține recurenta că nu ar exista situație premisă a abaterii disciplinare, respectiv a obligației de a se abține de la judecarea Dosarului nr. 1198/275/2012 al Judecătoriei Panciu, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. b), raportat la art. 50 C. proc. pen. anterior, conform căruia judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părți.

Împrejurarea - de necontestat - că, în perioada în care a activat ca avocat în Baroul Vrancea, judecătorul recurent a avut calitatea de apărător al petentului U.C.V. în Dosarul nr. 4529/231/2009 al Judecătoriei Focșani, având ca obiect o cerere de reabilitare judecătorească ce viza următoarele pedepse penale:

- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2379 din 3 noiembrie 1993 a Judecătoriei Focșani, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76 din 16 februarie 1995 a Curții de Apel Galați;

- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 627 din 16 mai 1996 a Judecătoriei sectorului 1, București, definitivă prin Decizia penală nr. 1296 din 16 septembrie 1999 a Curții de Apel București;

- pedeapsa de 500 lei amendă, aplicată prin sentința penală nr. 644 din 2 martie 2006 a Judecătoriei Focșani, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 19 aprilie 2006 a Tribunalului Vrancea, precum și faptul că, în calitatea de judecător la Judecătoria Panciu (la acel moment), dobândită ulterior, recurenta a soluționat Dosarul nr. 1198/275/2012, vizând cererea de reabilitare formulată tot de petentul U.C.V., având același obiect, respectiv aceleași pedepse penale, sunt de natură să infirme susținerile magistratului, formulate din această perspectivă și să releve existența situației premisă, ca urmare a întrunirii triplei identități: de părți, obiect și cauză.

Din acest punct de vedere, critica vizând numărul unic de înregistrare diferit al dosarului, aspect de natură administrativă, nu are semnificația propusă de autoarea recursului și nu este de natură să înlăture situația de incompatibilitate în care aceasta s-a aflat.

Tot astfel, jurisprudenței invocate în acest context, cu referire la Decizia nr. 5103/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, îi lipsește legătura de relevanță juridică propusă, interpretarea dată dispozițiilor art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, vizând modalitatea de repartizare aleatorie a cererilor de abținere sau de recuzare formulate pe parcursul soluționării unui dosar, fiind dată dintr-o altă perspectivă, ce interesează tot chestiuni de ordin pur administrativ.

Nu sunt întemeiate nici susținerile formulate din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Conform art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare constituie abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se abține, atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa”.

Dispozițiile menționate se completează cu cele ale art. 4 din aceeași lege, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.

În același sens sunt și prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege, conform cărora, judecătorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.

Tot astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia.

Necesității și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității.

Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a solicita abținerea de la soluționarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.

În speță, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului Ș.I.V. s-a făcut în mod legal, nerespectarea prevederilor legale în materie, de către recurenta pârâtă, atrăgând corect regimul sancționator potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența calității de fost apărător al aceluiași petent, într-o cauză având ca obiect aceeași solicitare de reabilitare pe cale judecătorească, pentru aceleași pedepse aplicate, ca și existența unei relații personale apropiate a judecătorului cu petentul U.C.V. și cu familia acestuia, sunt de natură a pune la îndoială obiectivitatea judecătorului și de a crea, în sarcina sa, obligația de abținere.

Încălcarea acestor obligații legale de către recurentă a avut, într-adevăr, drept consecință, lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiție și anume imparțialitatea.

Înalta Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O. (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003, cauza Klein și alții vs. Olanda).

În acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal (imparțialitate obiectivă).

Încălcarea obligației legale de abținere în cazurile date a avut drept consecință, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparțial (suspiciune evidențiată, de exemplu, în sesizarea formulată la Inspecția Judiciară de C.M.).

Pe de altă parte, o consecință a faptei imputabile o reprezintă percepția petiționarilor și a opiniei publice asupra justiției, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în obiectivitatea și imparțialitatea judecătorului care participă la soluționarea unui dosar.

Modalitatea concretă în care s-au desfășurat faptele, împrejurarea că, pentru a atrage competența teritorială a Judecătoriei Panciu, la care funcționa, în calitate de judecător, recurenta pârâtă, petentul U.C.V. și-a schimbat domiciliul în ....., după ce 23 de ani acesta fusese în ....., pentru ca, după admiterea cererii de reabilitare de către judecătorul Ș.I.V., să revină la domiciliul anterior, ca și faptul că magistratul îl cunoștea personal pe petent fiindu-i anterior apărător și obișnuind să se frecventeze cu acesta și cu familia sa și, în aceste condiții, totuși nu s-a abținut, ci a judecat și a admis cererea, denotă existența factorului intelectiv și volitiv, ce conturează existența intenției directe a recurentei pârâte, ca element subiectiv al aceleiași abateri, niciuna dintre susținerile formulate de magistrat în apărare nefiind de natură să justifice sau să înlăture obligația de abținere.

Fiind reliefată astfel existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției, a rezultatului produs și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul respectiv, se constată legalitatea hotărârii atacate, prin care s-a stabilit întrunirea elementelor constitutive pentru această primă abatere disciplinară.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Ș.I.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ș.I.V. împotriva Hotărârii nr. 5/J din 2 aprilie 2014 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 24 noiembrie 2014.