ÎCCJ, Decizia nr. 159/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 159/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

La data de 31 iulie

2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 2878/1/2014, având ca obiect recursul

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva Hotărârii nr. 5/P din 11 iunie 2014 a C.S.M., secția

pentru procurori în materie disciplinară.

Autorul

recursului a solicitat casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea

acțiunii disciplinare astfel cum a fost formulată și aplicarea unei sancțiuni

disciplinare intimatului procuror J.R., din cadrul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Sibiu.

Titularul

acțiunii disciplinare a susținut că criticile sale vizează modul în care,

raportându-se la materialul probator administrat, secția pentru procurori a

interpretat și aplicat dispozițiile de drept material invocate, ceea ce s-ar

circumscrie ipotezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ.

Recurentul

a menționat, în esență, sub un prim aspect, că instanța de disciplină a

apreciat în mod greșit că în cauză ar fi vorba despre comiterea a două abateri

disciplinare. În acest sens, s-a arătat că în acțiunea disciplinară a fost

descrisă o singură abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit.

b) din Legea nr. 303/2004, săvârșită prin mai multe acte materiale, norma

legală menționată și practica în materie permițând această încadrare.

Tot

astfel, autorul recursului consideră că Secția pentru procurori a reținut în

mod eronat și că termenul de prescripție pentru prima dintre cele două abateri

ar curge de la data de 30 septembrie 2010.

Opinează

recurentul că, întrucât supravegherea urmăririi penale trebuia efectuată - și

s-a realizat efectiv - în mod constant, contrar celor reținute de secție,

obligația de abținere a procurorului a existat și a fost încălcată în perioada

30 septembrie 2010 - 16 februarie 2012 (data solicitării dosarului spre studiu

de către magistrat), și nu doar în momentul inițial al intervalului.

Referitor

la natura juridică a termenului prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

titularul acțiunii disciplinare a susținut că, în opinia sa, acesta ar fi unul

de decădere, iar nu de prescripție, cum a considerat secția pentru procurori.

S-a precizat în continuare, cu referire la art. 2523, art. 2537 pct. 2 și art. 2541

alin. (1) și (2) C. civ. că și în ipoteza în care termenul respectiv ar fi de

prescripție, în cauză acesta nu ar fi împlinit, el fiind susceptibil de

întreruperi, unul dintre cazurile de întrerupere fiind introducerea cererii de

chemare în judecată, respectiv a acțiunii disciplinare.

Cu

referire punctuală la dovezile din dosar, recurentul consideră, în esență, că

în mod greșit instanța de disciplină a apreciat și că probele administrate în

cazul celei de-a doua abateri ar fi insuficiente pentru a dovedi susținerile

din acțiune, cu toate că examinarea lor coroborată ar avea această aptitudine.

Intimatul

procuror J.R. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, motivat, în

esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Urmare

comunicării întâmpinării, recurentul procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus răspuns la întâmpinare, prin

care a reiterat punctual aspectele de fapt și de drept care susțin, în opinia

sa, calea de atac promovată și a cerut să se respingă, ca vădit nefondate,

apărările formulate de către intimat.

Constatând

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art.

51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din camera de consiliu de la 24

noiembrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând

hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurent, cu apărările

intimatului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

În

speță, prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a apreciat că nu se poate

reține în sarcina procurorului pârât J.R. săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, pentru niciuna dintre cele două fapte

imputate magistratului în acțiunea disciplinară.

Astfel,

în ceea ce privește fapta săvârșită în perioada septembrie 2010 - februarie

2012, secția pentru procurori, a considerat că exercitarea dreptului la acțiune

disciplinară s-a prescris, iar în privința faptei săvârșite în perioada

februarie 2012 - noiembrie 2012, a apreciat că materialul probator administrat

sub acest aspect, nu este concludent.

Criticile

titularului acțiunii disciplinare privind nelegalitatea constatării

prescripției dreptului la acțiune, pentru prima faptă, precum și a înlăturării

acesteia din conținutul abaterii disciplinare menționate sunt întemeiate.

Potrivit

dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare „

acțiunea

disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea

cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a

fost săvârșită.”

În

mod eronat instanța de disciplină a apreciat că, în speță, exercitarea

dreptului la acțiune cu privire la prima faptă s-ar fi făcut peste termenul

astfel prevăzut de lege, având ca efect stingerea acestui drept.

Din

probatoriul administrat, rezultă că prima faptă reținută ca abatere

disciplinară a avut loc în perioada octombrie 2010 - februarie 2012, astfel

încât exercitarea acțiunii disciplinare de către procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 8

ianuarie 2014, s-a făcut cu respectarea termenului de 2 ani, prevăzut de textul

legal mai sus citat.

Împrejurarea

că dosarul penal în discuție a fost prezentat procurorului J.R. la data de 30

septembrie 2010, ocazie cu care acesta putea și trebuia să constate că nașul

său, avocatul P.R. asigurase asistența juridică unor învinuiți din respectiva

cauză, nu are relevanța atribuită de secția pentru procurori.

Având

în vedere dispozițiile art. 209 alin. (1), ale art. 218 alin. (3) și ale art. 219

alin. (1) și (3) C. proc. pen., care stabilesc condițiile și modalitatea în

care trebuie realizată supravegherea urmăririi penale de către procuror, precum

și obligațiile magistratului în această etapă procedurală și din care rezultă că

activitatea procurorului de caz are, într-adevăr, un caracter de continuitate,

nu se poate susține că atribuția de a supraveghea s-ar opri la momentul în care

începe activitatea propriu-zisă de efectuare a urmăririi penale sau că aceasta

ar exista numai atât timp cât procurorul are contact direct cu actele

dosarului.

În

raport cu caracterul continuu și nemijlocit al atribuției de supraveghere a

urmăririi penale, astfel cum acesta rezultă din interpretarea literală și

teleologică a textelor legale menționate, rezultă că și obligația de a respecta

dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, incumbă procurorului pe toată perioada

exercitării respectivei activități de supraveghere (nu numai la momentul

prezentării efective a dosarului), deci inclusiv până la data de 17 februarie

2012, data formulării declarației de abținere.

Prin

urmare, modalitatea de calcul a termenului de prescripție, stabilită de către secția

pentru procurori, ca instanță de disciplină, prin raportare la data de 30

septembrie 2010, iar nu la momentul finalizării faptei săvârșite printr-o

omisiune, este nelegală, în realitate dreptul de exercitare a acțiunii

disciplinare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție nefiind prescris.

În

privința acestei prime fapte, sunt întemeiate și criticile formulate de

titularul acțiunii disciplinare din perspectiva nelegalității înlăturării

acesteia din conținutul abaterii disciplinare invocate.

În

ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a statuat

că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor legale referitoare

la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii.”

Dispozițiile

menționate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege,

conform cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la

orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența

unui conflict între interesele lor și interesului public de înfăptuire a

justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția

cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de

conducere al instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că

existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a

atribuțiilor de serviciu.

În

același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor

și procurorilor, care stipulează că judecătorii și procurorii trebuie să fie

imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă

în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice

comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în

imparțialitatea lor.

De

asemenea, potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților

le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o

ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia.

Din

examinarea actelor dosarului, se constată că, prin acțiunea disciplinară, s-a

stabilit corect starea de fapt, această faptă fiind dovedită prin probele

administrate.

Din

acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența la Dosarul nr. 409/P/2010,

repartizat procurorului J.R. în vederea supravegherii urmăririi penale, a

împuternicirii avocațiale a nașului procurorului, avocatul P.R. a fost judicios

reținută, aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o

aparență de imparțialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană

a drepturilor omului.

Împrejurarea

că această situație nu ar fi influențat în niciun mod supravegherea cauzei, nu

are semnificația atribuită de intimat și nu este de natură să infirme faptul că

procurorul a participat la supravegherea urmăririi penale în situația în care

apărătorul unor intimați îi era o persoană apropiată, cu încălcarea

prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții lato sensu.

Încălcarea

acestor obligații legale de către intimat a avut, drept consecință, lezarea

unei valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de

procedură, și anume imparțialitatea.

Înalta

Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în

contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de

dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și cum rezultă

din jurisprudența C.E.D.O.

În

acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie

apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu

subiectiv, care presupune că magistratul nu are niciun motiv de a favoriza sau

defavoriza vreo parte (imparțialitatea subiectivă), iar pe de altă parte,

această noțiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă

există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la

imparțialitatea magistratului, independent de comportamentul său personal

(imparțialitate obiectivă).

Încălcarea

obligației legale de abținere în cazul dat a avut drept consecință crearea unei

suspiciuni legitime că magistratul a fost imparțial.

Din

această perspectivă, se constată că susținerile intimatului privind inexistența

vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 46 - 49 C. proc. pen., ca și cele

vizând calitatea respectivei persoane sunt lipsite de relevanță juridică, fiind

inapte să acopere situația de incompatibilitate în care s-a aflat procurorul,

precum și consecința directă și imediată a încălcării obligațiilor profesionale

sub acest aspect și pe care intimatul încearcă să o minimalizeze.

În

contextul examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004,

republicată, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor

activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile

persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.

Ca

atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al urmării

prejudiciabile, fapta reproșată procurorului și constând în încălcarea

obligației legale de abținere întrunește cerința prevăzută de textul legal mai

sus menționat.

Sub

aspectul laturii subiective, modul direct și fără echivoc în care procurorul a

nesocotit obligația legală de a se abține, dat fiind că, cel puțin la momentul

la care i-a fost prezentat Dosarul nr. 439/P/2010, ce-i fusese repartizat,

magistratul putea și trebuia să constate că acesta cuprindea două împuterniciri

avocațiale ale nașului său, emise pentru doi învinuiți; ceea ce relevă

existența factorului intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției.

Înalta

Curte, constată, astfel, că criticile formulate de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt întemeiate,

probele administrate atestând existența faptei, a conduitei ilicite, a

vinovăției, a rezultatului produs și a legăturii de cauzalitate dintre fapta

ilicită și respectivul rezultat.

Admițând

excepția formulată de procurorul pârât și constatând prescrisă acțiunea

disciplinară în ceea ce privește fapta săvârșită în perioada 2010 - 2011,

constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține, secția pentru procurori,

a interpretat și aplicat greșit prevederile normative incidente și a pronunțat,

astfel, sub acest aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare

reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Relativ

la criticile formulate de recurentul titular al acțiunii disciplinare privind

cea de-a doua faptă culpabilă, pe care Secția pentru procurori în materie

disciplinară nu a reținut-o în sarcina procurorului J.R., argumentele invocate

nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină.

Ceea

ce i s-a imputat procurorului pârât sub acest aspect, tot din perspectiva

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, este faptul că, tot în

dosarul menționat, ulterior formulării declarației de abținere și preluării

cauzei de către procuror, intimatul ar fi consiliat persoanele cercetate în

dosar, pentru construirea apărărilor acestora în cauză, iar după emiterea

rechizitoriului și trimiterea lor în judecată, s-ar fi întâlnit cu inculpații,

pe care ar fi încercat să îi convingă că lucrurile se pot rezolva și s-ar fi

oferit ca, în cursul unor întâlniri ulterioare, să le explice care sunt

„punctele tari” și „punctele slabe” ale rechizitoriului.

Inexistența

laturii obiective a acestei fapte, cu referire la conținutul noțiunii de

„consultație juridică”, a fost, însă, în mod judicios, stabilită de către

instanța de disciplină, în condițiile în care, necoroborându-se cu alte probe,

simpla susținere a unui martor este inaptă să ateste, fără echivoc, situația de

fapt invocată de recurent.

În

lipsa elementelor constitutive, instanța de disciplină a stabilit în mod legal

că procurorului pârât nu i se poate atrage răspunderea disciplinară pentru

fapta săvârșită în perioada februarie 2012 - noiembrie 2012, constând în

acordarea de consultanță juridică mai multor persoane; susținerile titularului

acțiunii disciplinare, fiind, într-adevăr, sub acest aspect, lipsite de suport

probator.

În

raport cu temeinicia criticilor vizând prima faptă culpabilă reproșată

intimatului procuror, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele ale art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat și va

fi admis.

În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu

privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii

disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care,

în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865,

care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi

modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul

menționat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în

caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în

parte (…)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă

interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a

admiterii recursului în cauză, hotărârea secției pentru judecători în materie

disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind

doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de

casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare, pe care ar putea să le

pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală,

logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că

legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre

rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență),

exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de

apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste

ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din

partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și

Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu

trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din

Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, C.S.M. îndeplinește,

prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii

disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor

art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în

sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat

fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță

de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor

prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control

de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție -

Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe,

în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în

mod evident, incidentă.

Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și

prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de

incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau

în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea

cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secții ale C.S.M., ca instanțe de

disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează

organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a C.S.M. și cu principiul

enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție

sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției

legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere

întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în

raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de

dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în

considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de

procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului

disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta

Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici

deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte -

Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau

în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu

dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Se va casa, prin urmare, în parte, hotărârea atacată și,

rejudecând, în speță, Înalta Curte va admite în parte acțiunea disciplinară.

În consecință, revine instanței de control judiciar să

stabilească aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit

principiului proporționalității dintre faptă și riposta societății.

Sub acest aspect, vor fi avute în vedere criteriile

prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, pentru acest moment procedural din

faza adoptării soluției și, în special, criteriul vizând gravitatea faptelor.

Chiar dacă circumstanțele personale ale intimatului,

identificate de cercetarea judecătorească, au reliefat faptul că acesta nu a

mai fost sancționat disciplinar, circumstanțele reale în care s-au produs

faptele și modalitatea concretă în care magistratul în cauză a încălcat

obligațiile legale și deontologice impuse de statutul de procuror, ca și

consecințele acestei încălcări, impun aplicarea unei alte sancțiuni decât cea

mai ușoară, respectiv cea constând în „avertisment”, care, în speță, ar fi

insuficientă și ar goli de conținut sancționator măsura dispusă.

Așadar, în temeiul art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se va aplica

procurorului J.R. sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației

de încadrare lunare brute cu 20 % pe o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din legea menționată,

constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii

recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul

declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva Hotărârii nr. 5/P din 11 iunie 2014, pronunțată

de C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară.

Casează

în parte hotărârea recurată, în sensul că admite în parte acțiunea

disciplinară.

În

baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și

completările ulterioare, aplică intimatului J.R. sancțiunea disciplinară

constând în diminuarea indemnizației de încadrare brute lunare cu 20% pe o

perioadă de 3 luni pentru săvârșirea abaterii disciplinare, prevăzută de art. 99

lit. b) din legea menționată, constând în nerespectarea îndatoririi de a se

abține.

Menține

celelalte dispoziții ale hotărârii.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2014.