ÎCCJ, Decizia nr. 159/2014

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: La data de 31 iulie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 2878/1/2014, având ca obiect recursul declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Hotărârii nr. 5/P din 11 iunie 2014 a C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară. Autorul recursului a solicitat casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii disciplinare astfel cum a fost formulată și aplicarea unei sancțiuni disciplinare intimatului procuror J.R., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Titularul acțiunii disciplinare a susținut că criticile sale vizează modul în care, raportându-se la materialul probator administrat, secția pentru procurori a interpretat și aplicat dispozițiile de drept material invocate, ceea ce s-ar circumscrie ipotezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a menționat, în esență, sub un prim aspect, că instanța de disciplină a apreciat în mod greșit că în cauză ar fi vorba despre comiterea a două abateri disciplinare. În acest sens, s-a arătat că în acțiunea disciplinară a fost descrisă o singură abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, săvârșită prin mai multe acte materiale, norma legală menționată și practica în materie permițând această încadrare.

Tot astfel, autorul recursului consideră că Secția pentru procurori a reținut în mod eronat și că termenul de prescripție pentru prima dintre cele două abateri ar curge de la data de 30 septembrie 2010. Opinează recurentul că, întrucât supravegherea urmăririi penale trebuia efectuată - și s-a realizat efectiv - în mod constant, contrar celor reținute de secție, obligația de abținere a procurorului a existat și a fost încălcată în perioada 30 septembrie 2010 - 16 februarie 2012 (data solicitării dosarului spre studiu de către magistrat), și nu doar în momentul inițial al intervalului. Referitor la natura juridică a termenului prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, titularul acțiunii disciplinare a susținut că, în opinia sa, acesta ar fi unul de decădere, iar nu de prescripție, cum a considerat secția pentru procurori.

S-a precizat în continuare, cu referire la art. 2523, art. 2537 pct. 2 și art. 2541 alin. (1) și (2) C. civ. că și în ipoteza în care termenul respectiv ar fi de prescripție, în cauză acesta nu ar fi împlinit, el fiind susceptibil de întreruperi, unul dintre cazurile de întrerupere fiind introducerea cererii de chemare în judecată, respectiv a acțiunii disciplinare. Cu referire punctuală la dovezile din dosar, recurentul consideră, în esență, că în mod greșit instanța de disciplină a apreciat și că probele administrate în cazul celei de-a doua abateri ar fi insuficiente pentru a dovedi susținerile din acțiune, cu toate că examinarea lor coroborată ar avea această aptitudine. Intimatul procuror J.R.

a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Urmare comunicării întâmpinării, recurentul procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat punctual aspectele de fapt și de drept care susțin, în opinia sa, calea de atac promovată și a cerut să se respingă, ca vădit nefondate, apărările formulate de către intimat. Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din camera de consiliu de la 24 noiembrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În speță, prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a apreciat că nu se poate reține în sarcina procurorului pârât J.R. săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru niciuna dintre cele două fapte imputate magistratului în acțiunea disciplinară. Astfel, în ceea ce privește fapta săvârșită în perioada septembrie 2010 - februarie 2012, secția pentru procurori, a considerat că exercitarea dreptului la acțiune disciplinară s-a prescris, iar în privința faptei săvârșite în perioada februarie 2012 - noiembrie 2012, a apreciat că materialul probator administrat sub acest aspect, nu este concludent.

Criticile titularului acțiunii disciplinare privind nelegalitatea constatării prescripției dreptului la acțiune, pentru prima faptă, precum și a înlăturării acesteia din conținutul abaterii disciplinare menționate sunt întemeiate. Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare „ acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.” În mod eronat instanța de disciplină a apreciat că, în speță, exercitarea dreptului la acțiune cu privire la prima faptă s-ar fi făcut peste termenul astfel prevăzut de lege, având ca efect stingerea acestui drept.

Din probatoriul administrat, rezultă că prima faptă reținută ca abatere disciplinară a avut loc în perioada octombrie 2010 - februarie 2012, astfel încât exercitarea acțiunii disciplinare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 8 ianuarie 2014, s-a făcut cu respectarea termenului de 2 ani, prevăzut de textul legal mai sus citat. Împrejurarea că dosarul penal în discuție a fost prezentat procurorului J.R. la data de 30 septembrie 2010, ocazie cu care acesta putea și trebuia să constate că nașul său, avocatul P.R. asigurase asistența juridică unor învinuiți din respectiva cauză, nu are relevanța atribuită de secția pentru procurori.

Având în vedere dispozițiile art. 209 alin. (1), ale art. 218 alin. (3) și ale art. 219 alin. (1) și (3) C. proc. pen., care stabilesc condițiile și modalitatea în care trebuie realizată supravegherea urmăririi penale de către procuror, precum și obligațiile magistratului în această etapă procedurală și din care rezultă că activitatea procurorului de caz are, într-adevăr, un caracter de continuitate, nu se poate susține că atribuția de a supraveghea s-ar opri la momentul în care începe activitatea propriu-zisă de efectuare a urmăririi penale sau că aceasta ar exista numai atât timp cât procurorul are contact direct cu actele dosarului.

În raport cu caracterul continuu și nemijlocit al atribuției de supraveghere a urmăririi penale, astfel cum acesta rezultă din interpretarea literală și teleologică a textelor legale menționate, rezultă că și obligația de a respecta dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, incumbă procurorului pe toată perioada exercitării respectivei activități de supraveghere (nu numai la momentul prezentării efective a dosarului), deci inclusiv până la data de 17 februarie 2012, data formulării declarației de abținere.

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenului de prescripție, stabilită de către secția pentru procurori, ca instanță de disciplină, prin raportare la data de 30 septembrie 2010, iar nu la momentul finalizării faptei săvârșite printr-o omisiune, este nelegală, în realitate dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind prescris. În privința acestei prime fapte, sunt întemeiate și criticile formulate de titularul acțiunii disciplinare din perspectiva nelegalității înlăturării acesteia din conținutul abaterii disciplinare invocate.

În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a statuat că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii.” Dispozițiile menționate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege, conform cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesului public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.

În același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, care stipulează că judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia. Din examinarea actelor dosarului, se constată că, prin acțiunea disciplinară, s-a stabilit corect starea de fapt, această faptă fiind dovedită prin probele administrate.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența la Dosarul nr. 409/P/2010, repartizat procurorului J.R. în vederea supravegherii urmăririi penale, a împuternicirii avocațiale a nașului procurorului, avocatul P.R. a fost judicios reținută, aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o aparență de imparțialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. Împrejurarea că această situație nu ar fi influențat în niciun mod supravegherea cauzei, nu are semnificația atribuită de intimat și nu este de natură să infirme faptul că procurorul a participat la supravegherea urmăririi penale în situația în care apărătorul unor intimați îi era o persoană apropiată, cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții lato sensu.

Încălcarea acestor obligații legale de către intimat a avut, drept consecință, lezarea unei valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de procedură, și anume imparțialitatea. Înalta Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O.

În acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că magistratul nu are niciun motiv de a favoriza sau defavoriza vreo parte (imparțialitatea subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea magistratului, independent de comportamentul său personal (imparțialitate obiectivă). Încălcarea obligației legale de abținere în cazul dat a avut drept consecință crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparțial.

Din această perspectivă, se constată că susținerile intimatului privind inexistența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 46 - 49 C. proc. pen., ca și cele vizând calitatea respectivei persoane sunt lipsite de relevanță juridică, fiind inapte să acopere situația de incompatibilitate în care s-a aflat procurorul, precum și consecința directă și imediată a încălcării obligațiilor profesionale sub acest aspect și pe care intimatul încearcă să o minimalizeze. În contextul examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.

Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al urmării prejudiciabile, fapta reproșată procurorului și constând în încălcarea obligației legale de abținere întrunește cerința prevăzută de textul legal mai sus menționat. Sub aspectul laturii subiective, modul direct și fără echivoc în care procurorul a nesocotit obligația legală de a se abține, dat fiind că, cel puțin la momentul la care i-a fost prezentat Dosarul nr. 439/P/2010, ce-i fusese repartizat, magistratul putea și trebuia să constate că acesta cuprindea două împuterniciri avocațiale ale nașului său, emise pentru doi învinuiți; ceea ce relevă existența factorului intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției.

Înalta Curte, constată, astfel, că criticile formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt întemeiate, probele administrate atestând existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției, a rezultatului produs și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și respectivul rezultat. Admițând excepția formulată de procurorul pârât și constatând prescrisă acțiunea disciplinară în ceea ce privește fapta săvârșită în perioada 2010 - 2011, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține, secția pentru procurori, a interpretat și aplicat greșit prevederile normative incidente și a pronunțat, astfel, sub acest aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Relativ la criticile formulate de recurentul titular al acțiunii disciplinare privind cea de-a doua faptă culpabilă, pe care Secția pentru procurori în materie disciplinară nu a reținut-o în sarcina procurorului J.R., argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină.

Ceea ce i s-a imputat procurorului pârât sub acest aspect, tot din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este faptul că, tot în dosarul menționat, ulterior formulării declarației de abținere și preluării cauzei de către procuror, intimatul ar fi consiliat persoanele cercetate în dosar, pentru construirea apărărilor acestora în cauză, iar după emiterea rechizitoriului și trimiterea lor în judecată, s-ar fi întâlnit cu inculpații, pe care ar fi încercat să îi convingă că lucrurile se pot rezolva și s-ar fi oferit ca, în cursul unor întâlniri ulterioare, să le explice care sunt „punctele tari” și „punctele slabe” ale rechizitoriului.

Inexistența laturii obiective a acestei fapte, cu referire la conținutul noțiunii de „consultație juridică”, a fost, însă, în mod judicios, stabilită de către instanța de disciplină, în condițiile în care, necoroborându-se cu alte probe, simpla susținere a unui martor este inaptă să ateste, fără echivoc, situația de fapt invocată de recurent. În lipsa elementelor constitutive, instanța de disciplină a stabilit în mod legal că procurorului pârât nu i se poate atrage răspunderea disciplinară pentru fapta săvârșită în perioada februarie 2012 - noiembrie 2012, constând în acordarea de consultanță juridică mai multor persoane; susținerile titularului acțiunii disciplinare, fiind, într-adevăr, sub acest aspect, lipsite de suport probator.

În raport cu temeinicia criticilor vizând prima faptă culpabilă reproșată intimatului procuror, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat și va fi admis. În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural. Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc.

civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C. Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”. În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare, pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, C.S.M. îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită. Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă. Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare. Or, în cazul celor două secții ale C.S.M., ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a C.S.M.

și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului. Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc.

civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc.

civ. Se va casa, prin urmare, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând, în speță, Înalta Curte va admite în parte acțiunea disciplinară. În consecință, revine instanței de control judiciar să stabilească aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit principiului proporționalității dintre faptă și riposta societății. Sub acest aspect, vor fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru acest moment procedural din faza adoptării soluției și, în special, criteriul vizând gravitatea faptelor.

Chiar dacă circumstanțele personale ale intimatului, identificate de cercetarea judecătorească, au reliefat faptul că acesta nu a mai fost sancționat disciplinar, circumstanțele reale în care s-au produs faptele și modalitatea concretă în care magistratul în cauză a încălcat obligațiile legale și deontologice impuse de statutul de procuror, ca și consecințele acestei încălcări, impun aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai ușoară, respectiv cea constând în „avertisment”, care, în speță, ar fi insuficientă și ar goli de conținut sancționator măsura dispusă. Așadar, în temeiul art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se va aplica procurorului J.R.

sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20 % pe o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din legea menționată, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Hotărârii nr. 5/P din 11 iunie 2014, pronunțată de C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară. Casează în parte hotărârea recurată, în sensul că admite în parte acțiunea disciplinară. În baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, aplică intimatului J.R. sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare brute lunare cu 20% pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea abaterii disciplinare, prevăzută de art. 99 lit. b) din legea menționată, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2014.