ÎCCJ, Decizia nr. 20/2015

ÎCCJ, Decizia nr. 20/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 20/2015

Asupra

recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele;

La data de 13

octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014,

având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și

A. (procuror în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial București) împotriva

Hotărârii nr. 6/P din 25 iunie 2014, pronunțată de Consiliul

Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie

disciplinară.

I. Recursul

titularului acțiunii disciplinare.

În

susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat critici

care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de casare prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim

aspect, autoarea recursului a susținut că, în mod eronat,

instanța de disciplină a disjuns, din conținutul constitutiv al

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

unele acte materiale între care ar exista legătură de cauzalitate

directă.

Consideră

recurenta, în esență, că manifestările pe care procurorul

A. le-a avut în perioada 21/22 octombrie 2011 - 12 noiembrie 2013

față de toți lucrătorii de poliție (conduită

sesizată de agentul de poliție B.) și față de

procurorii care au instrumentat/supravegheat cauzele penale în care magistratul

a avut calitatea de parte vătămată (conduită sesizată

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție) se circumscriu unei singure abateri

disciplinare și, în atare situație, nu ar fi fost necesară

întocmirea, pentru fiecare lucrător de poliție sau procuror a câte

unei sesizări din oficiu, în reglementarea situației premisă din

textul legal incriminator, legiuitorul însuși folosind pluralul

noțiunii de „manifestări”.

Întrucât ar

fi fost, astfel, respectate dispozițiile art. 44 alin. (4) și cele

ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, se consideră că

instanța de disciplină a apreciat greșit că nu a fost legal

sesizată cu privire la unele acte materiale, respectiv atitudinea

procurorului pârât față de alți lucrători de poliție

decât B., lucrători care au instrumentat cauzele penale formate în urma

plângerilor formulate de acesta.

Autoarea

acestui recurs consideră nelegală și concluzia Secției

pentru procurori, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive

ale abaterii disciplinare în discuție cu privire la atitudinea avută

de recurentul procuror față de agentul de poliție B. la data de

2 august 2013, la sediul Poliției orașului Pantelimon.

Cu referire

punctuală la probele administrate, ca și la dispozițiile art. 90

din Legea nr. 303/2004, ale art. 17, art. 18 și art. 20 din Codul

deontologic al judecătorilor și procurorilor și la cele ale art.

104 din Legea nr. 161/2003, recurenta a susținut că, în

speță, s-a făcut dovada că toate acțiunile sau

inacțiunile procurorului A., invocate de Inspecția Judiciară,

întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuție

și că, prin raportare la multitudinea de acte materiale

săvârșite și atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de

lege, s-ar impune reevaluarea sancțiunii disciplinare aplicate.

II. Recursul

pârâtului procuror.

Prin cererea

formulată, pârâtul procuror A. a solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârii atacate și, în rejudecare, să se constate că, în

sarcina sa, nu se poate reține săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, pentru care a fost

sancționat cu avertisment.

În

susținerea recursului, magistratul a criticat hotărârea

instanței de disciplină din perspectiva nelegalității

și netemeiniciei, fără a încadra în drept criticile formulate,

invocând generic doar dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr.

317/2004 și pe cele generale ale art. „483 și următoarele” C.

proc. civ.

Sub aspectul

nelegalității, acest recurent a învederat, în esență,

punctual, următoarele aspecte:

1)

Dispozitivul Hotărârii nr. 6/P din 25 iunie 2014 nu ar corespunde cu

conținutul minutei care s-a citit în ședința publică de la

25 iunie 2014 și nu ar reflecta rezultatul deliberărilor;

2)

Instanța de disciplină nu s-a pronunțat asupra abaterilor

prevăzute de art. 99 lit. l) și n) din Legea nr. 303/2004, trecând

peste o pretinsă nelegalitate comisă de Inspecția Judiciară

care, fiind sesizată și cu abaterile menționate, a făcut

verificări și cercetări doar pentru abaterea prevăzută

de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, nu și pentru acestea;

3)

Secția pentru procurori nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de

nelegalitate pe care le-a invocat în timpul judecății;

4) Modul de

soluționare a nulităților absolute pe care le-a invocat la

termenul din 16 aprilie 2014 este nelegal;

5) Deși

a reținut că Inspecția Judiciară a efectuat verificări

prealabile și, implicit, cercetarea disciplinară „în afara cadrului

legal”, fiind încălcate prevederile art. 44 alin. (4) din Legea nr.

317/2004, instanța de disciplină a trecut peste nelegalitățile

comise și nu a dispus nimic în acest sens;

6) Modul de

încuviințare a probelor de către instanța de disciplină

este nelegal.

Recurentul a

învederat, în plus, o serie de aspecte de netemeinicie, susținând, în

esență, că, fără niciun fundament probatoriu,

instanța de disciplină a reținut întrunirea elementelor

constitutive ale abaterii disciplinare ce i-a fost imputată.

Consideră

recurentul că situația stabilită de fapt este nereală,

toate aspectele urmând a se lămuri, în opinia sa, după finalizarea cercetărilor

în Dosarul nr. x1/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală

și criminalistică.

În concluzie,

s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în

rejudecare, să se constate că, în sarcina sa, nu se poate reține

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a)

din Legea nr. 303/2004.

Constatând

că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.

317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin încheierea din data

de 26 ianuarie 2015, completul de filtru a admis în principiul recursurile

declarate de Inspecția Judiciară și A.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile

formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

I. În ceea ce

privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, se

constată că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se

constată că, sub acest aspect, titularul acțiunii disciplinare

critică modul în care, prin hotărâre, Secția pentru procurori a

respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind

Statutul judecătorilor și procurorilor și în privința

actelor materiale ce au vizat conduita procurorului față de

lucrătorii de poliție care au instrumentat cauzele penale în care

acesta a avut calitatea de parte vătămată.

Prin

raportarea probatoriului administrat la prevederile art. 46 alin. (1) din Legea

nr. 317/2004 și ale art. 14 alin. (3) și (4) din Regulamentul privind

normele de efectuare a inspecției judiciare, se constată, însă,

că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut

că, în sarcina recurentului procuror, nu se poate stabili, în context

disciplinar și săvârșirea acestor acte materiale.

Sub un prim

aspect, trebuie avut în vedere faptul că susținerea recurentei

Inspecția Judiciară privind pretinsa greșită disjungere a

actelor materiale care intră în conținutul aceleiași abateri

disciplinare este lipsită de relevanța atribuită de autoarea

acestui recurs.

În acest

sens, se reține că, deși vizau aceeași abatere

disciplinară, totuși semnalarea către Inspecția

Judiciară a existenței pretinselor fapte materiale s-a realizat,

după cum, pe bună dreptate a constatat Secția pentru procurori,

prin sesizări distincte, formulate de persoane diferite și la momente

diferite.

Prin urmare,

faptul că instanța de disciplină a examinat în mod distinct

apărările magistratului pârât privind aspectele de nelegalitate

invocate punctual referitor la o anume sesizare nu are semnificația

disjungerii propuse de recurenta Inspecția Judiciară și nu

atrage nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de

disciplină sub acest aspect, fiind respectate dispozițiile art. 49

alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 237 alin. (2)

teza I C. proc. civ.

Și în

ceea ce privește dezlegarea dată de Secția pentru procurori

aspectelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de pârâtul procuror,

susținerile titularului acțiunii disciplinare nu au semnificația

de nelegalitate invocată.

În

concordanță cu cele reținute de instanța de

disciplină, se constată că, prin extinderea verificărilor

prealabile efectuate în cauză de Inspecția Judiciară și

asupra unor fapte ce excedează sesizării polițistului B. și

pentru care nu există sesizare din oficiu, s-au încălcat

dispozițiile art. 44 alin. (4) și ale art. 45 alin. (2) din Legea nr.

317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și cele ale art. 14

alin. (3) și (4) din Regulamentul privind normele de efectuare a

inspecției judiciare.

Ca atare, se

impune a se stabili că, în mod întemeiat, s-a considerat că nu a

existat o sesizare legală cu privire la conduita neconformă a

recurentului pârât față de alți lucrători de poliție

decât B. și care au instrumentat cauzele penale formate în urma

plângerilor formulate de recurent.

Este, de

asemenea, nefondată, critica recurentei privind nelegala înlăturare a

atitudinii avute de procurorul A. față de polițistul B. la

sediul Poliției orașului Pantelimon în data de 2 august 2013, din

conținutul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a)

din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și

procurorilor.

În cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, Înalta Curte

constată, că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea

de fapt, așa cum just a reținut instanța de disciplină pe

baza probatoriului administrat, nu evidențiază existența unor

atitudini comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin

legi și regulamente, în afara exercitării atribuțiilor de

serviciu, din partea procurorului A., care să se circumscrie noțiunii

de manifestări care aduc atingere onoarei sau probității

profesionale ori prestigiului justiției.

Sub acest

aspect, trebuie menționat că discuția, este adevărat,

contradictorie și pe un ton mai ridicat, ce a avut loc la camera

ofițerului de serviciu al Poliției orașului Pantelimon, între

recurentul procuror și agentul de poliție B., nu poate fi

considerată, în absența unor alte elemente probate incontestat, ca

fiind o manifestare de tipul celei sancționate de norma legală

incriminatoare supusă analizei.

Trebuie

adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentului pârât

confirmă soluția Secției pentru procurori atât din perspectiva

existenței laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât și

din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuție.

Așadar,

acțiunea disciplinară a fost corect respinsă în ceea ce

privește situația factuală expusă în sesizarea

formulată de polițistul B., ca urmare a atribuirii de

relevanță juridică împrejurărilor de fapt dovedite, care

înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și,

ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.

Pentru

considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca

nefondat.

În raport cu

această dezlegare, se va respinge, ca neîntemeiată și

solicitarea recurentei Inspecția Judiciară privind reindividualizarea

sancțiunii disciplinare, neexistând argumente de fapt sau de drept care

să justifice o atare soluție.

II. Analizând

recursul declarat de procurorul A., Înalta Curte constată că și

acesta este nefondat.

Anterior

examinării acestui recurs, având în vedere că recurentul a formulat

critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, Înalta Curte

reamintește că, în actualul cadru de procedură, această

categorie de critici nu poate fi analizată.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483

alin. (3) C. proc. civ., care reglementează obiectul și scopul

recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se

poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs

va cuprinde, sub sancțiunea nulității, pe lângă celelalte

mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă și din structura art. 488 din codul

menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de control judiciar reaprecierea probelor și reanalizarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate, cu regulile de

drept aplicabile.

critică formulată are în vedere nelegalitatea hotărârii din

perspectiva dispozițiilor art. 402 și ale art. 401 C. proc. civ.

Aspectele

expuse de recurentul pârât în acest context nu au însă semnificația

de nelegalitate invocată.

Verificându-se

sub acest aspect actele dosarului, se constată că, între

conținutul minutei pronunțate în ședință publică

și dispozitivul hotărârii nu există neconcordanța

pretinsă de autorul acestui recurs, dezlegarea dată acțiunii

disciplinare deduse judecății regăsindu-se, sub toate aspectele

(admiterea în parte a acțiunii, pentru săvârșirea abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

faptă ce face obiectul sesizării formulate de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție; aplicarea sancțiunii avertismentului pentru această

abatere și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii în ceea ce

privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.

99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, faptă de constituie obiectul

sesizării formulate de polițistul B.) atât în minuta

pronunțată public, cât și în cea consemnată în

hotărâre.

Așa

fiind, susținerea că ar fi fost încălcate dispozițiile art.

402 sau ale art. 401 C. proc. civ. nu se justifică, între cele două

forme neexistând discrepanță.

Afirmațiile

din recurs, referitoare la existența unei alte minute la momentul

pronunțării sau la faptul că, pe timpul deliberării, nu

s-ar fi tehnoredactat nicio minută, cu referire la aspecte de fapt,

pretins percepute personal de autorul acestui recurs, la sediul instanței

de disciplină, nesusținute de mijloace de probă, reprezintă

simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate pe

care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârea Secției

pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

privește nepronunțarea asupra abaterilor disciplinare prevăzute

de art. 99 lit. l) și n) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, susținerile recurentului procuror

nu se justifică, având în vedere că, în limitele competențelor

stabilite prin dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

și fără a fi ținută de încadrarea dată faptelor

de autorul sesizării, Inspecția Judiciară a învestit

instanța de disciplină doar cu săvârșirea abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, apreciind, urmare

cercetărilor efectuate, că faptele săvârșite se circumscriu

acestei singure abateri.

Pronunțarea

instanței de disciplină în limitele învestirii sale de către

Inspecția Judiciară doar asupra abaterii disciplinare invocate în

acțiunea disciplinară s-a făcut, astfel, în mod legal, cu

respectarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

justifică nici critica privind pretinsa omisiune a instanței

disciplinare de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de nelegalitate

invocate în apărare.

Examinarea

hotărârii atacate, ca și a încheierii de ședință din

16 aprilie 2014, relevă faptul că Secția pentru procurori, ca

instanță de disciplină, a analizat toate chestiunile și

cererile formulate de procurorul A., pronunțându-se implicit și

explicit asupra acestora.

Cât

privește pretinsa nelegalitate a începerii cercetării disciplinare,

aceasta este susținută fără justificare.

La momentul

emiterii rezoluțiilor de începere a cercetării disciplinare împotriva

recurentului procuror, era în vigoare Legea nr. 24/2012, în temeiul căreia

art. 45 din Legea nr. 317/2004 a fost modificat, astfel încât alin. (6) lit. b)

al acestui text prevede că „în cazul în care se constată că

există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare,

inspectorul judiciar dispune, prin rezoluție, începerea cercetării

disciplinare prealabile, dacă Inspecția Judiciară a fost

sesizată în condițiile alin. (2)” (cazul în speță).

Nici în

privința aspectelor semnalate referitor la conexarea lucrării nr.

6/IJ/DIP/2014 la lucrarea nr. 3676/IJ/DIP/2014, susținerile recurentului

nu pot fi reținute.

Potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii „În situația în care mai multe sesizări

privesc aceeași faptă și aceeași persoană, sesizările

se conexează”.

În

speță, legalitatea conexării s-a stabilit în mod corect, în

raport cu aceste dispoziții legale, cu situația concretă a

speței, precum și cu referatul întocmit în acest sens în data de 28

ianuarie 2014, referatul întocmit de C. neavând relevanța propusă de

recurent, în situația în care acesta atesta doar inexistența altor

cereri formulate de aceeași persoană și cu obiect similar

sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva procurorului A.

4) Tot

nefondată este și susținerea vizând nelegalitatea modului de

soluționare a excepțiilor nulităților absolute, invocate la

termenul de judecată din 16 aprilie 2014.

Verificându-se,

sub acest aspect, încheierea de la termenul indicat, precum și

transcrierea înregistrării dezbaterilor din ședința

respectivă, se constată că soluționarea cererilor și

excepțiilor formulate de recurent s-a făcut, contrar mențiunilor

recurentului pârât, în cadru legal.

Astfel,

instanța și-a îndeplinit obligația prevăzută de art.

224 C. proc. civ., de a pune în dezbaterea părților cererile,

excepțiile și temeiurile prezentate de acestea; stabilirea naturii

excepțiilor s-a realizat după distincția prevăzută de

legiuitor în cuprinsul art. 246 C. proc. civ.; procedura de soluționare a

excepțiilor s-a făcut cu respectarea prevederilor alin. (1) al art.

248 C. proc. civ. și în limitele competențelor atribuite

instanței de judecată prin dispozițiile alin. (2) și (4)

ale aceluiași articol.

Este de

reținut, deci, că nu se poate stabili, după cum propune autorul

acestui recurs, că soluționarea sau motivarea respingerii

excepțiilor ar exceda cadrului legal incident, nemulțumirea

magistratului derivând, în realitate, din dezlegarea dată de

instanță cererilor sale, aspect ce nu justifică criticile de

nelegalitate invocate, câtă vreme atât procedura de judecată, cât

și soluția sunt corecte.

De altfel,

prin încheierea în discuție, cu respectarea art. 233 și art. 237

alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în afara faptului că a respins

excepția privind încălcarea dreptului la apărare, excepția

privind încălcarea normelor de procedură vizând întocmirea

Rezoluției din 12 noiembrie 2013 și a tuturor actelor subsecvente,

efectuate în cadrul cercetării disciplinare și a cererii privind

asigurarea dovezilor invocate de pârâtul procuror, instanța de

disciplină a dispus, la solicitarea acestuia, sesizarea Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

efectuării de cercetări față de inspectorii judiciari D.

și E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals, iar

față de inspectorul D. și sub aspectul infracțiunii de abuz

în serviciu. Este de observat, în acest context că, prin Ordonanța

nr. 299/P/2014 din 19 septembrie 2014 Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a dispus clasarea sesizării

Secției pentru procurori pe motiv că faptele nu există.

5). Contrar

celor susținute de recurent, instanța de disciplină nu a „trecut

peste nelegalitățile comise de inspectorii judiciari cu ocazia

efectuării cercetării disciplinare”.

În

exercitarea rolului său în aflarea adevărului, reglementat expres de

dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de

disciplină a verificat apărările pârâtului procuror formulate

din perspectiva nelegalității extinderii verificărilor

prealabile efectuate de Inspecția Judiciară și asupra unor fapte

ce excedează sesizării agentului de poliție B., constatând, pe

bună dreptate, temeinicia acestora.

S-a

concluzionat, astfel, în acest cadru, că nu există o sesizare

legală cu privire la conduita neconformă a magistratului pârât, din

perspectiva acestor fapte.

În mod eronat

pretinde recurentul că, deși a ajuns la o asemenea constatare,

instanța nu a sancționat încălcarea dispozițiilor legale

invocate.

Efectele

nerespectării cerințelor legale respective, reținute explicit în

hotărârea Secției pentru procurori, s-au concretizat în soluția

de respingere a acțiunii disciplinare pentru aceste fapte, sancțiunea

astfel atrasă fiind consecința neexercitării ei în

condițiile legii.

Măsura

astfel dispusă era nu numai necesară, dar și suficientă,

instanța de disciplină neputând aplica și alte măsuri

sancționatorii, de exemplu de tipul celor sugerate de recurentul procuror,

întrucât potrivit dispozițiilor imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ.,

aceasta nu putea depăși limitele învestirii sale. Or, cu o asemenea

chestiune, instanța nu a fost și nici nu putea fi învestită.

Recurentul a

invocat, tot fără temei, ignorarea cererilor pe care le-a formulat în

sensul verificării apărărilor sale, atât de către

Inspecția Judiciară, cât și de către Secția pentru

procurori, cu referire la probele propuse de către acesta.

Din

examinarea actelor dosarului, se constată, însă, că ambele

autorități au analizat punctual apărările magistratului

și că respingerea anumitor solicitări ale acestuia de

administrare a unor probatorii s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

legale și în limitele atribuțiilor prevăzute de lege.

Astfel, în

ceea ce privește cercetările disciplinare prealabile, respingerea

probelor cerute în apărare s-a făcut după examinarea

utilității și pertinenței acestora, în contextul

probatoriului deja administrat în această etapă, în conformitate cu

dispozițiile art. 30 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru

efectuarea lucrărilor de inspecție.

În

privința cererilor de probatorii formulate în cursul judecării

acțiunii disciplinare, se constată că acestea au fost corect

examinate prin prisma admisibilității, cu respectarea prevederilor

art. 255 C. proc. civ., iar din perspectiva încuviințării lor, cu

respectarea dispozițiilor art. 258 din codul menționat.

6) Nici în

ceea ce privește pretinsa nelegalitate a modului de încuviințare a

probelor de către instanța disciplinară, criticile formulate de

titularul prezentului recurs nu sunt întemeiate.

În

această privință trebuie avut în vedere că, prin art. 237

alin. (2) pct. 7 teza I C. proc. civ., s-a prevăzut posibilitatea

instanței de a încuviința probele solicitate de părți pe

care le găsește concludente, precum și pe cele din oficiu, pe

care le consideră necesare pentru judecarea procesului.

În acest

context, susținerile recurentului privind anumite obiecțiuni pe care

le-a formulat și care i-ar fi fost respinse, referitoare la

dispozițiile Secției pentru procurori asupra probelor testimoniale

încuviințate, nu au relevanța atribuită de procurorul recurent,

instanța putând să admită probele pe care le apreciază ca

utile și pertinente judecății.

Nu au

legătura de relevanță juridică invocată nici

considerentele expuse în acest context privind pretinsa disproporționalitate

dintre acuzare și apărare, cu referire la anumite neconcordanțe

dintre înregistrările ședințelor de judecată și

consemnările din încheierile de ședință, acestea rezultând

dintr-o apreciere subiectivă, nesusținută probator, a

părții, nemulțumite de dezlegarea dată cererii sale.

Din acest

punct de vedere, se reține și un alt considerent care

înlătură caracterul fondat al criticilor vizând nelegalitatea

încuviințării probei testimoniale și anume acela că

specificul contenciosului disciplinar face ca audierea autorului sesizării

inițiale, respectiv a procurorului F. să fie admisibilă, aceasta

neavând calitatea de reclamant.

Tot în mod

legal s-a stabilit și întrunirea elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor pentru fapta expusă în

conținutul sesizării formulate de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce

privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, legiuitorul

a stabilit că reprezintă abatere disciplinară

„manifestările care aduc atingere onoarei sau probității

profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea

sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.

Aceste

dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din legea

menționată, potrivit cărora judecătorii și procurorii

sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure

supremația legii, să respecte drepturile și

libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al

judecătorilor și procurorilor.

Împrejurarea

că, la stabilirea existenței acestei abateri, Secția pentru

procurori a analizat, la rândul său, conținutul normelor legale

incidente nu poate fi considerată o „analiză stilistică”,

după cum susține recurentul, această analiză realizându-se

în mod corect prin raportare la particularitățile concrete ale

speței și la situația de fapt rezultată din probele

dosarului.

Prin

considerentele hotărârii atacate, Secția pentru procurori în materie

disciplinară a prezentat, contrar celor menționate de procurorul

recurent, în mod detaliat și explicit, atitudinea, comportamentul,

limbajul, tonul și modalitatea de adresare ale acestuia, de natură a aduce

atingere onoarei sau demnității de magistrat, astfel cum au rezultat

din interpretarea întregului material probator administrat, reținând

încălcarea obligației impuse de statutul de magistrat, urmările

acestei încălcări și constatând în mod corect incidența

art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În

privința existenței elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de acest text legal, Înalta Curte constată

că susținerile recurentului pârât sunt contrazise de actele și

lucrările dosarului.

Astfel,

relativ la existența faptelor reținute în sarcina acestui recurent,

se reține că Secția pentru procurori în materie

disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut o

apreciere corectă și completă a materialului probator

administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării

prealabile.

Declarațiile

concrete, clare și concordante ale martorilor audiați, având și

aceștia calitatea de procurori, confirmate până la un punct de o

parte din chiar declarațiile recurentului, demonstrează situația

de fapt expusă din această perspectivă în acțiunea

disciplinară și reținută ca atare de instanța de

disciplină. Situația de fapt, în mod just stabilită, a

rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar că

există conduită ilicită, vinovăție, rezultat

prejudiciabil și nex cauzal.

Într-adevăr,

așa cum s-a subliniat prin hotărârea atacată, modul în care, la

data de 12 noiembrie 2013, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, recurentul procuror a înțeles să se comporte și

să relaționeze cu câțiva dintre procurorii din cadrul acestei

unități de parchet, „țipând” la aceștia, adresându-se

ireverențios și ofensator, comentând pe un ton ridicat, într-un mod

de adresare violent verbal și declinându-și cu aroganță

calitatea de procuror la o unitate de nivel superior, fără să

manifeste respectul, rezerva, demnitatea și prudența pe care le

presupuneau exigențele statutului său, impune concluzia că

manifestările respective, probate, de altfel, fără

putință de tăgadă, întrunesc, sub aspectul laturii

obiective, cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus

menționat.

Și în

ceea ce privește latura subiectivă, se constată că

Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut corect

vinovăția pârâtului recurent sub forma intenției indirecte,

aceasta rezultând din modul în care magistratul a acționat, persistând în

manifestările respective, cu toate solicitările repetate ale mai

multor procurori și chiar ale șefului Secției de urmărire

penală, chemat să aplaneze incidentul, probele administrate dovedind

existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage

răspunderea sa disciplinară.

Consecința

imediată și directă a încălcării obligațiilor

legale și deontologice derivate din statutul de procuror, și pe care

recurentul încearcă să o ignore, dar care a fost corect

stabilită prin relație directă de cauzalitate cu fapta

imputată, constă, pe de o parte, în perturbarea bunei

desfășurări a activității procurorilor respectivi din

cadrul unității de parchet, pe perioada incidentului, iar, pe de

altă parte, în afectarea, atât a demnității funcției de

procuror, cât și a imaginii și prestigiului justiției.

În atare

situație, abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor a fost corect

reținută prin hotărârea Consiliului Superiori al Magistraturii,

iar circumstanțele reale și personale ale cauzei justifică

aplicarea față de recurentul procuror a sancțiunii disciplinare

constând în „avertisment”.

Așa

fiind, se constată că motivul de casare invocat, prin toate

argumentele expuse, nu este incident și că recursul promovat de

procurorul A. este nefondat.

În concluzie,

față de toate considerentele expuse și care relevă

legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate

cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca

nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A.

împotriva Hotărârii nr. 6/P din 25 iunie 2014, pronunțată de

Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 februarie 2015.

Procesat de

GGC - LM