ÎCCJ, Decizia nr. 154/2015

ÎCCJ, Decizia nr. 154/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

civilă nr. 154/2015

Prin acțiunea

disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori în

materie disciplinară, așa cum a fost precizată, Inspecția

Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute

de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria sectorul 1, București, pentru săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99, lit. h) teza

1 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, constând în nerespectarea, în mod repetat, din motive imputabile, a

dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor.

În

motivarea acțiunii disciplinare, s-a susținut, în esență,

că, la data efectuării controlului de către inspectorii

judiciari, efectuat la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1

București, în perioada 10 martie - 11 aprilie 2014, pârâta avea în lucru

un număr de 3 dosare în care nu a efectuat acte de urmărire

penală pe perioade cuprinse între 1 și 4 ani, respectiv: Dosarul nr.

x/P/2008, repartizat spre soluționare la 24 august 2009; Dosarul nr.

x/P/2008, repartizat la 30 mai 2011 și Dosarul nr. x/P/2009, repartizat la

4 ianuarie 2010.

S-a mai

reținut că, în perioada 2010 - 2014, pârâta procuror a

soluționat un număr de 859 dosare cu depășirea termenului

de 1 an de la repartizare, dintre care, 615 dosare în perioada 2012 - 2014, iar

în anul 2014 a dispus 8 soluții de clasare, ca urmare a împlinirii

termenului de prescripție a răspunderii penale.

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 98 - 101 din

Legea nr. 303/2004 republicată și modificată și pe cele ale

art. 44 - 46 din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată.

Prin Hotărârea

nr. 1/P din 28 ianuarie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii, secția

pentru procurori în materie disciplinară, cu unanimitate, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată împotriva

pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria

sectorul 1 București.

Pentru a

hotărî astfel, instanța disciplinară a reținut, pe baza

materialului probator administrat atât în cursul cercetării prealabile,

cât și de către secție în mod nemijlocit, în esență,

că, deși sunt îndeplinite cerințele laturii obiective ale

abaterii disciplinare deduse judecății, întrucât au existat

deficiențe ale activității procurorului pârât, acestea nu pot

constitui un considerent pentru reținerea caracterului imputabil al

conduitei reproșate, în condițiile volumului mare de activitate,

calității incontestabile a muncii prestate de magistrat, problemelor

cu care unitatea de parchet se confruntă, legate de insuficiența

personalului auxiliar și cea de logistică, necesare desfășurării

în condiții optime a activității.

În ceea

ce privește latura subiectivă, instanța de disciplină a

apreciat că nu se poate reține în sarcina magistratului decât o

"culpă scuzabilă", dat fiind că, în perioada mai -

septembrie 2009, aceasta și-a desfășurat activitatea în cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, iar la revenirea la

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, a primit

spre soluționare un număr de 300 de dosare, în care supravegherea

urmăririi penale fusese efectuată de alți colegi procurori, fapt

de natură să-i îngreuneze activitatea, iar, începând cu anul 2012,

aceasta a preluat și dosarele având ca obiect cauze cu un nivel de

complexitate mai ridicat decât al celorlalte, magistratul efectuând personal

acte de cercetare penală, în loc să le delege lucrătorilor de

poliție.

Astfel,

s-a considerat că, raportat la activitatea pârâtei, la condițiile

efective de muncă, precum și la problemele personale (două

decese în familie), că procurorului în cauză nu i se poate imputa

lipsa de diligență sau de sârguință în soluționarea

cauzelor cu celeritate.

Tot în

acest context, s-a reținut modul favorabil în care a fost caracterizat

magistratul de către procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, care, în calitate de fost prim procuror al

Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, a

subliniat profesionalismul și atenția pârâtei în soluționarea

cauzelor repartizate, precum și problemele de personal și de

logistică ale unității de parchet, invocate.

Împotriva

Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Consiliul

Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie

disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară.

Recursul

a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, completul de 5 judecători, și

formează obiectul dosarului de față.

I. Asupra

cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51, alin

(3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, numai

în ceea ce privește posibilitatea Inspecției Judiciare și a

celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare de a ataca

hotărârile pronunțate în materie disciplinară de către

Consiliul Superior al Magistraturii, invocată de intimata A. constată

următoarele;

Prin

memoriul depus la dosar la data de 9 octombrie 2010, intimata pârâtă

procuror A. a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 51, alin (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, în forma ulterioară modificării aduse prin

Legea nr. 24/2012, numai în ceea ce privește posibilitatea Inspecției

Judiciare și a celorlalți titulari ai acțiunii disciplinare de a

ataca hotărârile pronunțate în materie disciplinară de

către Consiliul Superior al Magistraturii, prin raportare la

dispozițiile art. 1, alin (5), ale art. 16, alin (1) și ale art. 134,

alin. (2) și (3) din Constituția României.

Examinând

condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate invocate, din perspectiva dispozițiilor art.

29, alin (1), alin (3) și alin (4) din Legea nr. 47/1992,

republicată, Înalta Curte constată că cererea este

admisibilă.

În acest

sens, se reține că, excepția a fost invocată de

părțile în proces, prevederile normei pretins neconstituționale,

respectiv ale art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, sunt în vigoare și au legătură cu

obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a

constat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt

neconstituționale.

Conform

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curții asupra

excepției de neconstituționalitate invocate în speță va fi

expusă în cele ce succed.

Referitor

la pretinsa situație discriminatorie față de alte categorii

profesionale sau alți justițiabili, Înalta Curte apreciază

că, prin natura și conținutul ei specific, posibilitatea

exercitării căii de atac a recursului de către titularii

acțiunii disciplinare, reglementată de textul criticat, nu înfrânge

principiul nediscriminării și al egalității de tratament,

jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului fiind constantă

în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în

sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se produc distincții

între situații analoage și comparabile, fără ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Aplicarea

dispozițiilor art. 51, alin (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, nu îmbracă forma unei situații de

discriminare, întrucât statutul special al magistraților, astfel cum

acesta este distinct reglementat, constituie acel element de

diferență care face ca situațiile să nu fie identice,

analoage sau comparabile, nefiind, deci, îndeplinite condițiile pentru

constatarea unei atare situații.

Din

analiza reglementării deduse controlului de constituționalitate,

Înalta Curte nu desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat

la prevederile legii fundamentale invocate.

Dimpotrivă,

din interpretarea literală a dispozițiilor legale menționate,

rezultă că posibilitatea atacării soluției pronunțate

de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii - ca instanțe

de disciplină, în acțiunile disciplinare exercitate împotriva

magistraților, respectă exigența asigurării accesului la

justiție, inclusiv pentru titularii acțiunilor disciplinare.

Această

concluzie se desprinde și din interpretarea sistematică a normei în

discuție, prin raportare la reglementarea de ansamblu a Legii nr.

317/2004.

În opinia

Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 51, alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, astfel cum a fost formulată și

motivată este, prin urmare, neîntemeiată.

În

consecință, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute

de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control

constituțional cu excepția de neconstituționalitate

invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29, alin (4) din Legea nr. 47/1992,

se va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de intimata A.

II.

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art.

499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data

de 23 martie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr.

x/1/2015, având ca obiect recursul declarat de Inspecția Judiciară,

în contradictoriu cu A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

sectorul 1, București, împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie

2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în

materie disciplinară.

În

susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat

incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488,

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea

recursului a susținut, în esență, că hotărârea

instanței de disciplină este nelegală, fiind încălcate

normele de drept material în ceea ce privește dispozițiile art. 99,

lit. h), teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, reținându-se, în mod eronat, că

nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare

reglementate de prevederile legale menționate.

Consideră

recurenta că, în lipsa unor criterii legale pentru analizarea caracterului

imputabil al unei conduite, analiza acestui aspect trebuia raportată la

poziția subiectivă a pârâtei față de faptele

săvârșite și urmările acestora, dar și de prevederile

legale și regulamentare încălcate. Cu referire concretă și

punctuală la aspecte de fapt expuse în actul de sesizare, s-a arătat

că, în mod greșit, instanța de disciplină nu a analizat

toate aceste susțineri, în vederea formării unei opinii complete

asupra caracterului imputabil al faptelor, ci a examinat doar aspecte

extrinseci laturii subiective ale abaterii, care nu ar fi determinat și

nici influențat poziția subiectivă a pârâtei.

În ceea

ce privește factorii reținuți de către secția pentru

procurori ca elemente ce înlătură caracterul imputabil al conduitei

în discuție, recurenta a menționat că aprecierile instanței

de disciplină ar fi eronate, deoarece:

- volumul

de muncă al pârâtei nu ar fi fost determinant în soluționarea cu

întârziere a cauzelor, deoarece numărul de rechizitorii este foarte mic,

raportat la numărul dosarelor soluționate, procentul de rechizitorii

pe an fiind de sub 1%, față de procentajul de 10%, de la nivelul

unităților de parchet;

-

condițiile improprii de lucru deduse pe baza declarațiilor a

două colege procuror nu ar avea relevanța dată de instanța

de disciplină, în situația în care, în aceleași condiții,

respectivele martore au reușit să-și îndeplinească

atribuțiile profesionale;

-

complexitatea cauzelor nu ar putea fi reținută ca argument în sensul

propus de secția, deoarece nu ar fi existat astfel de dosare

soluționate de pârâtă în perioada 2012 - 2014.

În plus,

titularul acțiunii disciplinare susține că, prin respingerea

acțiunii disciplinare în speță, instanța de disciplină

își neagă propria practică, invocând, în acest sens,

hotărârile nr. 6/P/2013 și nr. 8/P/2014 ale Secției pentru

procurori în materie disciplinară.

În

concluzie, în temeiul art. 496, alin. (1) C. proc. civ., Inspecția

Judiciară a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate, cu consecința admiterii acțiunii disciplinare, în sensul

aplicării uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, procurorului A.

Recursul

a fost comunicat intimatei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria sectorul 1, București, care nu a depus la dosar

întâmpinare.

Având în

vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă

prevăzute ele art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate în raport cu prevederile art. 51, alin. (3) din Legea nr.

317/2014, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, prin încheierea din data de 14 septembrie 2015, completul de filtru

a admis în principiu recursul procurorului A.

Analizând

hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă,

precum și cu reglementările legale incidente, cu majoritate, Înalta

Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În

speță, titularul acțiunii disciplinare critică

hotărârea prin care Secția pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins solicitarea

sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de

art. 99, lit. h), teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, de către

procurorul A. și de a se aplica o sancțiune disciplinară

magistratului.

În cadrul

cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar,

Înalta Curte constată, însă, că, în mod eronat, instanța de

disciplină a reținut faptul că, în sarcina procurorului pârât,

nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.

În ceea

ce privește fapta prevăzută de art. 99, lit. h), teza I din

Legea nr. 303/20074, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară, "nerespectarea în mod repetat și din

motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea

cu celeritate a cauzelor".

În ceea

ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina

procurorului A., în cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se

constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just

situația de fapt, probele reliefând clar existența faptelor

intimatei, a conduitei imputabile, a vinovăției, precum și a

urmărilor prejudiciabile.

Astfel,

din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat că, la data

efectuării controlului de către inspectorii judiciari, efectuat la

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorul 1 București, în

perioada 10 martie - 11 aprilie 2014, intimata avea în lucru un număr de 3

dosare în care nu efectuase acte de urmărire penală pe perioade

cuprinse între 1 și 4 ani, respectiv: Dosarul nr. x/P/2008, repartizat

spre soluționare la 24 august 2009; Dosarul nr. x/P/2008, repartizat la 30

mai 2011 și Dosarul nr. x/P/2009, repartizat la 4 ianuarie 2010.

Tot

astfel, s-a stabilit fără putință de tăgadă

faptul că, în perioada 2010 - 2014, magistratul procuror a soluționat

un număr de 859 dosare cu depășirea termenului de 1 an de la

repartizare, dintre care, 615 dosare în perioada 2012 - 2014, iar în anul 2014

a dispus 8 soluții de clasare, ca urmare a împlinirii termenului de

prescripție a răspunderii penale.

În

situația în care legiuitorul, într-adevăr, nu a stabilit care sunt

criteriile care califică soluționarea cauzelor cu celeritate și,

de asemenea, care definesc termenul rezonabil de soluționare, o asemenea

analiză cade în sarcina instanței care judecă o cauză

disciplinară.

Pe de o

parte, chiar și în lipsa unor astfel de criterii, situația de fapt

anterior expusă, constatată ca atare și de către

instanța de disciplină și necontestată de către

intimată, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă, pe

perioade mari de timp în ceea ce privește cauzele examinate, denotă

încălcarea dispozițiilor art. 91, alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

republicată și a principiului necesității

soluționării cu celeritate a cauzelor, de către intimata

procuror.

Pe de

altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului

A., instanța de disciplină nu a avut în vedere, ca și criterii

pentru stabilirea caracterului imputabil al acesteia, toate elementele

materiale ale abaterii disciplinare (care se concretizează într-o

inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale), prin raportare la

o analiză de ansamblu a tuturor factorilor care au determinat și,

respectiv, a condițiilor în care s-a produs respectiva conduită, de o

manieră repetitivă, perseverentă, a intimatei.

În acest

sens, secția pentru procurori în materie disciplinară a minimalizat

dezinteresul și lipsa de diligentă de care procurorul pârât a dat

dovadă și care s-au manifestat și prin aceea că

magistratul: nu a înregistrat în condica pentru evidența lucrărilor

dosarele primite spre soluționare, în ordinea primirii lor, ci numai

după soluționare; în lipsa unei asemenea evidențe,

soluționarea dosarelor a fost realizată aleatoriu, fără a

se ține cont de gravitatea infracțiunilor și de termenele impuse

de lege în acest scop; a recunoscut că nu a studiat un anumit dosar, având

ca obiect două infracțiuni de viol, neluarea măsurilor legale ce

se impuneau față de autor făcând posibil ca acesta să

comită o altă nouă infracțiune de același fel; în mai

multe dosare, printre care două având ca obiect infracțiuni de

tâlhărie, furt și înșelăciune datorită

nesoluționării în termen, a dispus clasarea ca urmare a împlinirii

termenului de prescripție; contrar ordinelor procurorilor ierarhici

superiori nu proceda la predarea dosarelor către grefier imediat după

soluționarea lor, ci periodic, când se adunau câte 50 - 300 de dosare

odată.

Or, toate

aceste elemente de fapt, relevate în mod concordant de probele administrate

și, în mare măsură, însușite de către secția

pentru procurori în materie disciplinară, reprezintă rezultatul unei

modalități de lucru imputabile și sunt, contrar celor

reținute de Secție, de natură a atestă existența

factorului intelectiv și volitiv, ce conturează existența

laturii subiective, ca element constitutiv al abaterii disciplinare în

discuție.

Relativ

la argumentele invocate și reținute în apărare, legate de

volumul și condițiile de activitate ale procurorului ca și de

situația personală, raportat la întreaga perioadă și la

întregul cadru în care s-au desfășurat faptele, acestea nu puteau fi

apreciate ca fiind de natură să justifice modul de lucru defectuos

și dezinteresul de asemenea amploare ale procurorului, acestea putând fi

examinate, eventual, ca elemente în circumstanțiere, la individualizarea

sancțiunii.

În condițiile

în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât

relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât

și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații

transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale

judecătorilor și procurorilor, stabilite prin legi și

regulamente, aprecierea imputabilității conduitei magistratului

trebuie stabilită în raport cu gravitatea și urmările

încălcării respectivelor norme.

Prin

maniera sa de lucru, astfel cum a fost reținută și probată

de recurentă, magistratul în cauză a fost cel care, pe de o parte, a

tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a

acestor fapte - și pe care instanța de disciplină a

minimalizat-o - fiind încălcarea dreptului părților, la

soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6,

pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar, pe de

altă parte, a facilitat împlinirea termenului de prescripție, aspecte

ce nu pot fi pierdute din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului.

Se

constată, astfel, temeinicia criticilor formulate de titularul

acțiunii disciplinare din perspectiva nelegalității

înlăturării faptelor din conținutul abaterii disciplinare

invocate și faptul că maniera de lucru reproșată intimatei

magistrat intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99,

lit. h), teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, după cum în mod just a susținut

recurenta Inspecția Judiciară, prin acțiunea disciplinară

fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a

vinovăției, a urmării prejudiciabile și a legăturii de

cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs.

În raport

cu temeinicia criticilor vizând fapta culpabilă reproșată

procurorului A., cu dispozițiile art. 49, alin. (7) din Legea nr.

317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și cu cele ale art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc.

civ., recursul Inspecției Judiciare este fondat și va fi admis.

În ceea

ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu

privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin

procedural.

Conform

art. 49, alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile

acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților

se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță,

este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.

Spre

deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau

că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi

modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312, alin. (2) din

codul menționat), prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin

art. 496, alin. (2) că "în caz de admitere a recursului, hotărârea

atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)".

În raport

cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și

aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii

recursului în cauză, hotărârea Secției pentru procurori în

materie disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura

soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a

respectivei hotărâri.

Pe de

altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere

sau cu trimitere spre rejudecare, pe care ar putea să le pronunțe

Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea

literală, logică și teleologică a dispozițiilor art.

497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru

soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu

excepția cazului casării pentru lipsă de competență),

exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță

judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a

soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat

un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte

instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de

Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate

finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea

că, potrivit art. 134, alin. (2) din Constituție și art. 44,

alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii

îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de

judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților,

nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc.

civ. și de a include această categorie specială de litigii în

sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi,

dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat,

referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este

explicită.

Ipoteza speței

nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul

menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al

unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin

urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să

pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre

rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidență.

Mai mult,

art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41,

alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate

absolută, judecătorul care a soluționat în primă

instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate

lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre

rejudecare.

Or, în

cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca

instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale

speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu

structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu

principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după

casare de către o altă secție sau de către aceeași

secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu

toată insuficiența și forma inadecvată a soluției

legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu

acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul

de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil

stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5, alin. (2) și (3) din

aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite

cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a

particularităților și specificității contenciosului

disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii,

Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii

întregii problematici deduse judecății în această categorie

distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate

dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea

cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498,

alin. (1) C. proc. civ.

Se va

casa, prin urmare, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând,

în speță, Înalta Curte, cu majoritate, va admite acțiunea

disciplinară.

În

consecință, revine instanței de control judiciar să stabilească

aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit principiului proporționalității dintre

faptă și riposta societății.

Sub acest

aspect, vor fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 49, alin. (6)

din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, pentru acest moment procedural din faza

adoptării soluției și, în special, criteriul vizând gravitatea

faptelor.

În

același sens, vor fi reținute și circumstanțele personale

ale intimatei, identificate de cercetarea judecătorească, care au

reliefat faptul că aceasta nu a mai fost sancționat disciplinar

și este apreciată pozitiv de conducerea unității de

parchet; circumstanțele reale în care s-au produs faptele, respectiv

insuficiența personalului și a mijloacelor materiale și

modalitatea concretă în care magistratul în cauză a încălcat

obligațiile legale și deontologice impuse de statutul de procuror, ca

și consecințele acestei încălcări; toate impunând aplicarea

celei mai ușoare sancțiuni.

Așadar,

în temeiul art. 100, lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, se va aplica

procurorului A. sancțiunea disciplinară constând în "avertisment",

pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99,

lit. h), teza I din legea menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu

unanimitate,

Admite

cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de

intimata A.

Sesizează

Curtea Constituțională pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51, alin. (3) din Legea

nr. 317/2004 invocată de intimată.

Cu

majoritate,

Admite

recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr.

1/P din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al

Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.

Casează-hotărârea

atacată și, în fond, admite acțiunea disciplinară

exercitată împotriva pârâtei procuror A.

În baza

art. 100, lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, cu modificările și completările

ulterioare, aplică pârâtei procuror A. sancțiunea disciplinară

constând în "avertisment", pentru săvârșirea abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99, lit. h), teza I din legea

menționată.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică de la 12 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - DE