ÎCCJ, decizie (scj.ro #148203)

Elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/20014. Condițiile angajării răspunderii magistratului

Legea nr. 303/2004, art. 91, art. 98, art. 99 lit. h), art. 100

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 12, art. 13

Încălcarea dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor pot atrage răspunderea disciplinară a magistraților numai în condițiile determinate de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Așa cum rezultă din textul de lege, una dintre condițiile legale pentru existența abaterii disciplinare este imputabilitatea, care trebuie să fie întrunită cumulativ cu celelalte condiții: repetabilitatea și nerespectarea dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea în efectuarea lucrărilor.

Or, în ipoteza în care soluționarea cu întârziere a dosarelor/lucrărilor se datorează unor factori de ordin obiectiv, constând în volumul mare al activității și complexitatea acesteia, insuficiența resurselor umane și „resursele materiale total inadecvate” aflate la dispoziția unității parchetului în care magistratul își desfășoară activitatea și nu unor „motive imputabile” acestuia, este exclusă existența abaterii disciplinare, întrucât lipsește caracterul imputabil al faptei, unul dintre elementele constitutive prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare pentru săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 20 din 28 ianuarie 2019

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, sub nr. x/P/2015, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea, în mod repetat, din motive imputabile, a dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

II. Hotărârea instanței de disciplină

Prin hotărârea nr. 5/P din 11 noiembrie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în „

avertisment”,

pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din aceeași lege.

Pentru a hotărî astfel, instanța disciplinară a reținut că, prin materialul probator administrat, atât în cursul cercetării prealabile, cât și de către Secție în mod nemijlocit, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare invocate.

III. Calea de atac formulată

Împotriva hotărârii instanței de disciplină, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Andreiaș Constantin, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă și solicitând casarea hotărârii atacate și  respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea instanței de disciplină a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în sensul că s-a reținut în mod greșit că ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menționate.

Consideră recurentul că textul legal de referință ar fi lipsit de claritate și previzibilitate, în principal datorită lipsei unor criterii obiective pentru stabilirea caracterului repetabil și imputabil al conduitei reproșate din această perspectivă magistraților.

În realitate, susține recurentul, controlul efectuat prin raportare la dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 evaluează „cantitatea de muncă sau de nemuncă” pe care a desfășurat-o magistratul cercetat, într-o anumită perioadă, instanța disciplinară pronunțându-se, așadar, cu privire la un alt criteriu decât cel prevăzut de lege.

Referindu-se punctual la considerentele reținute în motivarea hotărârii atacate, la starea de fapt reală, diferită de cea stabilită în cauză, la situația similară a unei colege procuror, precum și la aspectele expuse în apărare la fond, de natură a justifica întârzierile constatate de Inspecția Judiciară, recurentul a susținut, în esență, că instanța de disciplină ar fi stabilit eronat existența laturii obiective a abaterii în discuție și întrunirea situațiilor premisă prevăzute de textul legal incriminator pentru atragerea răspunderii sale disciplinare.

În plus, recurentul consideră că, prin admiterea acțiunii disciplinare în speță, instanța de disciplină își neagă propria practică, invocând, în acest sens, atât jurisprudența Secției pentru procurori, cât și pe cea a Înaltei Curți  de Casație și Justiție.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurentul arată, în esență – prin raportare la legislația muncii, respectiv la Legea nr. 52/2002 privind Codul muncii, și la jurisprudența în materie a instanței supreme – că Secția pentru procurori nu ar fi dovedit existența unei vătămări, în mod concret, a drepturilor vreunei persoane, ca urmare prejudiciabilă a faptelor ce-i sunt imputate – element constitutiv și condiție esențială pentru angajarea răspunderii disciplinare.

IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă a arătat că este insuficient motivat, nefiind indicate în concret motivele contradictorii sau motivele străine de natura cauzei care să justifice casarea hotărârii instanței disciplinare.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privind așa-zisa aplicare greșită de către Secția pentru procurori în materie disciplinară a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, pe motiv că legea în discuție nu are norme de aplicare, s-a arătat că este nefondat, întrucât chiar în Hotărârea nr. 1 P din 28 ianuarie 2015, invocată de recurent ca practică relevantă, Secția pentru procurori în materie disciplinară explică de ce la pronunțare are în vedere multitudinea criteriilor și aspectelor care țin de activitatea profesională a pârâților, neputând refuza aplicarea legii și denegând dreptatea, pe motiv că legea este neclară.

S-a arătat, de asemenea, că împrejurările invocate de recurentul-pârât în favoarea sa nu constituie cauze exoneratoare de răspundere.

V. Cererea de sesizare a Curții Constituționale

Prin încheierea din 27 iunie 2016, a fost admisă cererea formulată de recurentul-pârât și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, art. 488, 493, 497 și 498 din Codul de procedură civilă, excepție care, prin Decizia instanței de contencios constituțional nr. 494 din 17 iulie 2018 a fost respinsă.

VI. Considerentele Înaltei Curți

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin hotărârea nr. 5/P din 11 noiembrie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că, prin probele administrate, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât.

În esență, sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că starea de fapt rezultată evidențiază faptul că pârâtul, având calitatea de procuror, a tergiversat soluționarea/a depășit termenele stabilite într-un număr mare de dosare (109) și 19 lucrări, încălcând prin conduita sa dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum și pe cele ale art. 12 și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Referitor la a doua modalitate de săvârșire a abaterii disciplinare în discuție, s-a reținut că, într-un dosar ce i-a fost repartizat spre soluționare la data de 18 februarie 2014, timp de circa 1 an, magistratul nu a administrat nicio probă și nu a comunicat niciun răspuns unor petenți care solicitaseră în repetate rânduri, în scris, să li se comunice stadiul cercetărilor în acea cauză sau să li se permită să studieze dosarul. Abia la data de 13 februarie 2015, pârâtul a întocmit un referat, prin care a cerut repartizarea cauzei unui alt procuror, specializat pe infracțiuni de corupție, solicitare căreia i s-a dat curs la 17 februarie 2015.

Cât privește latura subiectivă, instanța de disciplină a apreciat că, în speță, vinovăția pârâtului este dovedită și rezultă din modul în care acesta a înțeles să își îndeplinească obligațiile profesionale ce-i revin, fapt ce a avut drept consecință prelungirea procedurilor judiciare și încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

La individualizarea sancțiunii, s-au avut în vedere, în esență: gravitatea concretă a faptelor, durata întârzierilor în soluționarea lucrărilor repartizate, conduita manifestată de pârât, anterior și ulterior declanșării cercetării disciplinare; de asemenea, s-a reținut modul favorabil în care, pe parcursul anchetei disciplinare, cât și ulterior, magistratul și-a revizuit atitudinea și a depus eforturi susținute în vederea soluționării dosarelor întârziate.

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, „Constituie abateri disciplinare: (…) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;”.

Într-adevăr, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Încălcarea dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor pot, însă, atrage răspunderea disciplinară a magistraților numai în condițiile determinate de dispozițiile legale citate, respectiv dacă și numai dacă sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În speță, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, urmează a se examina și dacă faptele constatate și reținute în sarcina recurentului-pârât au caracter imputabil, dacă au fost, așadar, săvârșite cu vinovăție.

Sub acest aspect, al laturii subiective, se constată, însă, că instanța de disciplină a reținut în mod greșit că faptele reținute în sarcina recurentului-pârât sunt de natură a atrage răspunderea disciplinară a acestuia.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, una dintre condițiile legale pentru existența abaterii disciplinare reținute în sarcina recurentului-pârât este imputabilitatea, care trebuie să fie întrunită cumulativ cu celelalte condiții: repetabilitatea și nerespectarea dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea în efectuarea lucrărilor.

Or, este exclusă existența abaterii disciplinare în ipoteza în care soluționarea cu întârziere a dosarelor/lucrărilor se datorează unor factori de ordin obiectiv.

Abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 este, sub aspect juridic, consecința nerespectării obligației stipulate la art. 91 alin. (1) din aceeași lege, conform căreia „Judecătorii și procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze cauzele în termen rezonabil, în funcție de complexitatea acestora (…)”.

Aceste dispoziții legale trebuie aplicate, însă, în corelație cu dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. o) și art. 41 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora una dintre atribuțiile acestui organism, prin cele două secții a sale – pentru procurori și, respectiv, pentru judecători – este aceea de a aproba măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru parchete și instanțe.

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere concluziile Avizului nr. 2 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE – Strasbourg, 23 noiembrie 2001), potrivit cărora „(…) statele trebuie să revizuiască prevederile existente privind finanțarea și administrarea instanțelor. CCJE atrage atenția îndeosebi asupra necesității de a aloca resurse suficiente instanțelor pentru a le da acestora posibilitatea să funcționeze în conformitate cu standardele stipulate de articolul 6 al Convenției europene privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului.” (pct. 14 al Avizului nr. 2).

Deși îi vizează doar pe judecători, acest aviz poate fi avut în vedere și în ceea ce-i privește pe procurori, ținând cont că, în România, noțiunile de „autoritate judecătorească” și „magistratură” îi includ atât pe judecători, cât și pe procurori, cele două categorii de magistrați activând în cadrul instanțelor judecătorești, respectiv al Ministerului Public, autorități prevăzute de Constituția României în cadrul aceluiași capitol – Cap. VI, intitulat „Autoritatea judecătorească” (art. 124-134).

Or, principala cauză care a determinat crearea situației de fapt, corect stabilită în cauză și necontestată de recurentul-pârât, constă în volumul mare de activitate și complexitatea lucrărilor cu care acesta, precum și colegii săi, s-au confruntat, în perioada supusă controlului.

Aceasta rezultă din conținutul înscrisului nr. 6598/I-3/2018, intitulat „Informare”, întocmit de către însăși conducerea unității în care recurentul își desfășoară activitatea, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., cu privire la situația resurselor umane.

Astfel, din înscrisul susmenționat rezultă că, deși Parchetul de pe lângă Tribunalul X. cuprinde în schemă 14 funcții de procurori, în mod efectiv, în cadrul unității își desfășoară activitatea un număr de doar 6 procurori.

De asemenea, se arată în cuprinsul aceluiași înscris, încă de la înființarea Parchetul de pe lângă Tribunalul X., în noiembrie 2011, și până în momentul de față, resursele umane aflate la dispoziția acestei unități au fost total insuficiente în raport cu volumul de muncă, iar „lipsa unei dispoziții tranzitorii care să reglementeze situația cauzelor penale aflate în lucru la înființarea unității, numărul insuficient de procurori ce au funcționat la unitatea de parchet (…), fluctuația de personal și resursele materiale total inadecvate au determinat sporirea numărului de dosare vechi nesoluționate, cu repercusiuni asupra actului de justiție înfăptuit până în prezent.

„În ceea ce privește cauzele de evaziune fiscală”, pe care recurentul-pârât fusese desemnat să le instrumenteze, imediat după data transferului său de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Y. (15.12.2013), prin Ordinul nr. 1 din 09.01.2014 emis de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., se arată că „exercitarea supravegherii cercetării penale trebuie efectuată de către un număr suficient de procurori care, datorită complexității sporite a acestor cauze, trebuie să aibă o anumită experiență în acest domeniu (…)”.

Rezultă, așadar, că soluționarea de către recurent cu întârziere a dosarelor/lucrărilor repartizate este consecința, în principal, a unor factori de ordin obiectiv, constând în volumul mare al activității și complexitatea acesteia, insuficiența resurselor umane și „resursele materiale total inadecvate” aflate la dispoziția unității parchetului, iar nu a unor „motive imputabile” acestuia, așa cum o cer dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Mai mult decât atât, așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât și-a început activitatea la Parchetul de pe lângă Tribunalul X., în ianuarie 2014, ca urmare a transferului său de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Y., iar controlul în urma căruia s-a pornit acțiunea disciplinară împotriva acestuia s-a desfășurat în perioada 03.11.2014-21.11.2014 și a vizat măsurile luate de procurori și conducerile parchetelor în vederea soluționării dosarelor penale mai vechi de 5 ani de la data sesizării.

Or, din cele 105 dosare penale nesoluționate, găsite asupra recurentului-pârât cu ocazia controlului, un număr de nu mai puțin de 49 de dosare sunt înregistrate anterior transferului acestuia la unitatea supusă controlului (2 în anul 2011, 38 în anul 2012 și 9 în anul 2013), această împrejurare fiind o circumstanță obiectivă nefavorabilă recurentului-pârât, care, astfel, a fost nevoit să aloce un timp mai îndelungat și un efort mai mare pentru studiul și analiza cauzelor cu o vechime chiar și de 3 ani.

În acest scop, a dat dovadă de interes și a manifestat diligență în soluționarea dosarelor, stând peste orele de program și venind la serviciu inclusiv la sfârșit de săptămână, preluând activități care nu erau în sarcina sa, precum cea de dactilografiat, și desfășurând alte activități adiacente, respectiv acordarea de îndrumări ofițerilor de poliție colaboratori și participarea la ședințele de judecată, ca reprezentant al parchetului, fiind preocupat de calitatea muncii prestate, ceea ce poate conduce la întârzieri în efectuarea altor lucrări, în absența unei normări a muncii și în condițiile unor resurse umane și materiale deficitare de desfășurare a activității în cadrul unității parchetului respectiv, confirmate de conducerea acesteia.

Aceste aspecte, coroborate, creează cadrul propice suprasolicitării neuropsihice a magistratului și producerii de erori/întârzieri în activitate; de aceea este greșit ca lipsa de condiții optime de lucru să fie analizată doar în circumstanțiere, de vreme ce aceste condiții stau la baza procesului decizional specific activității magistratului, apariția problemelor de ordin personal, pe fondul unei suprasolicitări neuropsihice, afectând calitatea actului de justiție, inclusiv sub aspectul celerității soluționării lucrărilor.

Se constată, așadar, că, în cauză, lipsește caracterul imputabil al faptei recurentului, unul dintre elementele constitutive prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare pentru săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Pentru aceste considerente, a fost admis recursul, casată hotărârea atacată și, în rejudecare, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A.