ÎCCJ, Decizia nr. 2/2015

ÎCCJ, Decizia nr. 2/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2/2015

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele;

La data de 1

septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014,

având ca obiect recursul declarat de A. - judecător în cadrul

Judecătoriei Pitești, în contradictoriu cu Inspecția Judiciară,

împotriva Hotărârii nr. 9/J din 19 iunie 2014 a Consiliului Superior al

Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Magistratul a

susținut că hotărârea atacată ar fi pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material,

invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pe cele

ale art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În primul

rând, recurentul și-a structurat considerentele menționate în

susținerea recursului pe două categorii de critici, reluând aproape textual

aspectele învederate în concluziile scrise depuse la dosarul instanței de

disciplină.

I. O

primă categorie de critici vizează pretinsa nerespectare a

condițiilor legale privind promovarea acțiunii disciplinare.

Astfel s-a

susținut, în esență, că:

- 1. nu s-ar

fi respectat termenele prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr.

317/2004, judecătorul inspector depășind atât termenul de 45 de

zile, cât și pe cel de 90 de zile, în care trebuia efectuată

verificarea prealabilă;

- 2.

titularul acțiunii disciplinare i-ar fi comunicat continuarea

sesizării procurorului B., cea trimisă Inspecției Judiciare în

data de 22 octombrie 2013, după expirarea termenului prevăzut de lege

pentru verificările disciplinare;

- 3.

titularul acțiunii disciplinare nu ar fi verificat, în timpul

cercetării disciplinare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr.

317/2004, apărările pe care le-a formulat în două rânduri,

conform cererilor atașate la dosar.

II. O

altă categorie de critici vizează în mod explicit pretinsa lipsă

de temeinicie a acțiunii disciplinare, expuse distinct pentru fiecare

abatere disciplinară în parte.

la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea

nr. 303/2004, autorul recursului a reluat apărările formulate din

această perspectivă, susținând, în esență, că

probele depuse la dosar nu ar confirma temeinicia acuzațiilor referitoare

la încălcarea dispozițiilor regulamentare și legale privind

modalitatea de citare a reprezentantului parchetului în 3 dosare, precum

și modul de interogare, chestionare și interpelare în raportul

profesional cu procurorul de ședință, în timpul

ședinței de judecată.

privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea

nr. 303/2004, recurentul a reiterat punctual, pentru fiecare situație

factuală reținută în acțiunea disciplinară,

argumentele de netemeinicie prezentate la fond, considerând, în

esență, că în hotărârea atacată, stabilirea

situației de fapt s-ar fi făcut pe baza unei preluări necritice

de către Secția pentru judecători a acuzațiilor formulate

de Inspecția Judiciară, fără a se fi avut în vedere și

aspectele pe care le-a invocat în apărarea sa.

În plus,

consideră magistratul recurent că, în ceea ce privește

stabilirea conduitei sale culpabile în exercitarea funcției, atât sub

aspectul încălcării normelor de procedură, cât și sub

aspectul îndeplinirii condiției gravei neglijențe, ca urmare a

faptului că nu ar fi respectat dispozițiile art. 54 alin. (1) lit.

a), cu referire la art. 95 alin. (1

2

) și art. 103 alin. (1

1

)

din Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii,

hotărârea atacată este nelegală, întrucât grefierul registrator

al instanței își desfășoară activitatea sub controlul

și autoritatea președintelui instanței, după cum și

președintele de secție numește și controlează

activitatea celorlalți grefieri de secție.

O altă

critică are în vedere modul de individualizare a sancțiunii

disciplinare, recurentul susținând, sub acest aspect, că

sancțiunea aplicată îl pune în imposibilitatea exercitării cu

demnitate a funcției de judecător, urmând a face dovada acestui fapt

cu înscrisuri bancare.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile recurentului, cu apărările formulate de

intimată, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Primele

critici invocate de recurent vizează pretinsa nerespectare a

condițiilor privind legala promovare a acțiunii disciplinare și

efectuare a cercetării disciplinare.

Trebuie

precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de

control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va examina chestiunile vizând sesizarea Inspecției Judiciare,

comunicarea sesizării și modul de efectuare a cercetării disciplinare

numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate

de către instanța de disciplină, în actualul cadru de

procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

În

speță, judecătorul A. a reiterat, practic, considerentele expuse

la fond din această perspectivă, asupra cărora instanța de

disciplină s-a pronunțat prin hotărârea atacată, apreciind

ca fiind legale atât modalitatea de promovare a acțiunii disciplinare, cât

și efectuarea cercetării disciplinare.

În atare

situație, se poate cenzura pe calea recursului această concluzie,

care, în raport cu circumstanțele cauzei și cu normele legale

aplicabile, se constată a fi corectă.

la susținerea vizând pretinsa nerespectare a condițiilor legale

privind promovarea acțiunii disciplinare.

Sesizarea

petentului B. a fost înregistrată la Inspecția Judiciară la data

de 2 octombrie 2013 și a fost repartizată inspectorului judiciar la

data de 3 octombrie 2013.

Potrivit art.

45 din Legea nr. 317/2004, republicată: „(1) În cazurile în care ministrul

justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și

Justiție sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt titulari ai

acțiunii disciplinare, aceștia pot sesiza Inspecția

Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare

săvârșite de judecători și procurori.

(2) În cazul

în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii

disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în

scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de

Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile

disciplinare săvârșite de judecători și procurori.

(3) Aspectele

semnalate potrivit alin. (1) și (2) sunt supuse unei verificări

prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției

Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există

indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Verificările se

efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data solicitării

formulate de titularul acțiunii disciplinare, potrivit alin. (1) sau de la

data sesizării Inspecției Judiciare potrivit alin. (2).

Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a

verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există

motive întemeiate care justifică această măsură.”

În

speță, cu respectarea dispozițiilor tezei finale a articolului

sus menționat, precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din

Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de

inspecție de către Inspecția Judiciară și

față de necesitatea completării unor relații și

complexitatea lucrării, termenul a fost prelungit cu alte 45 de zile.

Așa cum

în mod corect a reținut și instanța de disciplină, momentul

de la care începe să curgă termenul de 45 de zile prevăzut de

art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, este reprezentat de

data sesizării Inspecției Judiciare, iar nu de cea a sesizării

Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum, în mod explicit,

rezultă din interpretarea textului normativ menționat.

Întrucât,

calculul termenelor se socotește pe zile libere, neintrând în calcul nici

ziua în care acesta a început să curgă, nici ziua în care s-a

sfârșit și având în vedere că lucrarea s-a înregistrat la

Inspecția Judiciară în data de 2 octombrie 2013, cele 90 de zile s-ar

fi împlinit în data de 1 ianuarie 2014.

Cum,

însă, data menționată nu a fost o zi lucrătoare, la fel

și ziua de 2 ianuarie, iar ziua de 3 ianuarie 2014 a fost declarată

zi nelucrătoare prin H.G. nr. 965 din 11 decembrie 2013, 4 și 5

ianuarie fiind sâmbătă, respectiv duminică, termenul se

socotește împlinit în prima zi lucrătoare, respectiv la 6 ianuarie

2014.

Același

raționament corect a fost avut în vedere și în privința

calculării termenului de 45 de zile, care a început să curgă în

data de 2 octombrie 2013 și s-ar fi împlinit în data de 15 noiembrie 2013,

care era o zi nelucrătoare, astfel încât termenul s-a socotit împlinit în

data de 18 noiembrie 2013.

Împrejurarea

că lucrarea care a făcut obiectul Dosarului nr. y/IJ/2857/DIJ/2013,

înregistrată la data de 4 octombrie 2013, a fost finalizată prin

rezoluția din 24 decembrie 2014, nu are relevanța atribuită de

recurent, câtă vreme rezoluția dată în Dosarul nr.

z/IJ/2825/DIJ/2013, la care această lucrare a fost conexată, a fost

dată cu respectarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004.

la momentul comunicării de către echipa de inspectori a

sesizării din data de 22 octombrie 2013, formulate de petentul procuror A.

și a ultimei sesizări formulate de prim-procurorul C.

Contrar

susținerilor recurentului, prin Regulamentul privind normele pentru

efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția

Judiciară nu este reglementată obligația inspectorului judiciar

de a comunica judecătorului vizat, pe parcursul verificărilor

prealabile, sesizarea care face obiectul lucrării.

În cadrul

acestor verificări prealabile, după primirea dosarului, inspectorul

judiciar sau, după caz, echipa de inspectori, în funcție de aspectele

vizate, solicită instanțelor sau parchetelor, prin adresă,

relațiile necesare soluționării lucrării, despre aceste

sesizări judecătorul vizat putând lua cunoștință doar

în cadrul procedurii ulterioare, a cercetării disciplinare, când i se pune

la dispoziție dosarul cuprinzând respectivele verificări.

Susținerea

autorului recursului, în sensul că, prin comunicarea sesizărilor la

data de 6 februarie 2014, inspectorul judiciar i-ar fi încălcat dreptul la

apărare, este lipsită de suport real, deoarece prin Procesul-verbal

din data de 4 februarie 2014 (data începerii cercetării disciplinare),

însușit prin semnătură de către judecătorul cercetat,

acesta confirmă faptul că, la data specificată, i s-a pus la

dispoziție întregul dosar ce cuprindea verificările prealabile. În

atare situație, împrejurarea că, abia la data de 6 februarie 2014,

recurentul a solicitat copii de pe aceste înscrisuri, nu prezintă

relevanță.

În ceea ce

privește aspectul invocat de recurent, conform căruia, continuarea

sesizării procurorului A. i s-ar fi pus la dispoziție după

expirarea termenului prevăzut de lege privind verificările

disciplinare, se constată că acesta nu are semnificația de

nelegalitate propusă întrucât, din procesul-verbal de finalizare a

cercetării disciplinare, semnat și de către judecător,

rezultă cu claritate că acesta nu are obiecțiuni cu privire la modul

în care s-a realizat cercetarea disciplinară și, de asemenea, că

nu mai are alte probe în apărare.

la verificarea apărărilor formulate în cadrul cercetării

disciplinare.

Potrivit art.

46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se

stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au

fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care

să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței

vinovăției. Ascultarea celui în cauză și verificarea

apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt

obligatorii.

Din analiza

dosarului de cercetare disciplinară, rezultă că judecătorul

recurent a formulat trei cereri succesive de probatorii, asupra cărora

echipa de inspectori s-a pronunțat prin Procesele-verbale întocmite la

data de 5 februarie 2014, de 6 februarie 2014 și, respectiv, de 7

februarie 2014, motivele admiterii parțiale a cererilor de probatoriu

fiind expuse pe larg în cadrul celor trei procese-verbale.

Nu se poate

reține încălcarea dreptului la apărare, atât timp cât în cadrul

cercetării disciplinare au fost audiați 19 martori, dintre care unul

a fost reaudiat la cererea judecătorului cercetat și s-au depus, la

solicitarea acestuia, acte, astfel cum rezultă din Procesele-verbale

încheiate în data de 6 februarie 2014 și de 7 februarie 2014.

De altfel,

potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (3) din Regulamentul privind normele

pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către

Inspecția Judiciară, respingerea administrării probelor solicitate

nu afectează valabilitatea cercetării și nu împiedică

persoana cercetată să reitereze cererea sa de probațiune în

fața secției corespunzătoare a Consiliului Superior al

Magistraturii, judecătorul cercetat putând solicita reaudierea martorilor

sau depune alte înscrisuri în apărare, conform art. 49 alin. (4) din Legea

nr. 317/2004.

O altă

categorie de critici vizează în mod explicit pretinsa lipsă de

temeinicie a acțiunii disciplinare, expuse, distinct, după cum s-a

arătat, pentru fiecare abatere disciplinară în parte.

Sub un prim

aspect, trebuie precizat că, în speță, cadrul de procedură

este reglementat de dispozițiile noului C. proc. civ., respectiv ale celui

aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483

alin. (3) din legea menționată, care reglementează obiectul

și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale

de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu

și de netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) din Legea nr. 134/2014 privind Codul de

procedură civilă, care dispun că, cererea de recurs va cuprinde,

sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă și din structura art. 488 din legea

menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile, astfel încât criticile recurentului, formulate exclusiv din

perspectiva netemeiniciei nu pot fi examinate, așa cum propune acesta, în

actualul cadru de procedură.

Pe de

altă parte, susținerile formulate de autorul recursului, prin care,

chiar dacă nu în mod explicit, acesta critică modul în care,

raportându-se la probatoriul cauzei, instanța de disciplină a

interpretat dispozițiile de drept material incidente, deși nu sunt

întemeiate, pot fi examinate, în raport și cu specificitatea cauzelor de

natură disciplinară, ca și aspecte de nelegalitate.

Acestea au în

vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis întrunirea

elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina

sa, cu referire la latura obiectivă, la latura subiectivă și la

urmările prejudiciabile ale faptelor.

Aceste

ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.

În ceea ce

privește fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere

disciplinară „atitudinile nedemne în timpul exercitării

atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal

al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori

judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori

reprezentanții altor instituții”.

Aceste

dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca,

prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să

respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din acest

punct de vedere, Înalta Curte reține că, în Codul deontologic

menționat, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al

magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea

și onoarea profesiei de judecător”.

În

speță, i se impută recurentului modalitatea în care a stabilit

relațiile profesionale cu reprezentantul Parchetului, cu referire la modul

de citare a acestuia în trei dosare, precum și la maniera de interogare,

chestionare și interpelare folosită față de acesta în

timpul ședințelor publice de judecată.

Prin

considerentele hotărârii recurate, Secția pentru judecători a

prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din

interpretarea întregului material probator administrat, reținând

încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei

încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99

lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În ceea ce

privește existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare

prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că

susținerile recurentului sunt contrazise de actele și lucrările

dosarului.

Astfel,

relativ la existența faptelor reținute în sarcina judecătorului

recurent, se reține că instanța de disciplină a făcut

o apreciere corectă și completă a materialului probator

administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării

prealabile.

Situația

de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs

și a reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul

prejudiciabil și nexul cauzal.

Semnificativ

este faptul că recurentul însuși nu neagă în totalitate

producerea faptelor, acordând însă propria semnificația acestora.

Într-adevăr,

așa cum s-a subliniat prin hotărârea supusă cenzurii, modul în

care, în Dosarele nr. x1/280/2013, nr. x2/208/2013 și nr. x3/280/2013,

judecătorul a dispus, prin încheiere ca, în vederea citării

reprezentantului Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești,

să se ia legătura telefonic nu numai cu unitatea de parchet

menționată, dar și cu Parchetul de pe lângă Tribunalul

Pitești, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

precum și modalitatea concretă percepută ca „un comportament

desconsiderant”, în ședințele publice de judecată pe care le

prezida, magistratul a înțeles să relaționeze cu procurorul prezent

în sala de ședință, fără să respecte

echidistanța și solemnitatea cerute de lege și fără

să manifeste rezerva, demnitatea și prudența pe care le impuneau

funcția și statutul de judecător, l-au expus unor comentarii

negative repetate ale unuia dintre participanții la actul de

justiție, unele exprimate în scris și adresate Consiliului Superior

al Magistraturii și Inspecției Judiciare.

Atitudinea

vădit șicanatorie, modalitatea de interogare tendențioasă,

citarea telefonică inclusiv prin unitățile de parchet ierarhic

superioare, în cauze în care participarea procurorului nu era obligatorie,

aspecte relevate în mod concordant de probele administrate și care au

făcut ca, potrivit declarației unui martor, procurorii din cadrul

Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești să fie „foarte

stresați de maniera sa de lucru” și care sunt de natură a fi

apreciate de către aceștia ca „un comportament desconsiderant” ori ca

„o chestiune de orgolii”, depășesc într-adevăr, atât cadrul

procedural, cât și limitele unei atitudini demne impuse

judecătorului, astfel cum aceasta este circumstanțiată și

de dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, ce stabilesc în sarcina

magistratului obligația stabilirii unor relații profesionale și

sociale bazate „pe respect și bună credință”.

Motivațiile

invocate de recurent, referitoare la respectarea legalității sau a

drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor, ca și la principiul aflării adevărului,

nu au relevanța care li se atribuie prin motivele de recurs, având în

vedere, pe de o parte, faptul că, magistratului nu i-a fost reproșat

nici faptul citării reprezentantului parchetului și nici al

adresării unor întrebări sau solicitări acestuia, în sine, ci

maniera proprie, intimidantă, în care aceste măsuri au fost efectiv

dispuse de către judecător, iar pe de altă parte, faptul că

recurentul însuși, recunoaște că, cel puțin în ceea ce

privește citarea repetată a procurorului D. (persoană cu care

magistratul avea o relație tensionată), prin parchetele ierarhic

superioare această măsură nu a fost dispusă conform rolului

său procedural, ci pentru că se asigură că

unitățile respective „au cunoștință despre faptul

că procurorul de caz nu s-a prezentat în mod intenționat la

judecată”, ceea ce nu este în conformitate cu normele procedurale.

Ca atare, se

impune a se considera că atitudinea și comportamentul în

discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele

prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat.

Și în

ceea ce privește latura subiectivă, se constată că Secția

pentru judecători în materie disciplinară a reținut corect

vinovăția recurentului pârât, sub forma intenției indirecte,

aceasta rezultând din modul în care magistratul a înțeles să-și

încalce obligațiile legale și deontologice derivate din statutul de judecător,

probele administrate dovedind existența elementului intențional,

volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.

Consecința

imediată și directă a acestor încălcări și pe

care recurentul încearcă să o minimalizeze, constă în

deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de

judecător, cu consecința afectării imaginii justiției.

Este

semnificativ de precizat în acest context că, potrivit art. 5 parag. 2 din

Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie

să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și

grijă față de demnitatea instanței și a tuturor

persoanelor implicate”. Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale

art. 3 din același document, care consacră principiul respectului

față de lege, precum și cu prevederile legale care

reglementează statutul și deontologia funcției de judecător

din România.

În contextul

expus, Înalta Curte mai reține că, prin Opinia nr. 7 (2005) a

Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția

Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția

și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al

justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii,

a încrederii societății față de sistemul de justiție,

precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar

de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea

referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea,

s-a subliniat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu

publicul, importanța stabilirii de programe care să ajute pregătirea

deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaților

etc. și s-a arătat că „Aceste impresii vor fi negative dacă

sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal

auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient în orice fel.

Percepțiile negative de acest fel se răspândesc cu

ușurință”.

În raport cu

cele expuse, nu se poate stabili că, în speța dedusă

judecății, instanța de disciplină ar fi dat o

greșită încadrare de drept faptelor în discuție.

Aprecierile

personale ale judecătorului recurent, cu privire la lipsa percepției

publice asupra aspectului șicanator al interpelărilor sunt, pe de o

parte în contradicție cu susținerile explicite și concordante

ale martorilor și cu faptul că dialogurile judecător - procuror

au avut loc în ședința de judecată, în prezenta și a altor

participanți la actul de justiție.

Pe de

altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea

disciplinară a judecătorului derivă din exigența de care

acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora,

respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte

obiective și nu pe baza evaluărilor personale.

Prin urmare,

abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, a

fost corect reținută prin hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii.

Relativ la

criticile formulate de recurent privind abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe

care, de asemenea, Secția pentru judecători în materie

disciplinară a reținut-o în sarcina judecătorului A., se constată

că nici argumentele invocate sub acest aspect nu sunt de natură

să înlăture concluziile instanței de disciplină.

Conform art.

99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, constituie abatere

disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.

În ceea ce

privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin

dispozițiile art. 99

1

alin. (2) din aceeași lege, că

aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul

nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil,

normele de drept material ori procesual”.

Este de

necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle

de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul

justiției.

Or,

respectarea dispozițiilor procedurale și regulamentare, ca și a

principiului contradictorialității reprezintă o îndatorire de

serviciu.

Referitor la

apărările judecătorului recurent, vizând incompatibilitatea în

raport cu momentul formulării cererii de abținere, în sensul că

Inspecția Judiciară ar fi reținut că incompatibilitatea a

intervenit mult mai devreme, se constată că, titularul acțiunii

disciplinare s-a raportat la data repartizării dosarului și nu la

momentul intervenirii stării de incompatibilitate, respectiv la momentul

de la care judecătorul trebuia să solicite grefierului de

ședință întocmirea pentru primul termen de judecată a

referatului prevăzut de art. 103 (1

1

) din Hotărârea nr.

387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a

instanțelor judecătorești.

Așa cum

a rezultat din declarația dată în fața Secției disciplinare

se reține, cu titlu de exemplu, faptul că, în Dosarul nr.

x4/280/2013, incompatibilitatea a apărut la data de 14 mai 2013, iar

recurentul a formulat cerere de abținere la data de 27 mai 2013,

adică după aproximativ 2 săptămâni, or, cererea de

abținere trebuia formulată în scris imediat ce judecătorul a

luat la cunoștință de starea de incompatibilitate, însă

acesta, potrivit propriei uzanțe, a înțeles să formuleze

respectiva cerere oral, la termenul de judecată.

Tot astfel,

nu poate fi reținută susținerea din recurs în legătură

cu Dosarul nr. x5/280/2013, potrivit căreia, deși judecătorul a

formulat cerere de abținere în data de 25 ianuarie 2013, cerere ce a fost

admisă în data de 21 ianuarie 2013, ulterior, înlocuind un coleg de

ședință în data de 19 februarie 2013, a dispus în dosar doar

emiterea unei adrese către penitenciar. Această aserțiune este

contrazisă de fișa dosarului, din care rezultă fără

echivoc faptul că acesta a pus din oficiu în discuție proba cu

înscrisuri, după care a dispus emiterea unei adrese către

penitenciar, aspect confirmat de magistrat în declarația dată în

fața instanței de disciplină.

De asemenea,

referitor la Dosarul nr. x6/280/2011, judecătorul afirmă că

starea de incompatibilitate a intervenit la data de 30 martie 2012 când, tot el

a pronunțat Sentința penală nr. 1277/2012 în Dosarul nr.

x7/280/2011 (contestație la executare), însă nu este lipsită de

semnificație, împrejurarea că, potrivit fișei acestui ultim

dosar, acesta deținea managementul dosarului încă din

ședința din data de 9 septembrie 2011 și trebuia să

aibă în vedere păstrarea aparenței de imparțialitate.

Este

adevărat că, la momentul repartizării Dosarului nr. x6/280/2011,

nu erau în vigoare dispozițiile art. 103 (1

1

) din

Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine

interioară al instanțelor judecătorești, însă pentru

toate celelalte dosare evidențiate în cauză dispozițiile

amintite erau în vigoare, Dosarul nr. x6/280/2011 fiind evidențiat doar

pentru formularea cu întârziere a cererii de abținere.

Referitor la

Dosar nr. x8/280/2013, în care până la momentul sesizării

situației de incompatibilitate de către magistrat au fost îndeplinite

acte procedurale, având în vedere consecințele produse asupra

înfăptuirii actului de justiție, ca urmare a refacerii actelor

după desființare, se constată că, în mod corect s-a

reținut că aspectele expuse relevă o exercitare

necorespunzătoare, de către judecătorul A. a

responsabilităților judiciare, întrucât, prin modalitatea

defectuoasă de gestionare a cauzei, procedura judiciară a fost

prelungită în mod nejustificat (cu două termene), fiind prejudiciat

astfel, dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen

rezonabil.

Susținerile

recurentului, în sensul că măsurile pe care le-a dispus în dosarele

în care a formulat cerere de abținere nu ar fi afectat fondul

judecății, precum și că, deși a studiat

ședința de judecată, s-a întâmplat să nu observe

încheierile în care era evidențiat că judecase anterior propunerea de

arestare preventivă, nu înlătură caracterul imputabil al normei

încălcate, iar împrejurarea că petenții condamnați din

dosarele penale au atras atenția președintelui de complet asupra

stării acestuia de incompatibilitate confirmă atât situația de

fapt reținută, cât și caracterul încălcării.

la încălcarea principiului contradictorialității.

Sub acest

aspect, se constată că instanța de disciplină a acordat o

corectă semnificație faptului probat necontestat că, în

ședința de judecată din data de 16 septembrie 2013, în Dosarul

nr. x9/280/2013, judecătorul în cauză nu a dat cuvântul procurorului de

ședință asupra cererii de amânare formulate de

apărătorul inculpatului.

Ca atare,

neprocedând conform dispozițiilor art. 50 C. proc. civ., art. 5 alin. (2)

și art. 95 alin. (1

2

) din Regulamentul de ordine

interioară aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior

al Magistraturii, recurentul se face vinovat și de săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea

nr. 303/2004, cu referire la art. 99

1

alin. (2) din aceeași

lege, așa cum, pe bună dreptate, a reținut Secția pentru

judecători.

Apărările

formulate de recurent, incluzând motivații referitoare la volumul mare de

activitate sau insuficiența personalului, ca și pretinsul mod

defectuos de îndeplinire a atribuțiilor manageriale de către

conducerea instanței, respectiv a celor profesionale, de către grefierul

de ședință, nu pot fi primite, atâta timp cât acestea nu

dovedesc inexistența faptelor sau lipsa unuia dintre elementele

constitutive ale abaterii disciplinare și nu înlătură

obligațiile personale ale judecătorului de a verifica și de a

asigura desfășurarea procesului în condiții de legalitate.

Pentru toate

considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate, instanța de

recurs constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat și că aspectele

reținute, care relevă îndeplinirea cumulativă a elementelor

constitutive, confirmă atât caracterul de abateri disciplinare ale

faptelor reținute, cât și temeiul răspunderii disciplinare

și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârii pronunțate

din această perspectivă de Secția pentru judecători, în

cauză.

Nici în ceea

ce privește individualizarea sancțiunii, susținerile

recurentului pârât nu-i pot atrage aplicarea unei sancțiuni mai

ușoare.

Astfel, din

actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate criteriile de

individualizare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

și de proporționalitate specifice angajării răspunderii

disciplinare, inclusiv împrejurarea că, prin Hotărârea nr. 5/2007 a

Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători,

hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 11/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9

Judecători, recurentul a mai fost sancționat disciplinar, așa

încât se constată o legală și adecvată alegere a

sancțiunii aplicate.

Având în

vedere considerentele expuse, în baza art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A., împotriva Hotărârii nr. 9/J din 19

iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru

judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică de la 12 ianuarie 2015.

Procesat de

GGC - LM