ÎCCJ, Decizia nr. 25/2014

Asupra recursului de față constată următoarele; La data de 19 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de B.V. împotriva Hotărârii nr. 14/J din 13 septembrie 2013 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară. Prin memoriul depus la dosar ulterior în termen legal, recurenta și-a motivat calea de atac exercitată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. După expunerea unor aspecte prealabile vizând situația de fapt și de drept reținute în cauză, autoarea recursului a prezentat, în esență, următoarele critici de nelegalitate.

În cadrul primei critici formulate, recurenta a susținut că hotărârea s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 12 C. proc. pen., coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în sensul că, Inspecția Judiciară nu a fost sesizată conform prevederilor legale, instanța de disciplină ignorând aceste aspecte ce țin de o sesizare viciată/nelegală. S-a subliniat că, întrucât, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privința sa, procurorul D.N.A. nu avea posibilitatea legală de a sesiza Inspecția Judiciară cu privire la vreo pretinsă abatere disciplinară pe care ar fi săvârșit-o, în condițiile în care „Parchetul poate avea calitatea de titular al acțiunii disciplinare.” Consideră recurenta că rezoluția prin care s-a dispus exercitarea acțiunii disciplinare împotriva sa comportă o serie de contradicții referitoare la persoana care a formulat sesizarea și la temeiul de drept al respectivei sesizări.

În acest context s-a arătat că, prin Hotărârea nr. 14/J din 18 septembrie 2013, instanța de disciplină nu s-ar fi pronunțat asupra acestor aspecte pe care magistratul pârât le-ar fi invocat în fața Consiliului Superior al Magistraturii. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că hotărârea s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, dat fiind că, în cauză, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa. În privința laturii obiective, sub un prim aspect, s-a menționat că, în speță, nu se poate reține existența situației premisă privind imixtiunea în activitatea altui judecător. În acest sens, s-a arătat, pe de o parte, că întâlnirea din decembrie 2011 cu judecătorul T., când se pretinde că l-ar fi abordat pe acesta pe teme juridice, a avut loc anterior învestirii acestuia cu soluționarea căii de atac exercitate de B.P.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că, în opinia sa, imixtiunea/ingerința trebuie să fie de natură a fi percepută ca fiind o presiune de natură a afecta o decizie, de a modifica părerea cu privire la problema de drept supusă analizei judecătorului. Or, în cauză, din declarațiile judecătorului T., ar rezulta în mod expres că acesta nu a perceput că asupra sa ar fi fost exercitată o presiune. Consideră recurenta că, întrucât acesta a formulat denunțul după implicarea sa în cazul D.M., a avut o atitudine excesiv de reactivă, marcată de un stres puternic datorat respectivului caz, stres care însă, în opinia sa, nu ar fi legat de activitatea sa, ci de cea a judecătorului D.M.

Tot astfel, apreciază recurenta, concluziile instanței de disciplină privind latura obiectivă a abaterii disciplinare în discuție, ar avea un caracter speculativ, atât în ceea ce privește pretinsul caracter premeditat al întâlnirii cu judecătorul T., cât și relativ la mențiunile din scrisoarea trimisă de B.P. judecătorului menționat și care ar viza-o în realitate pe D.M., iar nu pe sine. În același sens, s-a subliniat că, o serie de activități de imixtiune în activitatea altui judecător au fost realizate de judecătorul D.M., fapt recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În ceea ce o privește, a menționat recurenta, la data de 6 noiembrie 2012 Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus neînceperea urmăririi penale în cazul său, relativ la fapta prevăzută de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reținându-se incidența art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că fapta nu există. Și în ceea ce privește latura subiectivă a abaterii disciplinare supuse examinării, recurenta apreciază că nu pot fi reținute concluziile instanței de disciplină. În contextul expus, magistratul a menționat că, în interacțiunea cu judecătorul T. și B.P. a acționat cu bună-credință, neexistând nicio intenție delictuală sau vreo premeditare din partea sa, faptele desfășurându-se pe fondul unei relații de respect reciproc și al unei „slăbiciuni” omenești. Din aceeași perspectivă, autoarea recursului a solicitat să se constate că pretinsa abatere pe care a săvârșit-o nu ar fi produs nicio urmare imediată, concretă, nefiind afectate principiile/convingerile judecătorului și/sau imparțialitatea acestuia.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, judecătorul T. a pronunțat o soluție în defavoarea lui B.P., iar, pe de altă parte, deoarece, după propriile susțineri, judecătorul T. nu a perceput întâlnirea cu recurenta drept un motiv de modificare a convingerilor sale ori ca pe o imixtiune în activitatea sa. În atare situație, judecătorul recurent consideră că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii sale disciplinare, hotărârea recurată, fiind, în opinia sa, sub acest aspect, nelegală. O altă critică a vizat individualizarea sancțiunii disciplinare, astfel cum aceasta s-a stabilit, cu opinia majoritară, de către Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

În această privință, magistratul recurent a susținut, în esență, că aplicarea celei mai drastice sancțiuni disciplinare s-a făcut, în speță, cu încălcarea principiului proporționalității și fără a se ține seama de criteriile legale prevăzute pentru această etapă, cu referire la gravitatea și consecințele reale ale faptei, precum și la circumstanțele personale. Sub acest din urmă aspect, recurenta a învederat că are o vechime în magistratură de două decenii, perioadă în care a manifestat un interes sporit în dezvoltarea și perfecționarea activității profesionale, a obținut titlul universitar de doctor în domeniul dreptului constituțional, a urmat cursurile de psihologie-pedagogie necesare activității de predare în învățământul superior, a dobândit calitatea de cadru didactic, având titlul de lector universitar în domeniul dreptului, are calitatea de formator în cadrul Școlii Naționale de Grefieri și nu a mai fost anchetată disciplinar.

S-a invocat, în acest context, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia răspunderii disciplinare a magistraților, fiind depuse la dosar, hotărâri considerate relevante în respectiva materie. În concluzie, recurenta B.V. a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii disciplinare iar, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii prin aplicarea altei sancțiuni mai puțin severe, cu respectarea principiului proporționalității. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 13 ianuarie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului B.V.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Sub un prim aspect, se constată că, în mod nejustificat, se susține de către recurentă că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cu toate că recurenta nu a indicat în mod expres care dintre ipotezele reglementate de textul legal indicat este vizată prin motivul de recurs formulat din această perspectivă, examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările recurentei, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru Judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția majoritară a instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, ca neconcludente, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea ce face obiectul cauzei.

De asemenea, din conținutul hotărârii se constată că fapta a fost examinată prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției. Tot astfel, în ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii, nu se poate reține că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanța de disciplină a expus criteriile avute în vedere în acest moment procesual, ele exprimând considerentele ce au fundamentat sancțiunea aplicată cu majoritate, neputându-se considera, nici sub acest aspect că ar fi fost încălcate prevederile legale ce reglementează conținutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că cele două motive invocate în principal sunt neîntemeiate. Astfel, recurenta susține în mod nefondat că hotărârea Secției pentru judecători s-ar fi pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 12 C. proc. pen., coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

În limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se reține, în primul rând, faptul că Înalta Curte poate examina aspectele legate de modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate de către instanța de disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele. În speță, judecătorul pârât B.V. a invocat expres aceste pretinse vicii ale procedurii de sesizare a Inspecției Judiciare numai în cadrul cercetării disciplinare. Instanța de disciplină, examinând, însă, cauza sub toate aspectele s-a pronunțat implicit și asupra acestei chestiuni, apreciind ca fiind legală modalitatea de sesizare în cauză a titularului acțiunii judiciare.

În atare situație se poate cenzura pe calea recursului această concluzie, care, în raport cu circumstanțele cauzei și normele legale aplicabile, se constată a fi corectă. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată „În cazul în care Inspecția Judiciară este și titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori”. În speță, sesizarea Inspecției Judiciare s-a făcut de către procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, cu respectarea acestor prevederi, cu referire la „orice persoană interesată”.

Împrejurarea că această sesizare s-a realizat printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, respectiv prin al doilea punct al acestei rezoluții, nu poate conduce la concluzia propusă de recurentă, cum că titular al acțiunii disciplinare ar fi autorul respectivei rezoluții, câtă vreme solicitarea era adresată expres Inspecției Judiciare, în calitatea acestei din urmă autorități de titular al acțiunii disciplinare. Chiar dacă, într-adevăr, rezoluția în discuție cuprinde anumite inadvertențe în ceea ce privește măsura dispusă la punctul 1 și motivarea acesteia, precum și temeiul de drept invocat, acestea nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sesizării, întrucât, pe de o parte, recurenta judecător avea posibilitatea contestării actului în procedura prevăzută de art. 278 C. proc.

pen., ceea ce nu a făcut, iar pe de altă parte, deoarece Inspecția Judiciară nu este ținută de eventualul temei de drept indicat greșit în actul de sesizare. Al doilea motiv de nelegalitate dezvoltat de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, are în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, la latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale faptei. Aceste ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror”.

Dispozițiile menționate se completează cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora „Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile juridice, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor”. De asemenea, potrivit art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor „Judecătorilor și procurorilor le este interzis să intervină pentru soluționarea unor cereri, să pretindă sau să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal.

Imixtiunea în activitatea altor judecători și procurori este interzisă”. În speță, i se impută recurentei imixtiunea în activitatea judecătorului T.M.V., din cadrul Curții de Apel Ploiești, căruia i-a revenit spre soluționare recursul formulat de condamnatul revizuent B.P., în sensul solicitării adresate acestuia de a pronunța o soluție favorabilă recurentului-revizuent. Susținerile magistratului, formulate din perspectiva inexistenței laturii acestei abateri sau a nedovedirii aspectelor de fapt reținute în ceea ce privește conduita sa culpabilă sunt infirmate de probele administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât și în etapa judecății în fața Secției pentru Judecători. Astfel, din examinarea dosarului, se constată că, în cauză, soluționând acțiunea disciplinară, Secția pentru Judecători a stabilit corect starea de fapt, care, în mare măsură, nici nu este negată de către autoarea recursului.

Împrejurarea că, la data de 1 decembrie 2011, când a avut loc o primă întâlnire cu judecătorul T.M.V., dosarul de recurs privind pe B.P. nu era înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, deși reală, nu are relevanța propusă de recurentă, întrucât acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa a avut în vedere fapte ulterioare, respectiv după data de 15 februarie 2012, când respectivul dosar fusese înregistrat și repartizat completului din componența căruia făcea parte judecătorul menționat. Cât privește aspectele legate de întâlnirea din 1 decembrie 2011, acestea au fost invocate și prezintă semnificație în circumstanțiere, în măsura în care confirmă susținerile din acțiunea disciplinară și din hotărârea atacată privind aspectul intențional, premeditat, al faptelor cercetate.

Recurenta circumscrie în mod nefondat acestui motiv și o pretinsă interpretare eronată a instanței de disciplină, privind noțiunea de „imixtiune” reglementată de legiuitor în conținutul abaterii disciplinare supusă examinării. În accepțiunea textului în discuție, în absența oricăror distincții, noțiunea de „imixtiune” cuprinde orice atingere adusă principiului potrivit căruia, în activitatea lor, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, norma legală necondiționând stabilirea existenței laturii obiective a abaterii reglementate de producerea rezultatului urmărit sau de exercitarea sau perceperea existenței unei presiuni sau constrângeri psihice.

Întrucât, așa cum rezultă din interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, abaterea disciplinară reglementată este o abatere de pericol, iar nu de rezultat, urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru independența judecătorului, rezultă ex re. Or, așa după cum în mod just a reținut și instanța de disciplină, materialul probator administrat a reliefat situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară, cu referire la solicitarea insistentă adresată de recurentă judecătorului T.M.V., în data de 15 februarie 2012, pe holul Curții de Apel Ploiești, în sensul de a-l ajuta pe recurentul-revizuent B.P.

și de a pronunța o hotărâre favorabilă în cauza acestuia, după ce, anterior, cu prilejul întâlnirii din data de 1 decembrie 2011, împreună cu B.P. îi prezentaseră situația juridică din dosar. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei imixtiuni a recurentei B.V. în activitatea judecătorului T.M.V. a fost judicios reținută, atât pe baza declarațiilor martorilor audiați, cât și a propriilor susțineri ale recurentei, chiar dacă acestea din urmă au comportat modificări, atitudinea magistratului nefiind consecventă. În atare situație, se reține că susținerile recurentei - privind declarațiile judecătorului T., în sensul că acesta nu ar fi arătat că asupra sa ar fi fost exercitată vreo presiune; faptul că decizia pronunțată în recurs de completul din care a făcut parte judecătorul T. nu este favorabilă revizuentului B.P.; împrejurarea că judecătorul T.M.V.

nu a formulat cerere de abținere și nu a sesizat colegiul de conducere al instanței cu privire la imixtiunea în discuție; natura relației sale cu judecătorul T. sau cu justițiabilul B.P. sau pretinsele influențe ori implicații ale cazului D.M. - sunt lipsite de relevanța juridică propusă de recurentă, fiind inapte să conducă la o altă stare de fapt ori să fie asimilate vreunei ipoteze de nelegalitate a hotărârii atacate. Nici în ceea ce privește criticile formulate de autoarea recursului în privința laturii subiective a abaterii disciplinare, argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture încadrarea juridică stabilită de instanța de disciplină. Chiar dacă recurenta susține că a acționat cu bună-credință, fiind dovedită, în opinia sa, lipsa intenției sale delictuale, aspectele rezultate din probele administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în fața Secției pentru Judecători, infirmă aceste mențiuni.

În primul rând, este de observat că, în dezvoltarea acestui argument, magistratul face referiri exclusiv cu privire la fapte anterioare celor pentru care i-a fost angajată efectiv răspunderea disciplinară, respectiv la întâlnirea din decembrie 2011, dată la care cauza penală respectivă nu se circumscria sferei activităților profesionale ale judecătorului T.M.V., ceea ce ar releva lipsa intenției sale în săvârșirea faptei imputate. Recurenta nu face însă nicio referire la faptele ulterioare acestei prime întâlniri și care s-au concretizat în încercările sale repetate de a-l contacta pe judecătorul T.M.V. după ce cauza penală privind pe B.P. fusese repartizată completului de judecată din care făcea parte acesta.

Chiar dacă numai faptele anterioare înregistrării și repartizării dosarului nu ar fi de natură că contureze elementele abaterii disciplinare în speță, dovezile administrate au relevat că, la data de 15 februarie 2012, după ce cauza fusese înregistrată și repartizată completului respectiv, recurenta i-a dat un nou mesaj telefonic judecătorului T.M.V. solicitându-i insistent să stea de vorbă, apoi s-a întâlnit cu acesta pe holul Curții de Apel Ploiești și i-a solicitat din nou să pronunțe o hotărâre favorabilă lui B.P. În atare situație, nu se poate reține lipsa factorului intelectiv sau volitiv care conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurenta, atitudinea acesteia nefiind conformă dispozițiilor legale și deontologice ce reglementează statutul judecătorului.

În al doilea rând, ceea ce, în mod evident, instanța de disciplină a sancționat în cauză a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentei, instituirea răspunderii disciplinare a judecătorului derivând din exigențele conduitei de care acesta trebuie să dea dovadă, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor. Consecința imediată și directă a acestei încălcări și pe care recurenta încearcă să o ignore, rezultă, așa cum s-a expus anterior, ex re și vizează înfrângerea principiului constituțional al independenței și imparțialității, ce trebuie să stea la baza activității și conduitei magistratului a cărui respectare a fost impusă și prin instituirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare.

În acest context, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului: „Independența judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale, în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate instituțiile și autoritățile, naționale sau internaționale, trebuie să respecte, protejeze și apere această independență”. În același sens, sunt și dispozițiile art. 2 din același document, care prevăd că: „Independența judecătorească trebuie asigurată prin legea de înființare și protejare a autorității judecătorești, care este cu adevărat și efectiv independentă față de celelalte puteri ale statului.

Judecătorul, în calitatea lui de deținător al unei funcții judecătorești, trebuie să fie capabil să își exercite competența judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice și politice și în mod independent față de alți judecători și de administrația sistemului judecătoresc.” Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile recurentei formulate prin motivele de recurs invocate din aceste puncte de vedere nu pot fi primite. În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, în opinia majoritară, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității. Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentei, este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Înalta Curtea apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul B.V., de natură a aduce atingere principiului independenței și imparțialității magistratului, nu are totuși nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, după cum ignoră și caracterul gradual al sancționării magistratului; în raport cu toate aceste împrejurări prin aplicarea sancțiunii disciplinare este necesar să își găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății, după cum trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe relevante în cauză.

Astfel, nu este lipsit de semnificație faptul că, referitor la aceleași fapte, prin rezoluția emisă la data de 6 noiembrie 2012 în Dosarul nr. 325/P/2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de recurentă pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în temeiul art. 10 lit. a C. proc. pen., pe motiv că fapta nu există. Chiar dacă, într-adevăr, rezoluția procurorului nu are autoritate de lucru judecat într-o altă cauză și nu este de natură să o exonereze pe recurenta B.V.

de răspundere disciplinară, iar temeiurile juridice/încadrările faptelor - penală și respectiv, disciplinară - sunt diferite, acest act nu poate fi neglijat la evaluarea întinderii abaterii disciplinare stabilite în sarcina sa și are relevanță, întrucât diminuează, într-o anumită măsură, gradul de gravitate a faptei, scoțând-o din sfera ilicitului penal și constituind totodată premisele răspunderii disciplinare. Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale invocate, cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia exemplificată. De asemenea, este semnificativ faptul că, în cauză, sub acest aspect, a fost exprimată și fundamentată o opinie separată la nivelul instanței disciplinare.

În plus, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seama, pe lângă aspectul sus menționat, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit respectivele abateri. Ca atare, se constată că judecătorul B.V. are o activitate în magistratură de 20 ani și o pregătire profesională meritorii, deține titlul universitar de doctor în domeniul dreptului constituțional, a dobândit calitatea de cadru didactic, având titlul de lector universitar în domeniul dreptului și este formator în cadrul Școlii Naționale de Grefieri, aspecte care prezintă semnificație și care trebuiau valorificate cu prilejul individualizării sancțiunii.

De asemenea, a fost minimalizat caracterul singular al faptelor în decursul activității magistratului, derivând din împrejurarea că acesta nu a mai fost sancționat sau cercetat disciplinar. În consecință, se impune o reapreciere a sancțiunii aplicate judecătorului B.V., la individualizarea căreia ar trebui să se țină cont și de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză. În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, recursul este fondat și va fi admis.

În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural. Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C. Spre deosebire de dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile Noului Cod de procedură civilă reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurenta judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri. Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului.

Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare. Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă. Mai mult, art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune care să n-o îndepărteze pe recurentă din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale. În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.V. împotriva Hotărârii nr. 14/J din 18 septembrie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători. Casează în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată. Înlocuiește sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Definitivă. Pronunțată în ședința publică de la 25 februarie 2014.