ÎCCJ, Decizia nr. 25/2014
ÎCCJ, Decizia nr. 25/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului de față constată următoarele;
La data de 19
septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de B.V. împotriva Hotărârii
nr. 14/J din 13 septembrie 2013 pronunțată de Consiliul Superior al
Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară.
Prin
memoriul depus la dosar ulterior în termen legal, recurenta și-a motivat calea
de atac exercitată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6
și 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
După
expunerea unor aspecte prealabile vizând situația de fapt și de drept reținute
în cauză, autoarea recursului a prezentat, în esență, următoarele critici de
nelegalitate.
În
cadrul primei critici formulate, recurenta a susținut că hotărârea s-a
pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 12 C. proc. pen., coroborat cu art. 45
alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în sensul că, Inspecția Judiciară nu a fost
sesizată conform prevederilor legale, instanța de disciplină ignorând aceste
aspecte ce țin de o sesizare viciată/nelegală.
S-a
subliniat că, întrucât, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a
dispus neînceperea urmăririi penale în privința sa, procurorul D.N.A. nu avea
posibilitatea legală de a sesiza Inspecția Judiciară cu privire la vreo
pretinsă abatere disciplinară pe care ar fi săvârșit-o, în condițiile în care „Parchetul
poate avea calitatea de titular al acțiunii disciplinare.”
Consideră
recurenta că rezoluția prin care s-a dispus exercitarea acțiunii disciplinare
împotriva sa comportă o serie de contradicții referitoare la persoana care a
formulat sesizarea și la temeiul de drept al respectivei sesizări.
În acest
context s-a arătat că, prin Hotărârea nr. 14/J din 18 septembrie 2013, instanța
de disciplină nu s-ar fi pronunțat asupra acestor aspecte pe care magistratul pârât
le-ar fi invocat în fața Consiliului Superior al Magistraturii.
Printr-o
altă critică, recurenta a susținut că hotărârea s-a dat cu încălcarea
dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, dat fiind
că, în cauză, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii
disciplinare reținute în sarcina sa.
În privința
laturii obiective, sub un prim aspect, s-a menționat că, în speță, nu se poate
reține existența situației premisă privind imixtiunea în activitatea altui
judecător.
În acest
sens, s-a arătat, pe de o parte, că întâlnirea din decembrie 2011 cu
judecătorul T., când se pretinde că l-ar fi abordat pe acesta pe teme juridice,
a avut loc anterior învestirii acestuia cu soluționarea căii de atac exercitate
de B.P.
Pe de
altă parte, recurenta a arătat că, în opinia sa, imixtiunea/ingerința trebuie
să fie de natură a fi percepută ca fiind o presiune de natură a afecta o
decizie, de a modifica părerea cu privire la problema de drept supusă analizei
judecătorului.
Or, în
cauză, din declarațiile judecătorului T., ar rezulta în mod expres că acesta nu
a perceput că asupra sa ar fi fost exercitată o presiune.
Consideră
recurenta că, întrucât acesta a formulat denunțul după implicarea sa în cazul D.M.,
a avut o atitudine excesiv de reactivă, marcată de un stres puternic datorat
respectivului caz, stres care însă, în opinia sa, nu ar fi legat de activitatea
sa, ci de cea a judecătorului D.M.
Tot
astfel, apreciază recurenta, concluziile instanței de disciplină privind latura
obiectivă a abaterii disciplinare în discuție, ar avea un caracter speculativ,
atât în ceea ce privește pretinsul caracter premeditat al întâlnirii cu
judecătorul T., cât și relativ la mențiunile din scrisoarea trimisă de B.P. judecătorului
menționat și care ar viza-o în realitate pe D.M., iar nu pe sine.
În
același sens, s-a subliniat că, o serie de activități de imixtiune în
activitatea altui judecător au fost realizate de judecătorul D.M., fapt
recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În ceea
ce o privește, a menționat recurenta, la data de 6 noiembrie 2012 Parchetul
General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus neînceperea urmăririi
penale în cazul său, relativ la fapta prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la
art. 6 din Legea nr. 78/2000, reținându-se incidența art. 10 alin. (1) lit. a) C.
proc. pen., în sensul că fapta nu există.
Și în
ceea ce privește latura subiectivă a abaterii disciplinare supuse examinării,
recurenta apreciază că nu pot fi reținute concluziile instanței de disciplină.
În
contextul expus, magistratul a menționat că, în interacțiunea cu judecătorul T.
și B.P. a acționat cu bună-credință, neexistând nicio intenție delictuală sau
vreo premeditare din partea sa, faptele desfășurându-se pe fondul unei relații
de respect reciproc și al unei „slăbiciuni” omenești.
Din
aceeași perspectivă, autoarea recursului a solicitat să se constate că pretinsa
abatere pe care a săvârșit-o nu ar fi produs nicio urmare imediată, concretă,
nefiind afectate principiile/convingerile judecătorului și/sau imparțialitatea
acestuia.
Aceasta,
întrucât, pe de o parte, judecătorul T. a pronunțat o soluție în defavoarea lui
B.P., iar, pe de altă parte, deoarece, după propriile susțineri, judecătorul T.
nu a perceput întâlnirea cu recurenta drept un motiv de modificare a
convingerilor sale ori ca pe o imixtiune în activitatea sa.
În atare
situație, judecătorul recurent consideră că nu sunt îndeplinite condițiile
necesare pentru angajarea răspunderii sale disciplinare, hotărârea recurată,
fiind, în opinia sa, sub acest aspect, nelegală.
O altă
critică a vizat individualizarea sancțiunii disciplinare, astfel cum aceasta
s-a stabilit, cu opinia majoritară, de către Secția pentru Judecători a
Consiliului Superior al Magistraturii.
În
această privință, magistratul recurent a susținut, în esență, că aplicarea
celei mai drastice sancțiuni disciplinare s-a făcut, în speță, cu încălcarea
principiului proporționalității și fără a se ține seama de criteriile legale
prevăzute pentru această etapă, cu referire la gravitatea și consecințele reale
ale faptei, precum și la circumstanțele personale.
Sub
acest din urmă aspect, recurenta a învederat că are o vechime în magistratură
de două decenii, perioadă în care a manifestat un interes sporit în dezvoltarea
și perfecționarea activității profesionale, a obținut titlul universitar de
doctor în domeniul dreptului constituțional, a urmat cursurile de
psihologie-pedagogie necesare activității de predare în învățământul superior,
a dobândit calitatea de cadru didactic, având titlul de lector universitar în
domeniul dreptului, are calitatea de formator în cadrul Școlii Naționale de
Grefieri și nu a mai fost anchetată disciplinar.
S-a
invocat, în acest context, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție
în materia răspunderii disciplinare a magistraților, fiind depuse la dosar,
hotărâri considerate relevante în respectiva materie.
În
concluzie, recurenta B.V. a solicitat admiterea recursului și, în principal,
modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii
disciplinare iar, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii prin aplicarea
altei sancțiuni mai puțin severe, cu respectarea principiului
proporționalității.
Având în
vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și condițiile
de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din
data de 13 ianuarie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul
judecătorului B.V.
Analizând
hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile
formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta
Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse
în continuare.
Sub un
prim aspect, se constată că, în mod nejustificat, se susține de către recurentă
că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Cu toate
că recurenta nu a indicat în mod expres care dintre ipotezele reglementate de
textul legal indicat este vizată prin motivul de recurs formulat din această
perspectivă, examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond
acțiunea disciplinară și apărările recurentei, Înalta Curte constată că
hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la
descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora, la temeiul de drept al
aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la
baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate
apărările pârâtei judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a
acesteia.
Chiar și
eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt
contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru Judecători, în care se
regăsesc considerentele care susțin soluția majoritară a instanței de
disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și
argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, ca neconcludente,
argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale
incidente.
Este de
relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au
fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii
în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea ce face
obiectul cauzei.
De
asemenea, din conținutul hotărârii se constată că fapta a fost examinată prin
prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind
avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.
Tot
astfel, în ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii, nu se poate
reține că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanța de disciplină a expus
criteriile avute în vedere în acest moment procesual, ele exprimând
considerentele ce au fundamentat sancțiunea aplicată cu majoritate,
neputându-se considera, nici sub acest aspect că ar fi fost încălcate
prevederile legale ce reglementează conținutul hotărârii sau că motivele ar fi
contradictorii sau străine de natura cauzei.
Ca
urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității
hotărârii atacate cu legea.
Și în
ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute
de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, Înalta Curte constată că cele două motive invocate în principal sunt
neîntemeiate.
Astfel,
recurenta susține în mod nefondat că hotărârea Secției pentru judecători s-ar
fi pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 12 C. proc. pen., coroborat cu art.
45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
În
limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin
dispozițiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, se reține, în primul rând, faptul că Înalta Curte poate
examina aspectele legate de modalitatea de sesizare a titularului acțiunii
disciplinare numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate
de către instanța de disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se
examina cauza sub toate aspectele.
În
speță, judecătorul pârât B.V. a invocat expres aceste pretinse vicii ale
procedurii de sesizare a Inspecției Judiciare numai în cadrul cercetării
disciplinare. Instanța de disciplină, examinând, însă, cauza sub toate
aspectele s-a pronunțat implicit și asupra acestei chestiuni, apreciind ca
fiind legală modalitatea de sesizare în cauză a titularului acțiunii judiciare.
În atare
situație se poate cenzura pe calea recursului această concluzie, care, în
raport cu circumstanțele cauzei și normele legale aplicabile, se constată a fi
corectă.
Astfel,
potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată
„În cazul în care Inspecția Judiciară este și titulară a acțiunii disciplinare,
aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de
orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în
legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori”.
În
speță, sesizarea Inspecției Judiciare s-a făcut de către procuror din cadrul Direcției
Naționale Anticorupție, cu respectarea acestor prevederi, cu referire la „orice
persoană interesată”.
Împrejurarea
că această sesizare s-a realizat printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi
penale, respectiv prin al doilea punct al acestei rezoluții, nu poate conduce
la concluzia propusă de recurentă, cum că titular al acțiunii disciplinare ar
fi autorul respectivei rezoluții, câtă vreme solicitarea era adresată expres
Inspecției Judiciare, în calitatea acestei din urmă autorități de titular al
acțiunii disciplinare.
Chiar
dacă, într-adevăr, rezoluția în discuție cuprinde anumite inadvertențe în ceea
ce privește măsura dispusă la punctul 1 și motivarea acesteia, precum și
temeiul de drept invocat, acestea nu sunt de natură să atragă nelegalitatea
sesizării, întrucât, pe de o parte, recurenta judecător avea posibilitatea
contestării actului în procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., ceea ce
nu a făcut, iar pe de altă parte, deoarece Inspecția Judiciară nu este ținută
de eventualul temei de drept indicat greșit în actul de sesizare.
Al
doilea motiv de nelegalitate dezvoltat de recurentă în temeiul art. 488 alin.
(1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, are în
vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea
elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu
referire la latura obiectivă, la latura subiectivă și la urmările
prejudiciabile ale faptei.
Aceste
ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.
În ceea
ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004,
republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit
că reprezintă abatere disciplinară „imixtiunea în activitatea altui judecător
sau procuror”.
Dispozițiile
menționate se completează cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004,
republicată, conform cărora „Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin
întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și
libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure
un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile
juridice, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al
judecătorilor și procurorilor”.
De
asemenea, potrivit art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor și
procurorilor „Judecătorilor și procurorilor le este interzis să intervină
pentru soluționarea unor cereri, să pretindă sau să accepte rezolvarea
intereselor personale sau ale membrilor familiei ori altor persoane, altfel
decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători și
procurori este interzisă”.
În
speță, i se impută recurentei imixtiunea în activitatea judecătorului T.M.V.,
din cadrul Curții de Apel Ploiești, căruia i-a revenit spre soluționare
recursul formulat de condamnatul revizuent B.P., în sensul solicitării adresate
acestuia de a pronunța o soluție favorabilă recurentului-revizuent.
Susținerile
magistratului, formulate din perspectiva inexistenței laturii acestei abateri
sau a nedovedirii aspectelor de fapt reținute în ceea ce privește conduita sa
culpabilă sunt infirmate de probele administrate atât în cursul cercetării
prealabile, cât și în etapa judecății în fața Secției pentru Judecători.
Astfel,
din examinarea dosarului, se constată că, în cauză, soluționând acțiunea
disciplinară, Secția pentru Judecători a stabilit corect starea de fapt, care,
în mare măsură, nici nu este negată de către autoarea recursului.
Împrejurarea
că, la data de 1 decembrie 2011, când a avut loc o primă întâlnire cu
judecătorul T.M.V., dosarul de recurs privind pe B.P. nu era înregistrat pe
rolul Curții de Apel Ploiești, deși reală, nu are relevanța propusă de
recurentă, întrucât acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa a avut în
vedere fapte ulterioare, respectiv după data de 15 februarie 2012, când
respectivul dosar fusese înregistrat și repartizat completului din componența
căruia făcea parte judecătorul menționat.
Cât privește
aspectele legate de întâlnirea din 1 decembrie 2011, acestea au fost invocate
și prezintă semnificație în circumstanțiere, în măsura în care confirmă
susținerile din acțiunea disciplinară și din hotărârea atacată privind aspectul
intențional, premeditat, al faptelor cercetate.
Recurenta
circumscrie în mod nefondat acestui motiv și o pretinsă interpretare eronată a
instanței de disciplină, privind noțiunea de „imixtiune” reglementată de
legiuitor în conținutul abaterii disciplinare supusă examinării.
În
accepțiunea textului în discuție, în absența oricăror distincții, noțiunea de
„imixtiune” cuprinde orice atingere adusă principiului potrivit căruia, în
activitatea lor, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, norma
legală necondiționând stabilirea existenței laturii obiective a abaterii
reglementate de producerea rezultatului urmărit sau de exercitarea sau
perceperea existenței unei presiuni sau constrângeri psihice.
Întrucât,
așa cum rezultă din interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor art. 99
lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările
ulterioare, abaterea disciplinară reglementată este o abatere de pericol, iar
nu de rezultat, urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru
independența judecătorului, rezultă ex re.
Or, așa
după cum în mod just a reținut și instanța de disciplină, materialul probator
administrat a reliefat situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară, cu
referire la solicitarea insistentă adresată de recurentă judecătorului T.M.V.,
în data de 15 februarie 2012, pe holul Curții de Apel Ploiești, în sensul de
a-l ajuta pe recurentul-revizuent B.P. și de a pronunța o hotărâre favorabilă
în cauza acestuia, după ce, anterior, cu prilejul întâlnirii din data de 1
decembrie 2011, împreună cu B.P. îi prezentaseră situația juridică din dosar.
Din
acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei imixtiuni a
recurentei B.V. în activitatea judecătorului T.M.V. a fost judicios reținută,
atât pe baza declarațiilor martorilor audiați, cât și a propriilor susțineri
ale recurentei, chiar dacă acestea din urmă au comportat modificări, atitudinea
magistratului nefiind consecventă.
În atare
situație, se reține că susținerile recurentei - privind declarațiile
judecătorului T., în sensul că acesta nu ar fi arătat că asupra sa ar fi fost
exercitată vreo presiune; faptul că decizia pronunțată în recurs de completul
din care a făcut parte judecătorul T. nu este favorabilă revizuentului B.P.;
împrejurarea că judecătorul T.M.V. nu a formulat cerere de abținere și nu a
sesizat colegiul de conducere al instanței cu privire la imixtiunea în
discuție; natura relației sale cu judecătorul T. sau cu justițiabilul B.P. sau
pretinsele influențe ori implicații ale cazului D.M. - sunt lipsite de
relevanța juridică propusă de recurentă, fiind inapte să conducă la o altă
stare de fapt ori să fie asimilate vreunei ipoteze de nelegalitate a hotărârii
atacate.
Nici în
ceea ce privește criticile formulate de autoarea recursului în privința laturii
subiective a abaterii disciplinare, argumentele invocate nu sunt de natură să
înlăture încadrarea juridică stabilită de instanța de disciplină.
Chiar
dacă recurenta susține că a acționat cu bună-credință, fiind dovedită, în
opinia sa, lipsa intenției sale delictuale, aspectele rezultate din probele
administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în fața Secției
pentru Judecători, infirmă aceste mențiuni.
În
primul rând, este de observat că, în dezvoltarea acestui argument, magistratul
face referiri exclusiv cu privire la fapte anterioare celor pentru care i-a
fost angajată efectiv răspunderea disciplinară, respectiv la întâlnirea din
decembrie 2011, dată la care cauza penală respectivă nu se circumscria sferei
activităților profesionale ale judecătorului T.M.V., ceea ce ar releva lipsa
intenției sale în săvârșirea faptei imputate.
Recurenta
nu face însă nicio referire la faptele ulterioare acestei prime întâlniri și
care s-au concretizat în încercările sale repetate de a-l contacta pe
judecătorul T.M.V. după ce cauza penală privind pe B.P. fusese repartizată
completului de judecată din care făcea parte acesta.
Chiar
dacă numai faptele anterioare înregistrării și repartizării dosarului nu ar fi
de natură că contureze elementele abaterii disciplinare în speță, dovezile
administrate au relevat că, la data de 15 februarie 2012, după ce cauza fusese
înregistrată și repartizată completului respectiv, recurenta i-a dat un nou
mesaj telefonic judecătorului T.M.V. solicitându-i insistent să stea de vorbă,
apoi s-a întâlnit cu acesta pe holul Curții de Apel Ploiești și i-a solicitat
din nou să pronunțe o hotărâre favorabilă lui B.P.
În atare
situație, nu se poate reține lipsa factorului intelectiv sau volitiv care
conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurenta, atitudinea acesteia
nefiind conformă dispozițiilor legale și deontologice ce reglementează statutul
judecătorului.
În al
doilea rând, ceea ce, în mod evident, instanța de disciplină a sancționat în
cauză a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentei,
instituirea răspunderii disciplinare a judecătorului derivând din exigențele
conduitei de care acesta trebuie să dea dovadă, atât în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor.
Consecința
imediată și directă a acestei încălcări și pe care recurenta încearcă să o
ignore, rezultă, așa cum s-a expus anterior, ex re și vizează înfrângerea principiului
constituțional al independenței și imparțialității, ce trebuie să stea la baza
activității și conduitei magistratului a cărui respectare a fost impusă și prin
instituirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004,
republicată cu modificările și completările ulterioare.
În acest
context, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 1 din Carta Universală a
Judecătorului: „Independența judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale,
în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate
instituțiile și autoritățile, naționale sau internaționale, trebuie să
respecte, protejeze și apere această independență”.
În
același sens, sunt și dispozițiile art. 2 din același document, care prevăd că:
„Independența judecătorească trebuie asigurată prin legea de înființare și
protejare a autorității judecătorești, care este cu adevărat și efectiv
independentă față de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitatea
lui de deținător al unei funcții judecătorești, trebuie să fie capabil să își
exercite competența judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale,
economice și politice și în mod independent față de alți judecători și de
administrația sistemului judecătoresc.”
Din
această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată
existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de
cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile
recurentei formulate prin motivele de recurs invocate din aceste puncte de
vedere nu pot fi primite.
În
cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor
formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând
nelegalitatea individualizării sancțiunii.
Într-adevăr,
la individualizarea sancțiunii, în opinia majoritară, nu s-au respectat pe
deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual
din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității.
Sub
acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în
„excluderea din magistratură”, aplicată recurentei, este cea mai severă dintre
sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea
sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Înalta
Curtea apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul B.V., de natură a aduce
atingere principiului independenței și imparțialității magistratului, nu are
totuși nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele
sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis,
potrivit celor deja reținute, după cum ignoră și caracterul gradual al
sancționării magistratului; în raport cu toate aceste împrejurări prin
aplicarea sancțiunii disciplinare este necesar să își găsească reflectare și
principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății, după cum
trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe relevante în cauză.
Astfel,
nu este lipsit de semnificație faptul că, referitor la aceleași fapte, prin
rezoluția emisă la data de 6 noiembrie 2012 în Dosarul nr. 325/P/2012,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională
Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de recurentă pentru infracțiunea
prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în
temeiul art. 10 lit. a C. proc. pen., pe motiv că fapta nu există.
Chiar
dacă, într-adevăr, rezoluția procurorului nu are autoritate de lucru judecat
într-o altă cauză și nu este de natură să o exonereze pe recurenta B.V. de
răspundere disciplinară, iar temeiurile juridice/încadrările faptelor - penală
și respectiv, disciplinară - sunt diferite, acest act nu poate fi neglijat la
evaluarea întinderii abaterii disciplinare stabilite în sarcina sa și are
relevanță, întrucât diminuează, într-o anumită măsură, gradul de gravitate a
faptei, scoțând-o din sfera ilicitului penal și constituind totodată premisele
răspunderii disciplinare.
Nu pot
fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale
invocate, cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în
materia exemplificată.
De
asemenea, este semnificativ faptul că, în cauză, sub acest aspect, a fost exprimată
și fundamentată o opinie separată la nivelul instanței disciplinare.
În plus,
potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea
sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanța de
disciplină trebuia să țină seama, pe lângă aspectul sus menționat, îl
reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context
în care s-au săvârșit respectivele abateri.
Ca atare,
se constată că judecătorul B.V. are o activitate în magistratură de 20 ani și o
pregătire profesională meritorii, deține titlul universitar de doctor în
domeniul dreptului constituțional, a dobândit calitatea de cadru didactic,
având titlul de lector universitar în domeniul dreptului și este formator în
cadrul Școlii Naționale de Grefieri, aspecte care prezintă semnificație și care
trebuiau valorificate cu prilejul individualizării sancțiunii.
De
asemenea, a fost minimalizat caracterul singular al faptelor în decursul
activității magistratului, derivând din împrejurarea că acesta nu a mai fost
sancționat sau cercetat disciplinar.
În
consecință, se impune o reapreciere a sancțiunii aplicate judecătorului B.V.,
la individualizarea căreia ar trebui să se țină cont și de aspectele favorabile
acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză.
În
raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din
Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și
ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr.
134/2010, recursul este fondat și va fi admis.
În ceea
ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată,
se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art.
49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi
speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu
prevederile Codului de procedură civilă, care, în speță, este cel aprobat prin
Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.
Spre deosebire
de dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, care prevedeau că, în
caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată,
în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile Noului
Cod de procedură civilă reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de
admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.
În
raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată,
sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea
Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat
în mod expres recurenta judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea,
în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de
altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu
trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de
Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor
art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rezultă că
legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre
rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență),
exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de
apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste
ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din
partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și
Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu
trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea
că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr.
317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile
sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a
magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de a include această
categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate
de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a
arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza
speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în
sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de
judecată asupra litigiului.
Prin
urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar
putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare
cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.
Mai
mult, art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă trebuie
interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care
instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat
în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate
lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în
cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe
de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează
organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al
Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după
casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă
componență, a litigiului.
Cu toată
insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care pare să nu
acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de
reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit
în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu
luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii
norme de procedură indicate, a particularităților și specificității
contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului
legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii
problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta
Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în
tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu
dispozițiile art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Rejudecând,
prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr.
303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că
se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior
expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se
concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune
care să n-o îndepărteze pe recurentă din magistratură, dar care să-i atragă
atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale.
În
concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul,
va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va
înlocui sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din
magistratură, cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută
de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de B.V. împotriva Hotărârii nr. 14/J din 18 septembrie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători.
Casează în parte
hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată.
Înlocuiește
sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură,
cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art.
100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.
Definitivă.
Pronunțată în ședința
publică de la 25 februarie 2014.