ÎCCJ, Decizia nr. 109/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: La data de 13 mai 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de C.M.L. împotriva Hotărârii nr. 4/J din 12 martie 2014, pronunțată de C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. Examinându-se cererea de recurs, completată prin cererea motivată depusă la data de 15 mai 2014 (data poștei), prin raportul întocmit în cauză s-a constatat că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) lit. a), lit. c), lit. d) și lit. e) C. proc. civ., cuprinde denumirea și sediul intimatei, conform art. 486 alin. (1) lit. b) din C. proc.

civ. și a fost depusă în numărul de exemplare stabilit în conformitate cu prevederile art. 195, cu referire la art. 149 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XIV alin. (2) din Legea nr. 2/2013. De asemenea, raportat la dispozițiile art. 490 alin. (1) din C. proc. civ., s-a constatat că prezentul recurs a fost depus direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de control judiciar, niciuna dintre cele două cereri ale recurentei nefiind depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă, respectiv la instanța disciplinară, în speță, Secția pentru judecători a C.S.M., această neregularitate, supusă sancțiunii nulității, urmând a fi analizată cu prioritate față de admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin punctul de vedere privitor la raportul astfel întocmit și comunicat părților, recurenta C.M.L. a susținut că nu ar putea fi reținută nulitatea recursului, ca urmare a depunerii acestuia direct la Înalta Curte de Casație și Justiție. În opinia recurentei, sancțiunea nulității, reglementată de art. 490 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., ca normă generală, nu ar fi aplicabilă, dat fiind că, în speță, ar fi incidente dispozițiile speciale, derogatorii ale art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004. Consideră magistratul că, pe de o parte, printr-o interpretare gramaticală, C.S.M. nu poate fi considerat ca fiind o „instanță a cărei hotărâre se atacă” în accepțiunea legii, autoritatea menționată fiind doar un „garant al independenței justiției” și având, doar parțial, atribuții jurisdicționale.

Tot astfel, partea apreciază că atâta timp cât legea specială aplicabilă, respectiv Legea nr. 317/2004, nu reglementează expres o sancțiune pentru nedepunerea căii de atac la sediul acestei instituții, în mod similar prevederilor art. 490 alin. (1) din C. proc. civ., aceste dispoziții nu ar fi incidente, deoarece s-ar contraveni principiului nulla poena sine lege. În plus, recurenta judecător a menționat că, în aprecierea asupra regularității declarării recursului, nu se poate face abstracție de circumstanțele în care această cale de atac s-ar fi exercitat, cu referire la pretinse „șicane” exercitate în mod constant de conducerea Curții de Apel București timp de 4 ani, prin depunerea recursului direct la Înalta Curte de Casație și Justiție urmărind obținerea unui certificat de grefă pentru a beneficia de efectul suspensiv prevăzut de art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 pentru această cale de atac.

În considerarea dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 248 alin. (1) și cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate regularitatea declarării recursului dedus judecății în cauză. Cum recursul a fost înregistrat direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, urmează a se constata nulitatea acestuia pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Astfel, potrivit dispozițiilor ar. 490 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ.: „Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității (…)”.

Ca atare, depunerea cererii de recurs, precum și a motivelor de recurs formulate separat, la instanța a cărei hotărâre se atacă, este impusă sub sancțiunea nulității. Nulitatea fiind expresă, consecința este că sancțiunea va putea fi aplicată în condițiile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ. În mod eronat susține recurenta că aceste dispoziții nu ar fi incidente, întrucât chiar legea specială, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată, prevede în mod expres la art. 49 alin. (7) că dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile Codului de procedură civilă care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Nu poate fi reținută nici opinia recurentei, potrivit căreia, C.S.M. nu ar fi o veritabilă instanță de judecată și, ca atare, hotărârilor acestei autorități nu li s-ar aplica dispozițiile normative anterior menționate. Conform art. 134 alin. (2) din Constituția României: „C.S.M. îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor (…).” Această normă constituțională a fost reluată și precizată în legea organică, art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precizând: „C.S.M. îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Prin urmare, se constată că și această premisă a textului sancționator în discuție, vizând instanța a cărei hotărâre se atacă, este întrunită în speță. Având în vedere caracterul și natura sancțiunii prevăzute pentru neîndeplinirea obligației procedurale menționate, vor fi înlăturate ca lipsite de relevanță și susținerile invocate de recurentă vizând pretinsele circumstanțe și cauze care au determinat-o să depună recursul direct la Înalta Curte de Casație și Justiție; aceste aspecte fiind nedovedite și inapte să acopere respectiva nulitate. În situația dată, ținând cont și de dispozițiile cu valoare de principiu ale art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 490 alin. (1) și al art. 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte să constate nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Constată nulitatea recursului declarat de C.M.L. împotriva Hotărârii nr. 4/J din 12 martie 2014 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2014.