ÎCCJ, Decizia nr. 109/2014

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

La data de 13 mai 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul

declarat de C.M.L. împotriva Hotărârii nr. 4/J din 12 martie 2014, pronunțată

de C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară.

Examinându-se cererea

de recurs, completată prin cererea motivată depusă la data de 15 mai 2014 (data

poștei), prin raportul întocmit  în cauză s-a constatat că aceasta îndeplinește

cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) lit.

a), lit. c), lit. d) și lit. e) C. proc. civ., cuprinde denumirea și sediul

intimatei, conform art. 486 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost

depusă în numărul de exemplare stabilit în conformitate cu prevederile art.

195, cu referire la art. 149 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XIV

alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

De asemenea, raportat

la dispozițiile art. 490 alin. (1) din C. proc. civ., s-a constatat că

prezentul recurs a fost depus direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca

instanță de control judiciar, niciuna dintre cele două cereri ale recurentei

nefiind depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă, respectiv la instanța

disciplinară, în speță, Secția pentru judecători a C.S.M., această

neregularitate, supusă sancțiunii nulității, urmând a fi analizată cu

prioritate față de admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin punctul de

vedere privitor la raportul astfel întocmit și comunicat părților, recurenta C.M.L.

a susținut că nu ar putea fi reținută nulitatea recursului, ca urmare a

depunerii acestuia direct la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei,

sancțiunea nulității, reglementată de art. 490 alin. (1) teza 1 din C. proc.

civ., ca normă generală, nu ar fi aplicabilă, dat fiind că, în speță, ar fi

incidente dispozițiile speciale, derogatorii ale art. 51 alin. (3) teza 1 din

Legea nr. 317/2004.

Consideră magistratul

că, pe de o parte, printr-o interpretare gramaticală, C.S.M. nu poate fi

considerat ca fiind o „instanță a cărei hotărâre se atacă” în accepțiunea legii,

autoritatea menționată fiind doar un „garant al independenței justiției” și

având, doar parțial, atribuții jurisdicționale.

Tot astfel, partea

apreciază că atâta timp cât legea specială aplicabilă, respectiv Legea nr.

317/2004, nu reglementează expres o sancțiune pentru nedepunerea căii de atac

la sediul acestei instituții, în mod similar prevederilor art. 490 alin. (1)

din C. proc. civ., aceste dispoziții nu ar fi incidente, deoarece s-ar

contraveni principiului nulla poena sine lege.

În plus, recurenta

judecător a menționat că, în aprecierea asupra regularității declarării

recursului, nu se poate face abstracție de circumstanțele în care această cale

de atac s-ar fi exercitat, cu referire la pretinse „șicane” exercitate în mod

constant de conducerea Curții de Apel București timp de 4 ani, prin depunerea

recursului direct la Înalta Curte de Casație și Justiție urmărind obținerea

unui certificat de grefă pentru a beneficia de efectul suspensiv prevăzut de

art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 pentru această cale de atac.

În considerarea

dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 248 alin.

(1) și cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va examina

cu prioritate regularitatea declarării recursului dedus judecății în cauză.

Cum recursul a fost

înregistrat direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, urmează a se

constata nulitatea acestuia pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, potrivit

dispozițiilor ar. 490 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ.: „Recursul și, dacă

este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă,

sub sancțiunea nulității (…)”.

Ca atare, depunerea

cererii de recurs, precum și a motivelor de recurs formulate separat, la

instanța a cărei hotărâre se atacă, este impusă sub sancțiunea nulității.

Nulitatea fiind

expresă, consecința este că sancțiunea va putea fi aplicată în condițiile art.

175 alin. (2) din C. proc. civ.

În mod eronat susține

recurenta că aceste dispoziții nu ar fi incidente, întrucât chiar legea

specială, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată, prevede în mod expres la

art. 49 alin. (7) că dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii

disciplinare a magistraților se completează cu prevederile Codului de procedură

civilă care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Nu poate fi reținută

nici opinia recurentei, potrivit căreia, C.S.M. nu ar fi o veritabilă instanță

de judecată și, ca atare, hotărârilor acestei autorități nu li s-ar aplica

dispozițiile normative anterior menționate.

Conform art. 134

alin. (2) din Constituția României: „C.S.M. îndeplinește rolul de instanță de

judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a

judecătorilor și procurorilor (…).”

Această normă

constituțională a fost reluată și precizată în legea organică, art. 44 alin. (1)

din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precizând: „C.S.M. îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de

instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și

procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare”.

Prin urmare, se constată

că și această premisă a textului sancționator în discuție, vizând instanța a

cărei hotărâre se atacă, este întrunită în speță.

Având în vedere

caracterul și natura sancțiunii prevăzute pentru neîndeplinirea obligației

procedurale menționate, vor fi înlăturate ca lipsite de relevanță și

susținerile invocate de recurentă vizând pretinsele circumstanțe și cauze care

au determinat-o să depună recursul direct la Înalta Curte de Casație și

Justiție; aceste aspecte fiind nedovedite și inapte să acopere respectiva

nulitate.

În situația dată,

ținând cont și de dispozițiile cu valoare de principiu ale art. 10 alin. (1)

din C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 490 alin. (1) și al art. 493

alin. (5) din același cod, Înalta Curte să constate nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Constată nulitatea

recursului declarat de C.M.L. împotriva Hotărârii nr. 4/J din 12 martie 2014 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 septembrie 2014.