ÎCCJ, Decizia nr. 91/2015

Decizia

civilă nr. 91/2015

Asupra

admisibilității în principiu a recursului de față,

constată următoarele:

La data de 5 martie 2015, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Completul de 5 Judecători recursul declarat de A. împotriva Hotărârii

nr. 13/P din 16 decembrie 2014, pronunțată de Consiliului Superior al

Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.

Examinându-se

cererea de recurs, prin raportul întocmit în cauză s-a constatat că

s-a constatat că aceasta îndeplinește cerințele de formă

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1)

lit. a), lit. c) și lit. e) C. proc. civ., însă nu și pe aceea

prevăzută de lit. d) a textului legal indicat, nu a fost depusă

în numărul de exemplare stabilit în conformitate cu prevederile art. 195,

cu referire la art. 149 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XIV alin. (2)

din Legea nr. 2/2013 și nu cuprinde denumirea și sediul intimatului,

conform art. 486 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel cum

s-a dispus prin rezoluția din data de 5 martie 2015, recursul a fost

comunicat intimatei Inspecția Judiciară, care a depus la dosar întâmpinare,

prin care a solicitat, în temeiul art. 489 C. proc. civ., să se constate

nulitatea recursului, pentru lipsa motivelor de casare.

Întâmpinarea

a fost comunicată recurentului care nu a depus răspunsul său la

respectivul act.

De asemenea,

raportat la dispozițiile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat

că prezentul recurs a fost depus direct la Înalta Curte de Casație

și Justiție, ca instanță de control judiciar, iar nu la

instanța a cărei hotărâre se atacă, respectiv la

instanța disciplinară, în speță, Secția pentru

procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, această neregularitate,

supusă sancțiunii nulității, urmând a fi analizată cu

prioritate față de excepția nulității pentru lipsa

motivelor de casare și față de admisibilitatea în principiu a

recursului.

Prin punctul

de vedere privitor la raportul astfel întocmit și comunicat

părților, recurentul A. a susținut că nu ar putea fi

reținută nulitatea recursului, ca urmare a depunerii acestuia direct

la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia

recurentului, sancțiunea nulității nu ar fi aplicabilă,

dată fiind mențiunea din finalul dispozitivului hotărârii

atacate, prin care se specifică explicit: "cu drept de recurs în

termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție" și lipsa

unei alte precizări în Legea nr. 303/2004, referitoare la depunerea

recursului .

A mai

arătat magistratul că, datorită stării de

sănătate, fiind imobilizat la pat, nu a putut motiva în termen

recursul, astfel încât a indicat motivele de casare prin respectivul punct de

vedere la raport.

În

considerarea dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

coroborate cu cele ale art. 248 alin. (1) și cele ale art. 493 alin. (5)

C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate regularitatea

declarării recursului dedus judecății în cauză.

Cum recursul

a fost înregistrat direct la Înalta Curte de Casație și

Justiție, urmează a se constata nulitatea acestuia pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel,

potrivit dispozițiilor ar. 490 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.:

"Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la

instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea

nulității (...)".

Ca atare,

depunerea cererii de recurs, precum și a motivelor de recurs formulate

separat, la instanța a cărei hotărâre se atacă, este

impusă sub sancțiunea nulității.

Nulitatea

fiind expresă, consecința este că sancțiunea va putea fi

aplicată în condițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea

că, în dispozitivul hotărârii, instanța de disciplină a

indicat calea de atac, termenul de exercitare și instanța

competentă să o soluționeze nu are semnificația

propusă de autorul recursului și nu poate duce la concluzia că

cererea de recurs trebuia înregistrată direct la instanța de control

judiciar.

Nu poate fi

reținută nici susținerea recurentului în sensul că nu ar

exista dispoziții legale care să reglementeze acest aspect, întrucât

chiar legea specială, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată,

prevede în mod expres la art. 49 alin. (7) că dispozițiile acestei

legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se

completează cu prevederile Codului de procedură civilă care, în

speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul Cod

de procedură civilă.

Având în

vedere caracterul și natura sancțiunii prevăzute pentru

neîndeplinirea obligației procedurale menționate, vor fi

înlăturate ca lipsite de relevanță și susținerile invocate

de recurent vizând pretinsele circumstanțe și cauze care l-au

împiedicat să indice denumirea și sediul intimatului și să

depună cererea în numărul de exemplare prevăzut de lege sau

să motiveze în termen recursul, ca și viciile de comunicare a întâmpinării

sau ale raportului; aceste aspecte fiind inapte să acopere respectiva

nulitate.

În

situația dată, ținând cont și de dispozițiile cu

valoare de principiu ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca, în

temeiul art. 490 alin. (1) și al art. 493 alin. (5) din același cod,

Înalta Curte să anuleze recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Anulează

recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/P din 16 decembrie

2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru

procurori în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2015.

Procesat

de GGC - NN