ÎCCJ, Decizia nr. 86/2014

Asupra recursurilor de față, constată următoarele; La data de 27 februarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. 841/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și B.L. - procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, împotriva Hotărârii nr. 7/P din 15 decembrie 2013, pronunțată de C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară. I. Recursul titularului acțiunii disciplinare În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exclusiv în ceea ce privește soluția de respingerea a acțiunii disciplinare pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea instanței de disciplină este nelegală, fiind încălcate normele de drept material în ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se, în mod eronat, că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menționate. Consideră această recurentă, cu referire punctuală la dovezile administrate și la dispozițiile legale invocate în hotărâre, precum și la cele ale art. 202 alin. (1), art. 222 alin. (2) și ale art. 65 alin. (1) C. proc.

pen., că cele reținute de Secția pentru procurori relativ la această a doua abatere disciplinară se fundamentează pe greșita apreciere a ansamblului probator administrat sub acest aspect, precum și pe ignorarea unor mijloace de probă aflate la dosar, dovezi care ar releva, în opinia sa, interesul procurorului în legătură cu primirea plângerii și intenția sa de implicare în soluționarea ei.

Astfel, în ceea ce privește latura obiectivă, recurenta a menționat, în esență, că procurorul pârât nu a avut o poziție de neutralitate, cum s-a apreciat în hotărârea atacată, întrucât, din materialul probator, ar rezulta că acesta se cunoștea de mai mult timp cu martora R.M.C.; că, anterior, s-a întâlnit cu soții R. și au discutat cu privire la obiectul plângerii; că a încălcat dispoziția procurorului șef și s-a deplasat la serviciu într-o zi nelucrătoare nefiind planificat; că a primit plângerea contrar dispozițiilor procurorului șef, plângere care era de competența teritorială a Biroului Teritorial Slatina al D.I.I.C.O.T.; că nu a restituit părții vătămate plângerea, deși aceasta nu conținea toate elementele prevăzute de lege; că și-a creat un alibi pentru a justifica prezența la serviciu în acea zi, prezentând procurorului șef serviciu o situație nereală cu privire la împrejurările depunerii plângerii și că, prin modul în care a discutat cu martora R.M.C., i-a format convingerea că poate acționa singură într-un cadru legal pe care i l-a creat pentru a aduce probe în susținerea plângerii.

Sub aspectul laturii subiective a acestei abateri, titularul acțiunii disciplinare susține că recurentul pârât a comis faptele cu vinovăție, sub forma intenției directe, încălcând cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, situațiile factuale expuse dovedind, în opinia sa, implicarea directă a magistratului în instrumentarea cauzei respective. Aceeași recurentă apreciază că, prin formarea convingerii martorei R.M.C., în sensul că poate produce singură probe în susținerea plângerii formulate împotriva comisarului B.G. și că vor fi luate în considerare de către procuror, urmată de acțiunea din data de 26 decembrie 2012, s-a realizat urmarea imediată cerută de lege pentru existența abaterii disciplinare, urmare ce ar consta în încălcarea dreptului la apărare al comisarului B.G., aspect necondiționat de modul de soluționare ulterioară a plângerii.

În concluzie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului „astfel cum a fost formulat”. II. Recursul pârâtului procuror Prin cererea formulată, pârâtul procuror B.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a aceleiași hotărâri și, rejudecându-se cauza, respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurentul a învederat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece aceleași fapte sunt prezentate și analizate diferit, pentru a justifica atât soluțiile diferite pronunțate de instanța de disciplină relativ la cele două abateri disciplinare supuse examinării în speță, cât și aplicarea a unei sancțiuni vădit nelegale și netemeinice, în opinia sa. O altă critică a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire și la prevederile art. 64 și art. 65 din aceeași lege. Sub un prim aspect, recurentul pârât a arătat că Secția pentru procurori, ca instanță disciplinară, nu a analizat inadvertențele pe care le-a semnalat în apărare cu privire la emiterea și înregistrarea dispoziției pretins încălcate, a respins în mod eronat cererea sa de înscriere în fals referitor la acest act și a înlăturat nemotivat respectivele susțineri.

Autorul acestui recurs a criticat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare și din perspectiva elementelor constitutive ale abaterii reținute în sarcina sa. Consideră recurentul că, sub aspectul laturii obiective, pe de o parte, motivarea hotărârii recurate se rezumă la preluarea argumentelor de fapt și de drept invocate în acțiunea disciplinară, iar, pe de altă parte, se fundamentează pe enumerarea unor fapte - care sunt contrazise de probele administrate - și pe o dispoziție criticabilă din punctul de vedere al calității, ca și din cel al modului de înregistrare a acesteia. Cât privește latura subiectivă, magistratul recurent apreciază, în primul rând, că aceasta nu este motivată.

De asemenea, consideră că, în raport cu probele administrate, ce ar releva că procurorul șef serviciu a fost de acord ca recurentul să primească plângerea penală, precum și față de împrejurarea că primirea respectivei plângeri nu a produs nicio vătămare, fiind înaintată unității de parchet competente, latura subiectivă, ca element al abaterii disciplinare, nu există. Procurorul recurent a mai arătat că și concluziile instanței de disciplină privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul vătămător ar fi eronate, deoarece conduita magistratului nu trebuie examinată „prin prisma carențelor sistemului”. Autorul recursului apreciază că hotărârea atacată ar fi criticabilă și sub aspectul individualizării sancțiunii, deoarece nu ar fi fost avute în vedere activitatea și performanțele sale profesionale.

Atât recurenta Inspecția Judiciară, cât și recurentul B.L., au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea, ca nefondat, a recursului părții adverse, cu referire punctuală la motivele invocate și au reiterat, fiecare la rândul său, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia lor, propria cale de atac exercitată. În același sens, recurentul B.L. a mai formulat și atașat la dosar răspuns la întâmpinarea Inspecției Judiciare și punct de vedere la raportul întocmit în cauză. Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 19 mai 2014, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecția Judiciară și B.L.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile și apărările formulate de recurenți, precum și cu prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în cele ce succed. l. În ceea ce privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, se constată că, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularul acțiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către procurorul B.L.

Prin raportarea probatoriului administrat la dispozițiile legale anterior menționate, se constată, însă, că, în mod corect, Secția pentru procurori a reținut că, în sarcina procurorului pârât, nu se poate stabili și săvârșirea acestei abateri disciplinare. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. De asemenea, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, iar conform art. 65 alin. (1) din același cod, sarcina administrării probelor, în procesul penal, revine organului de urmărire penală și instanței de judecată.

Ca atare, încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În consecință, pentru admiterea în tot a acțiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare a regimului disciplinar nu privește, însă, condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal. Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidențiază încălcarea cu rea - credință a normelor de procedură de către procurorul B.L. Sub acest aspect, se constată că deși, într-adevăr, între recurentul pârât și martora R.M. a existat o discuție privitoare la dovezile cu care aceasta urma să-și susțină plângerea, respectiva discuție nu are semnificația propusă de titularul acțiunii disciplinare, întrucât procurorul nu i-a dat martorei niciun sfat referitor la acest aspect, cu toate că martora a negat existența unor astfel de probe.

Semnificativ în acest sens este faptul că magistratul i-a spus martorei că plângerea sa urma a fi repartizată de către procurorul șef, precizându-i acesteia că va fi contactată de procurorul de caz, aceste aspecte, corect reținute de instanța de disciplină, fiind de natură să infirme susținerile recurentei relativ la pretinsa intenție a procurorului de a-și repartiza sieși spre soluționare acea plângere. Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentului pârât confirmă soluția instanței de disciplină atât din perspectiva existenței laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuție. Or, așa după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui volitiv care să poată evidenția existența vreunei forme de vinovăție, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecția Judiciară privind existența cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție. Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat. ll. Analizând recursul declarat de procurorul B.L., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Primul motiv de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Pretinsele aspecte de contradictorialitate a considerentelor reținute de instanța de disciplină în argumentarea soluției criticate nu se circumscriu, însă, acestui motiv de casare.

Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările pârâtului procuror, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora într-una dintre abaterile disciplinare sesizate, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei privind încadrarea acestora într-o a doua abatere disciplinară, ca și unele dintre apărările pârâtului procuror, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și aspectele expuse de recurentul B.L., vizând motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare supuse examinării în speță.

De asemenea, din conținutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției. Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt neîntemeiate. Recurentul susține neîntemeiat că Secția pentru procurori nu ar fi analizat inadvertențele pe care le-a semnalat cu privire la emiterea și înregistrarea dispoziției nr. 1600/D/I/2012 și ar fi încălcat, astfel, dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc.

civ. Prin considerentele hotărârii, instanța de disciplină a prezentat în mod detaliat și explicit motivele pentru care a apreciat că nu pot fi reținute afirmațiile recurentului formulate din această perspectivă. Instanța de disciplină a constatat pe bună dreptate că procurorul în cauză a luat cunoștință de conținutul acestei dispoziții, semnătura din dreptul numelui său confirmând acest aspect. Cât privește neconcordanța dintre data emiterii dispoziției, data semnării de luare la cunoștință și data înregistrării acesteia, în mod corect Secția pentru procurori a reținut că aceste împrejurări nu prezintă relevanță, câtă vreme toate aceste activități s-au desfășurat în cursul lunii octombrie 2012, iar primirea plângerii a avut loc la data de 24 decembrie 2014. Nu pot fi primite nici susținerile recurentului pârât relativ la soluția dată de instanța de disciplină cererii sale de înscriere în fals cu privire la dispoziția în discuție.

Din analiza actelor dosarului, se constată că înscrisul contestat de recurent a fost admis ca probă la termenul de judecată din data de 15 octombrie 2013, fiind depus la dosar încă de la data sesizării Secției pentru procurori și că denunțarea înscrisului ca fiind fals s-a făcut abia la termenul din data de 27 noiembrie 2013 (în răstimp fiind deja parcurse alte două termene de judecată, respectiv la 29 octombrie 2013 și 5 noiembrie 2013). Cum, potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., denunțarea înscrisului ca fiind fals se poate face cel mai târziu la primul termen după prezentarea înscrisului folosit în proces, rezultă că înscrierea în fals s-a făcut cu depășirea acestui termen.

Având în vedere natura imperativă a termenului prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea unui drept, reiese că nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.” Ca atare, se constată că, în mod corect, instanța de disciplină a făcut aplicarea dispozițiilor legale sancționatorii mai sus citate și a procedat la decăderea recurentului B.L.

din dreptul de a se înscrie în fals cu privire la dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012 dată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova. Întrucât și aspectele invocate de magistratul pârât din perspectiva pretinsei necomunicări a planificării serviciilor aferente lunii decembrie 2012 au fost examinate și înlăturate motivat în hotărâre, rezultă că nici afirmațiile din recurs privitoare la încălcarea rolului activ al instanței în aflarea adevărului nu se verifică. De asemenea, nu se poate considera că fapta reținută în sarcina recurentului nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reține, în primul rând, faptul că Înalta Curte nu poate examina, pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de recurent în ceea ce privește situația de fapt, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea”.

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Rezultatul cercetării prealabile și probele administrate în cauză au relevat că acțiunea disciplinară exercitată împotriva recurentului a avut ca fundament fapta recurentului procuror care, cu ocazia primirii plângerii penale formulate de martora R.M.C. a nesocotit dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T.

- Serviciul teritorial Craiova. Relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentului din această perspectivă, se reține că Secția pentru procurori în materie disciplinară a C.S.M., ca instanță disciplinară, a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile. Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul prejudiciabil și nexul cauzal. Prin considerentele hotărârii atacate Secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea cu vinovăție a obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând în mod corect incidența art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Semnificativ este faptul că recurentul procuror însuși nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă propria semnificație acestora. În acest sens, se reține că, prin dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova, s-a stabilit, la pct. 2 lit. e) că „primirea în audiență a petenților și a altor persoane care au calitate procesuală în dosarele aflate în lucru se face zilnic în intervalul orelor 10,00 - 12,00 la sediul D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova de către procurorul șef serviciu iar în lipsa acestuia de procurorul de serviciu din ziua respectivă sau de procurorul de serviciu din ziua imediat următoare, în lipsa acestuia”.

Întrucât faptul luării la cunoștință cu privire la această dispoziție, de către recurentul pârât, a fost, după cum corect a apreciat instanța disciplinară, incontestabil dovedit de semnătura acestuia aplicată în dreptul numelui său, invocarea dispozițiilor art. 86 lit. o) și h) din Regulamentul de organizare și funcționare al D.I.I.C.O.T., ca temei al acțiunilor sale, de către procurorul B.L., nu are semnificația propusă de autorul acestui recurs. Nesocotirea dispoziției menționate mai sus nu s-a făcut, după cum se susține în recurs, în vederea respectării prevederilor regulamentare invocate.

Astfel, pe de o parte, primirea și rezoluționarea plângerii în discuție de către magistratul recurent, într-o zi nelucrătoare, în care serviciul pe unitate era asigurat de un alt procuror; după ce, anterior, în afara cadrului legal, acesta acceptase să se întâlnească cu soții R., cu care purtase discuții despre pretinse fapte penale săvârșite asupra martorei menționate de către polițiști și procurori; prin menționarea unei rezoluții care intra în atribuțiile procurorului șef, reprezintă situații factuale corect stabilite de către instanța de disciplină, ce confirmă încălcarea dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova.

Pe de altă parte, în situația de fapt anterior expusă, contactarea telefonică, de către recurent, a procurorului șef, căruia acesta i-a prezentat o situație incompletă și nereală cu privire la împrejurările concrete ale depunerii plângerii, expunându-i un fals motiv al prezenței sale la sediul unității, ascunzându-i acestuia faptul că îi cunoștea pe soții R., cu care discutase referitor la faptele sesizate, relevă inducerea în eroare a procurorului șef, calea aleasă de recurent nefiind conformă nici cu dispozițiile ce reglementează obligațiile profesionale ale procurorului și statutul acestuia și nici cu prevederilor regulamentare invocate de magistrat. Ca atare, se impune a se considera că atitudinea și comportamentul reproșate procurorului recurent, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele prevăzute de textul legal mai sus menționat.

Secția pentru procurori a stabilit în mod corect și latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reținut vinovăția recurentului în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004. Este important de subliniat, în acest context că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar în conformitate cu art. 65 alin. (1) din legea menționată „procurorii din fiecare parchet sunt subordonați șefului parchetului respectiv”. Principiul subordonării ierarhice impune procurorului să aducă la îndeplinire cu bună-credință atribuțiile stabilite de procurorul ierarhic superior în conformitate cu prevederile legale.

Din perspectiva examinată, se constată că Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut corect vinovăția pârâtului recurent sub forma intenției indirecte, aceasta rezultând din atitudinea nesinceră, obiectivată de modul în care magistratul a înțeles să-și încalce obligațiile legale și deontologice derivate din statutul de procuror, probele administrate dovedind existența elementului intențional volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară. Consecința imediată și directă a încălcării obligațiilor profesionale și a raporturilor de serviciu, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a fost nu numai atingerea adusă principiului controlului ierarhic, care reglementează activitatea desfășurată de procurori, cât și afectarea prestigiului justiției, ca valoare socială ocrotită de lege.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în speță, a fost reliefată existența acestei fapte, a conduitei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât, susținerile recurentului, grefate pe nelegalitatea hotărârii atacate nu pot fi primite. În atare situație, abaterea prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare a fost corect reținută prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, iar circumstanțele reale și personale ale cauzei, justifică aplicarea față de recurentul procuror a sancțiunii disciplinare constând în „avertisment”. Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul promovat de procurorul B.L.

este nefondat. În concluzie, față de toate considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții I.J. și B.L. împotriva Hotărârii nr. 7/P din 16 decembrie 2013 a C.S.M., secția pentru procurori în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2014.