ÎCCJ, Decizia nr. 86/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 86/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele;

La data de 27 februarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

Dosarul nr. 841/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția

Judiciară și B.L. - procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial

Craiova, împotriva Hotărârii nr. 7/P din 15 decembrie 2013, pronunțată de C.S.M.,

secția pentru procurori în materie disciplinară.

I. Recursul

titularului acțiunii disciplinare

În susținerea

recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivului de casare

prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exclusiv în

ceea ce privește soluția de respingerea a acțiunii disciplinare pentru

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Autoarea recursului a

susținut, în esență, că hotărârea instanței de disciplină este nelegală, fiind

încălcate normele de drept material în ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit.

t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, reținându-se, în mod eronat, că nu ar fi întrunite elementele

constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale

menționate.

Consideră această

recurentă, cu referire punctuală la dovezile administrate și la dispozițiile

legale invocate în hotărâre, precum și la cele ale art. 202 alin. (1), art. 222

alin. (2) și ale art. 65 alin. (1) C. proc. pen., că cele reținute de Secția

pentru procurori relativ la această a doua abatere disciplinară se fundamentează

pe greșita apreciere a ansamblului probator administrat sub acest aspect,

precum și pe ignorarea unor mijloace de probă aflate la dosar, dovezi care ar

releva, în opinia sa, interesul procurorului în legătură cu primirea plângerii

și intenția sa de implicare în soluționarea ei.

Astfel, în ceea ce

privește latura obiectivă, recurenta a menționat, în esență, că procurorul

pârât nu a avut o poziție de neutralitate, cum s-a apreciat în hotărârea

atacată, întrucât, din materialul probator, ar rezulta că acesta se cunoștea de

mai mult timp cu martora R.M.C.; că, anterior, s-a întâlnit cu soții R. și au

discutat cu privire la obiectul plângerii; că a încălcat dispoziția

procurorului șef și s-a deplasat la serviciu într-o zi nelucrătoare nefiind

planificat; că a primit plângerea contrar dispozițiilor procurorului șef,

plângere care era de competența teritorială a Biroului Teritorial Slatina al D.I.I.C.O.T.;

că nu a restituit părții vătămate plângerea, deși aceasta nu conținea toate

elementele prevăzute de lege; că și-a creat un alibi pentru a justifica

prezența la serviciu în acea zi, prezentând procurorului șef serviciu o

situație nereală cu privire la împrejurările depunerii plângerii și că, prin

modul în care a discutat cu martora R.M.C., i-a format convingerea că poate

acționa singură într-un cadru legal pe care i l-a creat pentru a aduce probe în

susținerea plângerii.

Sub aspectul laturii

subiective a acestei abateri, titularul acțiunii disciplinare susține că

recurentul pârât a comis faptele cu vinovăție, sub forma intenției directe,

încălcând cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau

acceptând vătămarea unei persoane, situațiile factuale expuse dovedind, în

opinia sa, implicarea directă a magistratului în instrumentarea cauzei

respective.

Aceeași recurentă

apreciază că, prin formarea convingerii martorei R.M.C., în sensul că poate

produce singură probe în susținerea plângerii formulate împotriva comisarului B.G.

și că vor fi luate în considerare de către procuror, urmată de acțiunea din data

de 26 decembrie 2012, s-a realizat urmarea imediată cerută de lege pentru

existența abaterii disciplinare, urmare ce ar consta în încălcarea dreptului la

apărare al comisarului B.G., aspect necondiționat de modul de soluționare

ulterioară a plângerii.

În concluzie, în

temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat

admiterea recursului „astfel cum a fost formulat”.

II. Recursul

pârâtului procuror

Prin cererea

formulată, pârâtul procuror B.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în

parte a aceleiași hotărâri și, rejudecându-se cauza, respingerea acțiunii

disciplinare, ca neîntemeiată și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art.

99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

În susținerea

recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa,

motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.

proc. civ.

Printr-o primă

critică, recurentul a învederat că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii, deoarece aceleași fapte sunt prezentate și analizate diferit,

pentru a justifica atât soluțiile diferite pronunțate de instanța de disciplină

relativ la cele două abateri disciplinare supuse examinării în speță, cât și

aplicarea a unei sancțiuni vădit nelegale și netemeinice, în opinia sa.

O altă critică a

vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire și la

prevederile art. 64 și art. 65 din aceeași lege.

Sub un prim aspect,

recurentul pârât a arătat că Secția pentru procurori, ca instanță disciplinară,

nu a analizat inadvertențele pe care le-a semnalat în apărare cu privire la

emiterea și înregistrarea dispoziției pretins încălcate, a respins în mod

eronat cererea sa de înscriere în fals referitor la acest act și a înlăturat

nemotivat respectivele susțineri.

Autorul acestui

recurs a criticat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare și din

perspectiva elementelor constitutive ale abaterii reținute în sarcina sa.

Consideră recurentul

că, sub aspectul laturii obiective, pe de o parte, motivarea hotărârii recurate

se rezumă la preluarea argumentelor de fapt și de drept invocate în acțiunea

disciplinară, iar, pe de altă parte, se fundamentează pe enumerarea unor fapte

- care sunt contrazise de probele administrate - și pe o dispoziție criticabilă

din punctul de vedere al calității, ca și din cel al modului de înregistrare a

acesteia.

Cât privește latura

subiectivă, magistratul recurent apreciază, în primul rând, că aceasta nu este

motivată.

De asemenea,

consideră că, în raport cu probele administrate, ce ar releva că procurorul șef

serviciu a fost de acord ca recurentul să primească plângerea penală, precum și

față de împrejurarea că primirea respectivei plângeri nu a produs nicio

vătămare, fiind înaintată unității de parchet competente, latura subiectivă, ca

element al abaterii disciplinare, nu există.

Procurorul recurent a

mai arătat că și concluziile instanței de disciplină privind legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul vătămător ar fi eronate,

deoarece conduita magistratului nu trebuie examinată „prin prisma carențelor

sistemului”.

Autorul recursului

apreciază că hotărârea atacată ar fi criticabilă și sub aspectul

individualizării sancțiunii, deoarece nu ar fi fost avute în vedere activitatea

și performanțele sale profesionale.

Atât recurenta

Inspecția Judiciară, cât și recurentul B.L., au depus la dosarul cauzei

întâmpinare, prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea, ca

nefondat, a recursului părții adverse, cu referire punctuală la motivele

invocate și au reiterat, fiecare la rândul său, situația de fapt și argumentele

de drept care susțin, în opinia lor, propria cale de atac exercitată.

În același sens,

recurentul B.L. a mai formulat și atașat la dosar răspuns la întâmpinarea

Inspecției Judiciare și punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Constatând că

cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art.

51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din data de 19 mai 2014, completul de filtru

a admis în principiu recursurile declarate de Inspecția Judiciară și B.L.

Analizând hotărârea

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile și apărările

formulate de recurenți, precum și cu prevederile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în cele ce

succed.

l. În ceea ce

privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, se constată că, prin prisma

motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

titularul acțiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărârea atacată,

instanța de disciplină a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea și a

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către procurorul B.L.

Prin raportarea

probatoriului administrat la dispozițiile legale anterior menționate, se

constată, însă, că, în mod corect, Secția pentru procurori a reținut că, în

sarcina procurorului pârât, nu se poate stabili și săvârșirea acestei abateri

disciplinare.

Este de

necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund

disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru

faptele care afectează prestigiul justiției.

De

asemenea, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 202 alin. (1) C. proc.

pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele atât în

favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, iar conform art. 65

alin. (1) din același cod, sarcina administrării probelor, în procesul penal,

revine organului de urmărire penală și instanței de judecată.

Ca

atare, încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate ar putea, în condiții

determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar

specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză

ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În consecință, pentru

admiterea în tot a acțiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu

prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este

de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat

statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul

concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare

a regimului disciplinar nu privește, însă, condițiile angajării răspunderii

disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de

răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.

Așadar, angajarea

răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă

a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu

referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu

referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat,

latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale,

producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal.

Ca atare, numai

îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și

inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii

disciplinare.

În contextul

examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă,

starea de fapt, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină pe baza

probatoriului administrat, nu evidențiază încălcarea cu rea - credință a

normelor de procedură de către procurorul B.L.

Sub acest aspect, se

constată că deși, într-adevăr, între recurentul pârât și martora R.M. a existat

o discuție privitoare la dovezile cu care aceasta urma să-și susțină plângerea,

respectiva discuție nu are semnificația propusă de titularul acțiunii

disciplinare, întrucât  procurorul nu i-a dat martorei niciun sfat referitor la

acest aspect, cu toate că martora a negat existența unor astfel de probe.

Semnificativ în acest

sens este faptul că magistratul i-a spus martorei că plângerea sa urma a fi

repartizată de către procurorul șef, precizându-i acesteia că va fi contactată

de procurorul de caz, aceste aspecte, corect reținute de instanța de

disciplină, fiind de natură să infirme susținerile recurentei relativ la

pretinsa intenție a procurorului de a-și repartiza sieși spre soluționare acea

plângere.

Trebuie adăugat că

aspectele concrete ale comportamentului recurentului pârât confirmă soluția

instanței de disciplină atât din perspectiva existenței laturii obiective, a

urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii

disciplinare în discuție.

Or, așa după cum, pe

bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada

existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui volitiv care

să poată evidenția existența vreunei forme de vinovăție, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt

neîntemeiate criticile recurentei Inspecția Judiciară privind existența

cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Așadar, acțiunea

disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce privește abaterea disciplinară

reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță

juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul

de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii

disciplinare.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.

ll. Analizând

recursul declarat de procurorul B.L., Înalta Curte constată că și acesta este

nefondat.

Primul

motiv de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 C. proc. civ. are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive

străine de natura cauzei.

Pretinsele

aspecte de contradictorialitate a considerentelor reținute de instanța de

disciplină în argumentarea soluției criticate nu se circumscriu, însă, acestui

motiv de casare.

Examinând

modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară

și apărările pârâtului procuror, Înalta Curte constată că hotărârea atacată

respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la

încadrarea juridică a acestora într-una dintre abaterile disciplinare sesizate,

la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la

motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru

care au fost înlăturate susținerile reclamantei privind încadrarea acestora

într-o a doua abatere disciplinară, ca și unele dintre apărările pârâtului

procuror, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și

aspectele expuse de recurentul B.L., vizând motivarea contradictorie sau

străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru

judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de

disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea

disciplinară, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost

înlăturate, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu

normele legale incidente.

Este de

relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au

fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii

în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare

supuse examinării în speță.

De

asemenea, din conținutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate

prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind

avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.

Ca urmare, se

constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea

conformității hotărârii atacate cu legea.

Și în ceea ce

privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt

neîntemeiate.

Recurentul susține

neîntemeiat că Secția pentru procurori nu ar fi analizat inadvertențele pe care

le-a semnalat cu privire la emiterea și înregistrarea dispoziției nr. 1600/D/I/2012

și ar fi încălcat, astfel, dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Prin considerentele

hotărârii, instanța de disciplină a prezentat în mod detaliat și explicit

motivele pentru care a apreciat că nu pot fi reținute afirmațiile recurentului

formulate din această perspectivă.

Instanța de

disciplină a constatat pe bună dreptate că procurorul în cauză a luat

cunoștință de conținutul acestei dispoziții, semnătura din dreptul numelui său

confirmând acest aspect.

Cât privește

neconcordanța dintre data emiterii dispoziției, data semnării de luare la

cunoștință și data înregistrării acesteia, în mod corect Secția pentru

procurori a reținut că aceste împrejurări nu prezintă relevanță, câtă vreme

toate aceste activități s-au desfășurat în cursul lunii octombrie 2012, iar

primirea plângerii a avut loc la data de 24 decembrie 2014.

Nu pot fi primite

nici susținerile recurentului pârât relativ la soluția dată de instanța de

disciplină cererii sale de înscriere în fals cu privire la dispoziția în

discuție.

Din analiza actelor

dosarului, se constată că înscrisul contestat de recurent a fost admis ca probă

la termenul de judecată din data de 15 octombrie 2013, fiind depus la dosar

încă de la data sesizării Secției pentru procurori și că denunțarea înscrisului

ca fiind fals s-a făcut abia la termenul din data de 27 noiembrie 2013 (în

răstimp fiind deja parcurse alte două termene de judecată, respectiv la 29

octombrie 2013 și 5 noiembrie 2013).

Cum, potrivit

dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., denunțarea înscrisului ca fiind

fals se poate face cel mai târziu la primul termen după prezentarea înscrisului

folosit în proces, rezultă că înscrierea în fals s-a făcut cu depășirea acestui

termen.

Având în vedere

natura imperativă a termenului prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea

unui drept, reiese că nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii, în

conformitate cu dispozițiile  art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art.

185 alin. (1) C. proc. civ., „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un

anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea

dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură

făcut peste termen este lovit de nulitate.”

Ca atare, se constată

că, în mod corect, instanța de disciplină a făcut aplicarea dispozițiilor

legale sancționatorii mai sus citate și a procedat la decăderea recurentului B.L.

din dreptul de a se înscrie în fals cu privire la dispoziția nr. 1600/D/I/2012

din 1 octombrie 2012 dată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul

teritorial Craiova.

Întrucât și aspectele

invocate de magistratul pârât din perspectiva pretinsei necomunicări a

planificării serviciilor aferente lunii decembrie 2012 au fost examinate și

înlăturate motivat în hotărâre, rezultă că nici afirmațiile din recurs

privitoare la încălcarea rolului activ al instanței în aflarea adevărului nu se

verifică.

De asemenea, nu se

poate considera că fapta reținută în sarcina recurentului nu întrunește

elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g)

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

În limitele cenzurii

de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin.

(1) C. proc. civ., se reține, în primul rând, faptul că Înalta Curte nu poate

examina, pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de recurent

în ceea ce privește situația de fapt, în actualul cadru de procedură

neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

În ceea ce privește

fapta prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară „nerespectarea de către procuror a dispozițiilor

procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea”.

Aceste dispoziții se

completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii și

procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure

supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să

respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Rezultatul cercetării

prealabile și probele administrate în cauză au relevat că acțiunea disciplinară

exercitată împotriva recurentului a avut ca fundament fapta recurentului

procuror care, cu ocazia primirii plângerii penale formulate de martora R.M.C.

a nesocotit dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de

procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova.

Relativ la existența

faptelor reținute în sarcina recurentului din această perspectivă, se reține că

Secția pentru procurori în materie disciplinară a C.S.M., ca instanță

disciplinară, a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator

administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.

Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a

reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul prejudiciabil și nexul

cauzal.

Prin considerentele

hotărârii atacate Secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat

în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea

întregului material probator administrat, reținând încălcarea cu vinovăție a

obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând în mod

corect incidența art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Semnificativ este

faptul că recurentul procuror însuși nu neagă în totalitate producerea

faptelor, acordând însă propria semnificație acestora.

În acest sens, se

reține că, prin dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată de

procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova, s-a stabilit, la

pct. 2 lit. e) că „primirea în audiență a petenților și a altor persoane care

au calitate procesuală în dosarele aflate în lucru se face zilnic în intervalul

orelor 10,00 - 12,00 la sediul D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova de

către procurorul șef serviciu iar în lipsa acestuia de procurorul de serviciu

din ziua respectivă sau de procurorul de serviciu din ziua imediat următoare,

în lipsa acestuia”.

Întrucât faptul

luării la cunoștință cu privire la această dispoziție, de către recurentul

pârât, a fost, după cum corect a apreciat instanța disciplinară, incontestabil

dovedit de semnătura acestuia aplicată în dreptul numelui său, invocarea

dispozițiilor art. 86 lit. o) și h) din Regulamentul de organizare și

funcționare al D.I.I.C.O.T., ca temei al acțiunilor sale, de către procurorul B.L.,

nu are semnificația propusă de autorul acestui recurs.

Nesocotirea dispoziției

menționate mai sus nu s-a făcut, după cum se susține în recurs, în vederea

respectării prevederilor regulamentare invocate.

Astfel, pe de o

parte, primirea și rezoluționarea plângerii în discuție de către magistratul

recurent, într-o zi nelucrătoare, în care serviciul pe unitate era asigurat de

un alt procuror; după ce, anterior, în afara cadrului legal, acesta acceptase

să se întâlnească cu soții R., cu care purtase discuții despre pretinse fapte

penale săvârșite asupra martorei menționate de către polițiști și procurori;

prin menționarea unei rezoluții care intra în atribuțiile procurorului șef,

reprezintă situații factuale corect stabilite de către instanța de disciplină,

ce confirmă încălcarea dispoziția nr. 1600/D/I/2012 din 1 octombrie 2012, dată

de procurorul șef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Craiova. Pe de altă

parte, în situația de fapt anterior expusă, contactarea telefonică, de către

recurent, a procurorului șef, căruia acesta i-a prezentat o situație incompletă

și nereală cu privire la împrejurările concrete ale depunerii plângerii,

expunându-i un fals motiv al prezenței sale la sediul unității, ascunzându-i

acestuia faptul că îi cunoștea pe soții R., cu care discutase referitor la

faptele sesizate, relevă inducerea în eroare a procurorului șef, calea aleasă

de recurent nefiind conformă nici cu dispozițiile ce reglementează obligațiile

profesionale ale procurorului și statutul acestuia și nici cu prevederilor

regulamentare invocate de magistrat.

Ca atare, se impune a

se considera că atitudinea și comportamentul reproșate procurorului recurent,

sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele prevăzute de textul legal

mai sus menționat.

Secția pentru

procurori a stabilit în mod corect și latura subiectivă a abaterii disciplinare,

în sensul că a reținut vinovăția recurentului în ceea ce privește săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004.

Este important de

subliniat, în acest context că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

republicată, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în

conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar în

conformitate cu art. 65 alin. (1) din legea menționată „procurorii din fiecare

parchet sunt subordonați șefului parchetului respectiv”.

Principiul

subordonării ierarhice impune procurorului să aducă la îndeplinire cu

bună-credință atribuțiile stabilite de procurorul ierarhic superior în

conformitate cu prevederile legale.

Din perspectiva

examinată, se constată că Secția pentru procurori în materie disciplinară a

reținut corect vinovăția pârâtului recurent sub forma intenției indirecte,

aceasta rezultând din atitudinea nesinceră, obiectivată de modul în care

magistratul a înțeles să-și încalce obligațiile legale și deontologice derivate

din statutul de procuror, probele administrate dovedind existența elementului

intențional volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.

Consecința imediată

și directă a încălcării obligațiilor profesionale și a raporturilor de

serviciu, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a fost nu numai

atingerea adusă principiului controlului ierarhic, care reglementează

activitatea desfășurată de procurori, cât și afectarea prestigiului justiției,

ca valoare socială ocrotită de lege.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte constată că, în speță, a fost reliefată existența acestei

fapte, a conduitei ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită

și rezultatul produs, așa încât, susținerile recurentului, grefate pe

nelegalitatea hotărârii atacate nu pot fi primite.

În atare situație,

abaterea prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare a fost corect reținută prin hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii, iar circumstanțele reale și personale

ale cauzei, justifică aplicarea față de recurentul procuror a sancțiunii

disciplinare constând în „avertisment”.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că recursul promovat de procurorul B.L. este nefondat.

În concluzie, față de

toate considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în

baza dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenții I.J. și B.L. împotriva Hotărârii

nr. 7/P din 16 decembrie 2013 a C.S.M., secția pentru procurori în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2014.