ÎCCJ, Decizia nr. 158/2014

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele; La data de 28 iulie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Dosarul nr. 2843/1/2014, având ca obiect recursul declarat de V.D.M., judecător la Judecătoria Sighișoara, în contradictoriu cu C.S.M., secția pentru judecători și inspecția judiciară, împotriva Hotărârii nr. 6/J din 28 mai 2014 a C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. În susținerea recursului, magistratul a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că, prin probele administrate, nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012 și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în consecință, respingerea în totalitate a acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa. Cu referire punctuală la situația concretă a anumitor dosare din cele examinate de secția pentru judecători și la dispozițiile art. 151 și art. 260 alin. (1) din Vechiul C. proc. civ. și cele ale art. 306 și art. 344 alin. (1) din Vechiul C. proc.

pen., autoarea recursului a menționat, în esență, că nu s-ar fi încălcat dreptul părților cu privire la soluționarea cu celeritate a cauzelor, deoarece, pe de o parte, multe dintre respectivele cauze au fost soluționate în 6 luni de la data înregistrării, iar altele în 3 ani și, pe de altă parte, dispozițiile legale menționate nu limitează numărul de repuneri pe rol și nici nu enumeră exhaustiv motivele ce trebuie avute în vedere de către instanță la repunerea pe rol a cauzei, avându-se în vedere că, pentru a se pronunța în mod procedural asupra lor, acestea trebuie puse, în prealabil, în discuția părților.

Consideră magistratul recurent că numărul cauzelor în care a amânat succesiv pronunțarea este „neexagerat” raportat la numărul total de cauze soluționate în perioada de referință și că, la aprecierea caracterului imputabil al nerespectării dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a dosarelor, trebuie avute în vedere toate circumstanțele obiective, cu referire la complexitatea cauzelor în care a dispus amânarea pronunțării, volumul mare de muncă și încărcătură mare pe judecător, ca urmare a preluării cauzelor de la completele de judecată desființate, condițiile improprii de muncă la sediul instanței, îndeplinirea și a altor atribuții de serviciu, precum și circumstanțelor personale.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 august 2014 la dosar, C.S.M. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea ca atare a recursului și a învederat, în esență, că nu poate avea calitate de parte în cauză, întrucât, potrivit art. 44 din Legea nr. 317/2004, republicată a îndeplinit, prin secția sa, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, această calitate revenind Inspecției Judiciare, care are personalitate juridică. Intimata Inspecția Judiciară a depus, la rândul său, întâmpinare, înregistrată la data de 28 august 2014, prin care a invocat, în principal, pe cale de excepție, în primul rând, excepția nulității recursului.

În acest sens, cu referire la art. 493 alin. (3), coroborat cu art. 245-248 și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., autoarea excepției a susținut, în esență, că criticile de nelegalitate invocate nu ar fi indicate în mod explicit de către recurentă și nu ar fi dezvoltate, fiecare în parte, cu respectarea dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel încât acestea nu ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de magistratul recurent. În al doilea rând, în ceea ce privește motivele de casare invocate, care vizează netemeinicia hotărârii recurate, în raport cu motivele expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a invocat inadmisibilitatea recursului.

Pe de altă parte, tot în temeiul art. 44 din Legea nr. 317/2004, republicată, intimata menționată a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a C.S.M. În subsidiar, Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând argumentele de fapt și de drept din acțiunea disciplinară, care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate. Ambele acte depuse de către intimați au fost comunicate recurentei. La data de 15 septembrie 2014, recurenta judecător a formulat și a atașat la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea Inspecției Judiciare. Sub un prim aspect, recurenta a menționat că atât excepția nulității recursului, cât și excepția inadmisibilității acestuia ar fi nefondate, întrucât, pe de o parte, a indicat concret motivele de nelegalitate, dezvoltarea acestora permițând, în opinia sa, încadrarea în cele prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, argumentația autoarei excepțiilor contravine principiului liberului acces la justiție, literei și spiritului legii. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a C.S.M., recurenta judecător a arătat că este de acord cu excepția, aceasta fiind, întemeiată. Referitor la susținerile pe fond ale intimatei, magistratul a solicitat să fie respinse, ca nefondate, cu referire punctuală la argumentele prezentate în recurs. Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 24 noiembrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de V.D.M.

Având în vedere dispozițiile art. 248 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepția invocată de intimatul C.S.M, secția pentru judecători. Ținând cont de faptul că, în speță, Inspecția Judiciară, care are personalitate juridică, este titularul acțiunii disciplinare și întrucât, prin secția pentru judecători, C.S.M. a pronunțat hotărârea atacată în calitate de instanță de disciplină, în temeiul art. 134 alin. (2) din Constituție și ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a C.S.M., urmând a se respinge, în consecință, recursul, față de această autoritate. Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Se constată, în primul rând, că recursul vizează exclusiv soluția de admitere a acțiunii disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Susținerile sumare și nesistematizate formulate din perspectiva acestui motiv de recurs sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină a expus argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la activitatea profesională a recurentei din perioada de referință, pe care le-a avut în vedere la stabilirea caracterului repetat și imputabil al nesoluționării cu celeritate a cauzelor și care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborat cu art. 425 alin (1) C. proc.

civ. De asemenea, în cuprinsul hotărârii se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate, punctual, toate susținerile invocate în apărare, instanța de disciplină considerând că acestea nu justifică nerespectarea dispozițiilor referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor și că tocmai acest mod deficitar de instrumentare a dosarelor, pe perioade mari de timp, suprapus pe un număr sporit de cauze repartizate, a condus la o încărcare a activității sale. Se constată, așadar, că faptele au fost corect examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din întregul material probator administrat, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptei. Trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt guvernate de dispozițiile N.C.P.P., adoptat prin Legea nr. 134/2010. Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin (3) din legea menționată, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin (1) lit. d) și alin (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt. Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile recurentei vizând modul de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.

Se vor examina, prin urmare exclusiv criticile de nelegalitate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor”. În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului V.D.M., se constată că Secția pentru judecători a C.S.M., ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, a vinovăției, precum și a urmărilor prejudiciabile.

Concret, s-a stabilit că, în anul 2013, judecătorul în discuție a amânat pronunțarea în 249 de dosare, din care, într-un număr de 211 dosare de câte 1-2 ori (din care, de 2 ori în 54 de dosare), într-un număr de 31 dosare de câte 3-4 ori, într-un număr de 2 dosare de câte 5 ori și a repus cauza pe rol într-un număr de 41 de dosare. Dintre acestea, într-un număr de 87 de cauze a dispus amânarea pronunțării pe perioade mai mari decât termenele prevăzute de lege în acest scop. În ceea ce privește situația pe anul 2012, s-a constatat că același judecător a amânat pronunțarea în 275 de dosare, din care, într-un număr de 243 de dosare de câte 1-2 ori (din care, de 2 ori în 59 de dosare), într-un număr de 29 de dosare de câte 3-4 ori, într-un număr de 4 dosare de câte 5 ori și a repus cauza pe rol în 51 de dosare.

De asemenea, că, într-un număr de 92 de cauze, s-a dispus amânarea pronunțării pe perioade mai mari decât termenele legal prevăzute. În situația în care, legiuitorul, într-adevăr, nu a stabilit care sunt criteriile care califică soluționarea cauzelor cu celeritate, nu a limitat numărul de repuneri pe rol și nici nu a enumerat exhaustiv motivele ce trebuie avute în vedere de către instanță la repunerea pe rol a cauzei, o asemenea analiză cade în sarcina instanței care judecă o cauză disciplinară. Pe de o parte, chiar și în lipsa unor astfel de criterii, situația de fapt anterior expusă și în mare măsură, necontestată de recurentă, constând într-o atitudine ezitantă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare în ceea ce privește cauzele examinate denotă încălcarea dispozițiilor art. 260 alin (1) C. proc.

civ. și ale art. 306 C. proc. pen., în formele în vigoare la acel moment, precum și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând relevanță aprecierea subiectivă a magistratului, în sensul că numărul cauzelor în care a amânat succesiv pronunțarea ar fi „neexagerat”, raportat la numărul total de cauze soluționate în perioada de referință.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului V.D.M., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare (care se concretizează într-o acțiune neconformă cu îndatoririle profesionale), atât motivele indicate în încheierile de repunere pe rol a cauzelor, acestea constând în aspecte ce trebuiau invocate și clarificate la primul termen de judecată cu procedura completă, cât și o analiză de ansamblu a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor, în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, secția pentru judecători în materie disciplinară, a constatat în mod corect dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului în studiul dosarelor, aceasta dovedind și o nerespectare repetată a dispozițiilor art. 112, art. 115, art 132, art. 138, art. 137, art. 167 și art. 168 C. proc. civ., referitoare la lămurirea cadrului procesual, ordinea soluționării excepțiilor, precum și a prevederilor art. 313, art. 320, art. 321, art. 324, art. 331, art. 339 C. proc. pen.

Având în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul mare de muncă, lipsa unor condiții adecvate de desfășurare a activităților specifice, ca și îndeplinirea altor atribuții au fost analizate în mod corect și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă și întregul cadru în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe recurentă de răspunderea disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, și pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului, nefiind relevante aprecierile personale, pur subiective, ale recurentei, privind pretinsa soluționare a respectivelor cauze în termene scurte.

În acest context, se constată că și aserțiunii recurentei, privind lipsa unei normări a muncii, aspect, de altfel, real, îi lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în condițiile în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor. De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului V.D.M., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului, cea mai puțin gravă dintre sancțiunile prevăzute de lege, aplicate, cu majoritate, recurentei.

Modalitatea concretă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile procedurale invocate, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri. Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum, în mod just, a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a C.S.M., secția pentru judecători, și respinge, în consecință, recursul declarat în contradictoriu cu acest intimat. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de V.D.M. împotriva Hotărârii nr. 6/J din 28 mai 2014 pronunțată de C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2014.