ÎCCJ, Decizia nr. 37/2015

ÎCCJ, Decizia nr. 37/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 37/2015

Asupra

recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 6

octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2014,

având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară

împotriva Hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 a Consiliului Superior al

Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară,

precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri și

a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarul nr. x1/P/2014.

I. Recursul

titularului acțiunii disciplinare.

În

susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat critici

care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim

aspect, autoarea recursului a susținut, în esență, că

hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, prin aceea că, deși

temeiurile care au fost reținute de instanța de disciplină în

motivarea măsurii de suspendare din funcție a procurorului A.,

dispuse în temeiul art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, au

fost determinate de aceeași situație de fapt, reținută

odată cu soluționarea fondului cauzei, la pronunțarea

hotărârii, s-a avut în vedere o sancțiune care implică,

totuși, exercitarea funcției în viitor.

De asemenea,

s-a menționat că, referitor la abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004,

reținută în sarcina procurorului A., cu ocazia instrumentării

Dosarului nr. x2/1/2012, instanța de disciplină nu s-ar fi

pronunțat.

Sub un alt

aspect, titularul acțiunii disciplinare consideră că

hotărârea este criticabilă, fiind dată cu aplicarea

greșită a normelor de drept material, cu referire la

dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, raportat la cele ale

art. 216, ale art. 218 și ale art. 145 și următoarele din

vechiul C. proc. pen. și la faptele imputate din această

perspectivă procurorului A.

S-a

menționat că, în raport cu prevederile legale menționate, era

obligația procurorului să supravegheze eficient cauzele aflate în

lucru la organul de poliție și să controleze activitatea

lucrătorului de poliție, iar nu obligația polițistului

să-l informeze pe procuror. Ca atare, cu ocazia instrumentării

Dosarului nr. x3/P/2012, faptele expuse în acțiunea disciplinară ar

întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de

art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, procurorul A. exercitându-și, în

opinia recurentei, atribuțiile cu rea-credință și

gravă neglijență.

II. Recursul

declarat de pârâții procurori A. și B.

Recurenții

și-au structurat motivele în mod distinct în ceea ce privește, pe de

o parte, încheierea din 22 aprilie 2014, iar, pe de altă parte,

Hotărârea nr. 7 din 7 iulie și au argumentat nuanțat

considerentele ample menționate în dezvoltarea acestor motive de recurs,

criticile formulate fiind, în marea lor majoritate, comune și vizând atât

nelegalitatea, cât și netemeinicia hotărârilor atacate.

Astfel, în

cadrul excepțiilor și motivelor de casare, invocate de procurorii

pârâți, s-au susținut, în esență, următoarele:

la încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2014.

Aspectele de

nelegalitate

A) Pe cale de

excepție și subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488

alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., recurenții au învederat, cu referire și

la dispozițiile Legii nr. 317/2004 și ale Regulamentului de organizare

și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, o

pretinsă nelegală compunere a instanței de disciplină care

a pronunțat încheierea atacată, în opinia recurenților,

încheierea nefiind pronunțată și semnată de toți

judecătorii (membrii) Secției cu respectarea cerințelor legale

în materie și a principiului continuității.

B) Încheierea

nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază dispoziția de

suspendare provizorie din funcție, nefiind aduse la cunoștința

recurenților considerentele de fapt ce au stat la baza adoptării

acestei măsuri, astfel că aceasta ar fi supusă casării în

temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

C) Ar fi fost

încălcate principii fundamentale consacrate de Constituție și

legi organice: accesul liber la justiție, dreptul la apărare, la

exercitarea căilor de atac, încălcarea dreptului la un proces

echitabil, astfel încât instanța de disciplină ar fi

săvârșit „exces de putere”, existând, ca atare, cazul de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

D) Secția

pentru procurori ar fi încălcat și aplicat greșit normele de

drept material invocate, instanța de disciplină invocând

dispozițiile art. 52 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 317/2004, pe

care le-ar fi încălcat în litera și spiritul lor, le-ar fi aplicat

greșit, dându-le o interpretare eronată, subzistând astfel cazul de

casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aspecte de

netemeinicie

Cu referire

punctuală la aspecte concrete invocate drept temei de fapt pentru fiecare

procuror recurent de către Inspecția Judiciară și de

instanța de disciplină în susținerea solicitării de

încuviințare și, respectiv, a adoptării măsurii

suspendării provizorie din funcție, recurenții magistrați

au arătat, fiecare la rândul său, în esență, că:

-

Inspecția Judiciară nu ar fi precizat explicit și nu ar fi

dovedit în ce a constat conduita contrară legii și modalitatea

concretă în care s-ar aduce atingere gravă prestigiului

justiției ori imparțialității procedurii în fața

Secției, iar instanța nu ar fi verificat împrejurările invocate;

- pretinsele

referiri constante și „obsesive” la statutul marital al celor doi

procurori ar crea aparența unei răspunderi solidare,

condiționată și bazată pe acest statut, în scopul sporirii

artificiale a gravității presupuselor fapte;

-

măsura astfel solicitată și dispusă ar avea un caracter

„punitiv și revanșard” vizând atât cariera fiecărui magistrat,

cât și statutul familial și viața personală, fiind de

natură a încălca prezumția de nevinovăție;

- s-ar fi

prefigurat, astfel, soluția adoptată pe fondul cauzei, de,

„condamnare” disciplinară;

-

recurenților li s-ar imputa fapte inexistente și fapte care nu au

făcut obiectul cercetării prealabile, încălcându-se și

principiul egalității de tratament al părților litigante;

- adoptarea

măsurii ar crea premisele unui tratament sancționator mult mai aspru

decât sancțiunea în sine;

- s-ar fi pus

în discuție soluții, acte, măsuri adoptate de procurori în

instrumentarea cauzelor penale, precum și raționamentul-logico

juridic al magistratului, prin raportare la norme de drept aplicabile;

- formalismul

considerentelor expuse în motivarea încheierii și dispunerea

suspendării anterior dezbaterii fondului și probatoriului dosarului

ar releva lipsa de imparțialitate și independență a instanței

de disciplină, inechitatea procedurii;

- măsura

ar fi discriminatorie în raport cu magistrații cărora li s-a aplicat

sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 100 lit. d) din

Legea nr. 303/2004.

În acest

context, recurenții procurori au solicitat să se constate caracterul

suspensiv al recursului, iar în condițiile în care legiuitorul

național nu a prevăzut expres caracterul suspensiv al măsurii

dispuse în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin examinarea

recursului, pe calea excepției de neconstituționalitate au cerut

să se facă aplicarea directă a art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și să se înlăture aplicarea

oricărei norme interne contrare ce ar determina prelungirea efectului

suspendării provizorie din funcție, peste momentul declarării

recursului.

la Hotărârea nr. 7/P din 7 iulie 2014, recurenții au formulat, în

primul rând, o serie de critici comune de nelegalitate și netemeinicie,

adăugând, fiecare în parte, critici și argumente vizând abaterile

disciplinare ce le-au fost imputate fiecăruia.

Astfel, în

cadrul motivelor de casare comune, s-au susținut, în esență,

următoarele:

2.1.

Instanța de disciplină nu ar fi fost legal alcătuită, fiind

încălcate dispozițiile legale privind numărul membrilor

completului de judecată al Secției pentru procurori, astfel că

hotărârea ar fi supusă casării, conform art. 488 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ.

Din

perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate, s-a învederat încălcarea

principiului continuității completului, cu referire concretă la

componența diferită a completului la diverse termene de judecată

acordate în cauză, schimbarea nemotivată a compunerii completului

fiind de natură a crea, în opinia magistraților suspiciune cu privire

la imparțialitatea instanței.

2.2. Ar fi incident

cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin

nesocotirea și aplicarea greșită de către Secția

pentru judecători a normelor juridice incidente din Legea nr. 317/2004,

dar și prin încălcarea în litera și spiritul lor a dispozițiilor

și principiilor prevăzute de art. 46 alin. (2), art. 64 alin. (2)

și art. 67 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 12 alin. (2) din

Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecție

judiciară, a principiilor fundamentale enunțate de art. 6 și

art. 7 din regulamentul menționat.

Sub acest

aspect, recurenții procurori au menționat, în esență,

că:

- prin

verificările efectuate de Inspecția Judiciară, exercitarea

acțiunii disciplinare și controlul Consiliului Superior al

Magistraturii în cauză, în cadrul cărora s-ar fi pus în discuție

soluții/măsurii adoptate de procurori s-ar fi săvârșit o

imixtiune și ingerință în activitatea profesională și

s-ar fi încălcat principiul independenței judecătorilor și

procurorilor;

- au fost

încălcate principiul imparțialității și al

independenței inspectorilor judiciari, hotărârea instanței de

disciplină preluând în întregime argumentația Inspecției

Judiciare și stabilind ca situație premisă, statutul marital al

recurenților magistrați, situație de fapt ce nu are

legătură cu obiectul dedus judecății;

- s-au

încălcat normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție,

nesocotindu-se dispozițiile privind repartizarea aleatorie și

conexarea lucrărilor, prin sesizări din oficiu repetate și

conexări repetate, fără a li se aduce la

cunoștință aspectele semnalate, tematica respectivelor controale

și rezultatul verificărilor, cu încălcarea dreptului la

apărare.

2.3. S-a

invocat și incidența motivului de casare reglementat de art. 488

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care ar consta, în esență, în

încălcarea prevederilor art. 397 alin. (1) teza I și ale art. 425

alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., în sensul că instanța de

disciplină ar fi omis să se pronunțe asupra unor cereri deduse

judecății, atât în privința unor pretinse fapte ale procurorului

A., cât și ale procurorului B.;

-

încălcarea dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în

sensul că, pentru anumite fapte reținute ca abateri disciplinare atât

în sarcina unui recurent pârât, cât și în sarcina celuilalt, ar fi

intervenit prescripția dreptului la acțiune;

-

încălcarea normelor privind audierea martorilor, respectiv a celor privind

admisibilitatea probei cu martori și interdicția ascultării

persoanelor aflate în dușmănie sau în legături de interese cu

părțile litigante, norme prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3

C. proc. civ., în sensul că instanța de disciplină ar fi dat

valență probatorie unor martori care ar avea „relație de

interese” cu titularul acțiunii disciplinare, s-ar afla în relație de

dușmănie, dovedită, cu magistrații recurenți sau care

aveau calitatea de suspect/inculpat în anumite dosare instrumentate de

aceștia;

-

încălcarea normelor de procedură privind efectuarea

verificărilor/cercetărilor disciplinare și sesizarea

Secției pentru procurori, în cazul fiecărei recurent procuror în

parte, cu consecința încălcării dreptului lor la apărare;

2.4.

Recurenții au mai susținut, cu referire punctuală la aspecte

concrete reținute în hotărâre, că ar fi incident și cazul

de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât

hotărârea ar cuprinde motive ce nu ar rezulta din administrarea

probatoriului cauzei sau motive contradictorii, astfel încât, respectiva

hotărâre nu ar îndeplini cerința implicită de suficientă

claritate pentru părțile litigante, impusă de art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult,

autorii acestui recurs au susținut, exemplificând cu pasaje din motivare,

că hotărârea supusă cauzei în speță ar cuprinde o

multitudine de argumentații eronate sau „ilogice”.

perspectiva abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, recurenta A. a

formulat în plus următoarele critici referitor la hotărârea

Secției pentru procurori:

a) Referitor

la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din

Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu lucrarea nr.

279/III-6/2013 (revizuire) s-a susținut, în esență, că nu

ar fi întrunite elementele constitutive, întrucât, sub aspectul laturii

obiective, în cuprinsul referatului, ar fi fost prezentate aspecte lipsite de

suport probator, fapte și împrejurări ce ar fi fost dovedite ca

nereale;

- sub

aspectul laturii subiective, nu s-ar fi stabilit, cu suport în plan probator,

în ce a constat pretinsa „atitudine părtinitoare” ce i-a fost

imputată, neputându-se stabili reaua-credință a procurorului pe

baza modului în care procurorul a apreciat și aplicat norma de drept,

raportat la cercetările efectuate, în urma propriului raționament

logico-juridic;

- nu s-a

precizat norma de drept material sau procesual, pretins încălcată cu

știință;

- nu s-a

precizat sau probat vătămarea drepturilor și intereselor

procesuale ale celorlalte părți din dosar și nici faptul că

ar fi urmărit să cauzeze respectiva vătămare.

b) Referitor

la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea

nr. 303/2004, republicată, în legătură cu Dosarele nr. x4/P/2012

și nr. x5/P/2012.

Sub un prim

aspect, relativ la Dosarul nr. x4/P/2012, față de data întocmirii

procesului-verbal de sesizare din oficiu 9 februarie 2014 și a

confirmării începerii urmăririi penale 27 februarie 2012,

reținute ca acte materiale din perspectiva laturii obiective, în raport cu

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și cu data sesizării

instanței de disciplină - 17 martie 2014, s-a invocat

prescripția dreptului la acțiune.

Relativ la

latura obiectivă, s-a arătat că nu s-au precizat normele de

drept presupus a fi fost încălcate cu știință și nici

vătămarea părților nu ar fi fost dovedită ori

măcar invocată, starea de fapt neevidențiind, în opinia

recurentei, încălcarea obligațiilor specifice funcției sale sau

a normelor de procedură penală.

În atare

situație, nu s-ar putea regăsi nici forma de vinovăție

cerută de lege și nici vreo vătămare gravă a

drepturilor și intereselor părților.

Cât

privește soluția dată în Dosarul de urmărire penală

nr. x5/P/2012, aceasta nu ar putea fi cenzurată, în opinia recurentului,

în context disciplinar, ci numai în cadrul și limitele controlului ierarhic

sau de către instanța de judecată, dosarul aflându-se în curs de

judecată pe rolul Judecătoriei Bicaz.

c) Referitor

la exercitarea funcției cu rea-credință în legătură cu

activitatea sa de participare în ședințe de judecată, referitor

la Dosarul nr. x6/188/2013 al Judecătoriei Bicaz, s-a invocat principiul

reglementat de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și imixtiunea

Consiliului Superior al Magistraturii, prin Inspecția Judiciară,

inclusiv în activitatea instanței de judecată.

Sub acest

aspect, s-a arătat că solicitarea sa de a se anexa acte de

urmărire penală efectuate în Dosarul nr. x5/P/2011, ca și cea de

atașare a Dosarului de urmărire penală nr. x4/P/2012, apreciate

de instanța de judecată ca legale și temeinice și, prin

urmare încuviințate, constituie conduită în exercitarea

atribuțiilor de serviciu în sensul textului legal menționat.

Pe de

altă parte, s-a subliniat că „învinuirea” s-ar fi bazat pe o

situație de fapt nereală, interpretată eronat, atât de

către titularul acțiunii disciplinare, cât și de către

instanța de disciplină și pe o apreciere subiectivă,

lipsită de suport probator, în privința pretinsei sale lipse de

imparțialitate.

Nu ar fi fost

dovedite, relativ la această situație de fapt, nici pretinsa

rea-credință nici vătămarea drepturilor și intereselor

părților și nici raportul de cauzalitate între conduita

magistratului și presupusa consecință

vătămătoare.

pârât B. a formulat în plus următoarele critici:

a) Referitor

la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) din Legea

nr. 303/2004, republicată, recurentul a invocat, în esență,

nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării normelor

procedurale ce reglementează cauzele disciplinare, în sensul

neregularității actului de sesizare, consecința, fiind, în

opinia sa, inadmisibilitatea acțiunii disciplinare; precum și din

perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale acestei abateri.

În

privința laturii obiective, magistratul a susținut că cele 3

declarații de abținere pe care le-a formulat în Dosarul nr. x7/P/2012

ar fi fost formulate justificat, fiind întemeiate în fapt și în drept

și argumentate în baza unor situații/împrejurări noi, iar prin

formularea lor, nu ar fi urmărit tergiversarea soluționării

respectivei cauze, ci doar respectarea garanțiilor conferite

părților litigante de art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului. Consideră recurentul că respectivele cereri au

fost motivate de faptul că s-ar fi creat o presiune asupra sa, ca procuror

de caz, de natură a împiedica normala efectuare a urmăririi penale,

iar imparțialitatea sa ar fi fost știrbită datorită

împrejurărilor concrete ale cauzei.

Prin prisma

art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 397 alin. (1) teza

1 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea

și netemeinicia hotărârii, motivat de faptul că Secția

pentru procurori nu s-ar fi pronunțat asupra unei cereri deduse

judecății, respectiv asupra Referatului nr. x7/P/2012 din 3 octombrie

2013, cu propunerea de preluare a dosarului penal de către Parchetul de pe

lângă Tribunalul Neamț, întocmit în conformitate cu art. 209 alin.

(4) C. proc. pen. de la 1968.

Cât

privește latura subiectivă, s-a învederat lipsa intenției

directe, ca formă de vinovăție, din examinarea cererilor de

abținere și a referatului de preluare, întocmite în același

dosar, rezultând că nu a urmărit tergiversarea soluționării

dosarului.

Nu ar exista,

în opinia procurorului B., nici consecința periculoasă

prevăzută de textul legal incriminator, vizând tergiversarea judecății,

dat fiind că cererile și referatul în discuție s-au formulat în

cursul urmăririi penale, iar nu în faza judecății.

Instanța

de disciplină nu ar fi interpretat în mod corect probatoriul, care ar

demonstra că întârzierea soluționării cauzei a fost determinată

de motive obiective, neexistând, prin urmare, nici consecința

tergiversării soluționării cauzei sau a nesoluționării

într-un termen rezonabil.

Consideră

magistratul recurent că tergiversarea soluționării cauzei a fost

săvârșită de prim-procurorul C., care a „rătăcit” a

treia declarație a sa de abținere și a soluționat-o

după circa 2 luni.

b) Referitor

la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea

nr. 303/2004, republicată, recurentul a susținut că nu ar fi

întrunite elementele constitutive ale acestei abateri.

Sub aspectul

laturii obiective, s-a menționat, în esență, cu referire

punctuală la prevederile normative incidente, că s-ar fi respectat

aceste norme și că, nici Inspecția Judiciară și nici

Secția pentru procurori nu ar fi probat că el ar fi

săvârșit o acțiune constând în nerespectarea

confidențialității lucrării având un astfel de caracter ori

că informația deținută de documentul clasificat, care a

ajuns în posesia sa, ar fi fost compromisă din propria-i culpă.

Astfel, din probele

administrate și apărarea sa „organizată”, ar rezulta că, în

exercitarea atribuțiilor specifice, procurorul B. ar fi

înștiințat de îndată Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Bacău pentru a dispune în timp util măsuri privitoare la documentul

clasificat și ar fi asigurat securitatea informațiilor clasificate.

Apreciază

recurentul că, față de concluziile comisiei de cercetare a

incidentului de securitate pe care l-a semnalat, de declarațiile

mincinoase ale prim-procurorului C. și ale grefierului șef D., cu

care se află în stare de dușmănie, ca și față de

celelalte aspecte invocate în apărare, ar fi evident că nu a

săvârșit fapta ce-i este imputată și că, prin

exercitarea acțiunii disciplinare, s-ar urmări exonerarea de

răspundere a persoanelor responsabile de încălcarea legii referitoare

la informațiile clasificate.

Din punctul

de vedere al laturii subiective, recurentul procuror a arătat că cele

expuse referitor la latura obiectivă și probatoriul administrat ar

releva buna sa credință în respectarea dispozițiilor legale

și regulamentare în materie, lipsa intenției directe, ca formă

de vinovăție, fiind demonstrată de constatările din

cuprinsul Procesului-verbal de cercetare a incidentului de securitate nr.

812/I-3/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz și

Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr.

x8/P/2013 din 27 ianuarie 2014.

Tot astfel,

consideră magistratul că nelegalitatea și temeinicia

hotărârii ar rezulta și din interpretarea greșită a

probelor administrate.

c) Referitor

la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea

nr. 303/2004, sub un prim aspect, în privința faptei reținute în

legătură cu semnarea în nume propriu a adresei din 24 ianuarie 2012,

emise în instrumentarea Dosarului penal nr. x9/P/2011, cu referire la art. 46

alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și la art. 27 alin. (5) din Regulamentul

aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.

1027/2012, recurentul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Tot în acest

context, s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii,

prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 397

alin. (1) teza I și la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu

motivarea că instanța de disciplină nu s-ar fi pronunțat

asupra unei cereri deduse judecății de către Inspecția

Judiciară, respectiv asupra celei privind emiterea și semnarea unei a

cincea adrese emise în Dosarul nr. x9/P/2012, iar cu privire la celelalte patru

reținute, nu s-ar fi specificat detaliile de identificare.

Consideră

recurentul că, privitor la aceeași abatere este incident și

motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu

referire și la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât hotărârea ar cuprinde motive ce nu ar rezulta

din probatoriul cauzei sau ar cuprinde motive contradictorii.

Tot astfel,

hotărârea Secției pentru procurori ar fi criticabilă sub

aspectul nelegalității și netemeiniciei, din perspectiva

neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, sub aspectul

laturii obiective și al laturii subiective.

Sub aspectul

laturii obiective, s-a susținut, în esență, că fapta

dedusă judecății nu a fost lămurită sub toate

aspectele ei și că, în raport cu prevederile art. 442 alin. (1)

și art. 443 C. proc. civ.; ale art. 163, art. 112 și art. 121 alin.

(3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Parchetelor; ale art. 2 din

Ordinul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr. 4/2012; ale

art. 21 din Ordinul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr.

1/2012 și ale art. 4 din Ordinul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Bicaz nr. 9/2012, nu ar exista o acțiune de nesocotire a

dispozițiilor conducătorului parchetului, de eludare a controlului

ierarhic ori de nerespectare a obligațiilor profesionale de natură

administrativă.

În acest

sens, recurentul a arătat că cele 4 adrese în discuție au fost

semnate în nume propriu, ca procuror de caz, iar nu în numele și pentru

prim-procurorul unității de parchet, împrejurarea că, ulterior,

această corespondență a fost expediată destinatarului

fără a fi fost contrasemnată de prim-procuror neputându-i fi

imputată, întrucât această atribuție i-ar fi revenit unei alte

persoane, respectiv grefierului șef.

Cât

privește Adresa nr. x9/P/2012 din data de 5 iunie 2012, s-a solicitat

verificarea și reevaluarea lucrării nr. 331/IJ/218/SIJ/2012 și

s-a menționat că nici pentru emiterea acesteia nu-i poate fi

angajată răspunderea disciplinară.

În

privința laturii subiective, nu ar subzista forma de vinovăție a

intenției directe, dat fiind că nerespectarea dispozițiilor

administrative ar fi imputabilă grefierului șef.

Nici în

privința faptei vizând Dosarul nr. x10/P/2012, în opinia recurentului, nu

ar fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.

Probele

administrate ar releva, în esență, faptul că, în plan obiectiv,

procurorul B. nu a realizat acțiunea de eludare a controlului ierarhic

întrucât adresa din 10 iulie 2013 a fost expediată de către

prim-procuror, însoțită de adresa acestuia, din 12 iulie 2013, sub

semnătura și titulatura funcției acestuia. De asemenea, ar

releva împrejurarea că respectiva adresă nu a fost expediată de

procurorul B., conform Borderoului de recomandate, acea corespondență

fiind expediată de grefierul șef la 25 iulie 2013, dată la care

recurentul se afla în concediu legal de odihnă.

Nelegalitatea

hotărârii ar rezulta și din motivarea contradictorie, din care ar

reieși că recurentului nu-i incumba obligația de a supune

corespondența emisă în cele două dosare spre semnare și

contrasemnare prim-procurorului.

Raportat la

inexistența acțiunilor neconforme cu legea, imputate, nu ar subzista

nici vinovăția, ca element al laturii subiective.

d) Referitor

la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea

nr. 303/2004, republicată, în legătură cu motivarea

rezoluției din data de 11 iulie 2013, înregistrată sub nr.

235/II-1/2013, s-a susținut, în primul rând, excepția

neregularității actului de sesizare a Secției pentru procurori.

S-a învederat inadmisibilitatea acțiunii disciplinare, întrucât controlul

exercitat de Inspecția Judiciară ar fi vizat, în fapt și ar fi

pus în discuție măsuri/soluții pe care le-a adoptat în calitate

de procuror în cursul urmăririi penale, cu toate că

măsura/soluția procurorului pârât fusese verificată în cadrul

și limitele date de controlul ierarhic, fiind exceptată de la

controlul administrativ.

Nelegalitatea

și netemeinicia hotărârii ar rezulta și în acest caz, din

neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare.

Sub aspectul

neîntrunirii conținutului constitutiv al abaterii, nu ar subzista

„consecința periculoasă”, constând în „afectarea prestigiului

justiției sau demnitatea funcției”, întrucât, în considerentele

hotărârii atacate, chiar instanța de disciplină a reținut

că „nu întreaga motivare a soluției este vădit contrară

raționamentului juridic”, rezultând că soluția recurentului ar

fi conformă cu o situație de fapt rezultată din probele

administrate.

Nu ar exista

vinovăție și nici respectiva „consecință periculoasă”

și pentru motivul că soluția recurentului a fost adoptată

într-o fază nepublică a procesului penal și nu a produs

consecințe, deoarece a fost desființată în cadrul controlului

ierarhic.

e) Sub

aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr.

303/2004, republicată, în legătură cu Dosarul nr. x9/P/2011,

constând în 5 acte materiale, s-a invocat prescripția dreptului la

exercitarea acțiunii disciplinare și nelegala sesizare a Secției

pentru procurori cu Rezoluția nr. 4540/IJ/1174/DIP/2013 din 17 martie

2014, raportat la data comiterii, data sesizării și la

dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 27

alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 1.027/2012.

f) În

privința abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din

Legea nr. 303/2004, în legătură cu Dosarul nr. x9/P/2011, constând în

trei acte materiale, s-a susținut că cele 3 acte materiale (fapte) nu

ar fi făcut obiectul verificărilor prealabile/cercetării

disciplinare, excedând rezoluției din 2 decembrie 2013 a Inspecției

Judiciare, de începere a cercetării disciplinare, având în vedere că

ordonanța de extindere din 3 decembrie 2013; procesul-verbal de sesizare

din oficiu din 14 februarie 2014 sunt ulterioare începerii cercetării

disciplinare.

S-a invocat

nelegalitatea procedurii disciplinare și nelegala sesizare a Secției

pentru procurori, cu încălcarea dispozițiilor art. 19 și ale

art. 24 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 1.027/2012, consecința fiind încălcarea dreptului

la apărare al recurentului.

g) Cât

privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t)

din Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu Dosarul nr.

x9/P/2011, constând în începerea urmăririi penale în Dosarul nr.

x11/P/2011 (conexat la Dosarul nr. x9/P/2011) s-a susținut, sub un prim

aspect, inexistența faptelor imputate.

Astfel,

rezoluția de începere a urmăririi penale din data de 22 iunie 2012 ar

fi fost încheiată/emisă de către organul de cercetare

penală din cadrul Inspectoratului Poliției Neamț, iar nu de

către recurent. Mai mult, această rezoluție nu ar fi făcut

obiectul verificării/cercetării disciplinare, constituind o

„acțiune” pentru care nu s-a dispus începerea cercetării

disciplinare, rezultând nelegala sesizare a instanței de disciplină

și încălcarea normelor ce reglementează efectuarea

lucrărilor de inspecție judiciară.

Din

perspectiva conținutului constitutiv al acestei abateri disciplinare,

recurentul a învederat inexistența „consecinței periculoase”, a

„scopului injust” și inexistența „afectării

imparțialității procurorului recurent”, demonstrate în opinia

acestuia, de respingerea de către parchetul ierarhic superior a cererilor

de recuzare a recurentului, formulate de părțile din Dosarele nr.

x9/P/2011 și nr. x11/P/2011.

Sub aspectul

abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t), constând în

formularea, de către recurent, de cereri „nejustificate” de abținere,

într-un număr de 8 dosare penale, nu ar fi întrunite elementele

constitutive întrucât:

- nu ar

subzista încălcarea dreptului părților la soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil;

-

declarațiile de abținere ar fi justificate, în raport cu

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și ale art. 48 C. proc. pen. din 1968.

Recurentul a

arătat că declarațiile de abținere imputate, în

considerarea garantării dreptului părților litigante, din

dosarele respective, la un proces echitabil raportat la următoarele

împrejurări: cercetarea disciplinară, efectuată de către

Inspecția Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii, în

legătură cu aceste dosare; sesizarea Inspecției Judiciare, de

către prim-procuror, în legătură cu conduita recurentului, în

instrumentarea acestor dosare; sesizarea Inspecției Judiciare, de

către recurentul B., împotriva prim-procurorului, pentru imixtiune în

adoptarea soluțiilor/măsurilor, în aceste cauze; cercetarea

penală desfășurată împotriva grefierilor și a altor

procurori, din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz, în

legătură cu aceste dosare.

Recurentul a

soluționat dosarele, pentru care Secția îi impută

„depășirea termenului rezonabil” și „tergiversarea”, în perioada

5 august 2013 - 20 noiembrie 2013 (3 luni), perioadă în care acesta s-a

aflat și în concediu medical (15 octombrie 2013 - 14 noiembrie 2013),

eliberat de autoritățile medicale competente.

h) Sub

aspectul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t), în

legătură cu Dosarele nr. x12/P/2010 și x13/P/2013, constând în

infirmarea rezoluțiilor de începere a urmăririi penale, confirmate de

alți colegi procurori, s-a menționat că:

-

hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât controlul

administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii (prin Inspecția

Judiciară) a pus în discuție rezoluțiile procurorului pârât

(soluții/măsuri) din cele 2 dosare penale, contrar dispozițiilor

art. 6 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Consiliului

Superior al Magistraturii, art. 64 alin. (2) și art. 69 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004.

- controlul

Inspecției Judiciare ar constitui o „justiție paralelă”,

întrucât soluțiile recurentului, din cele 2 dosare - „acțiuni”

imputate, fuseseră verificate în cadrul controlului ierarhic.

Sub aspectul

laturii obiective, nu ar subzista elementul material al abaterii, întrucât,

prin Ordonanța recurentului nr. 438/P/2013, din 12 iulie 2013, s-a dispus

infirmarea rezoluției organului de cercetare penală, privind

începerea urmăririi penale în cauză, pentru refacerea actului

nelegal, în baza art. 220 și art. 228 C. proc. pen. din 1968.

Fapta

imputată nu ar exista, întrucât nu s-au infirmat acte ale altor procurori;

cu Ordonanța recurentului nr. 460/P/2010 din 17 septembrie 2012, s-au

infirmat acte încheiate de organul de poliție (cercetare penală): Rezoluția

Poliției oraș Bicaz din 16 martie 2011, de începere a urmăririi

penale și Referatul Secției de Poliție 11 Bicaz, din 25

noiembrie 2011, de terminare a urmăririi penale.

Sub aspectul

laturii subiective, nu ar exista vinovăție și nici

„consecință periculoasă” întrucât prin actele recurentului

(acțiuni imputate de Inspecția Judiciară) s-a dispus refacerea

actelor întocmite, cu nerespectarea legii, de către organele de

poliție (cercetare penală).

Scopul

urmărit de recurent, în calitate de procuror de caz, s-ar fi circumscris

dispozițiilor procesual penale - art. 220, art. 228, art. 262 C. proc.

pen. din 1968.

În

legătură cu Dosarul nr. x12/P/2010, s-a invocat încălcarea

flagrantă a normelor de efectuare a lucrărilor de inspecție

judiciară (art. 10 alin. (2) și (6) din Regulamentul aprobat prin

Hotărârea 1.027/2012, art. 11 alin. (6) și art. 17 din același

Regulament; art. 45 alin. (2) și alin. (8) din Legea nr. 317/2004)

relative la sesizarea din oficiu, repartizarea aleatorie, conexarea

lucrărilor de inspecție, întrucât fapta imputată recurentului a

făcut obiectul verificării Inspecției Judiciare, în aceeași

perioadă cu cercetarea din cauza disciplinară, de față.

Pentru fapta

imputată recurentului, Inspecția Judiciară nu ar fi efectuat

verificare prealabilă și a întocmit 2 acte distincte, la aceeași

dată: rezoluția de clasare și procesul-verbal de sesizare din

oficiu, ambele datate 11 noiembrie 2013.

În concluzie,

recurenții procurori au solicitat admiterea recursurilor, casarea

încheierii și a hotărârii atacate, în temeiul motivelor de recurs

invocate și, pe fond, respingerea acțiunii disciplinare exercitate de

Inspecția Judiciară.

În subsidiar,

în condițiile art. 496 alin. (2) C. proc. civ., s-a solicitat

„modificarea” în parte a hotărârii atacate, în sensul

reindividualizării sancțiunilor aplicate, care ar fi prea severe

raportat la conduita profesională „ireproșabilă”, de-a lungul

unei cariere, cumulate în magistratură, de 37 ani, evaluată, în mod

constant, pozitiv, recurentul B. fiind distins cu „Meritul Judiciar” clasa a

V-a pentru rezultate meritorii obținute, respectarea îndatoririlor

prevăzute de lege și calificativul anual „foarte bine”.

Analizând

hotărârile atacate în raport cu actele și lucrările dosarului,

cu criticile și apărările formulate de recurenți, precum

și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va respinge

recursurile ca nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în

continuare.

Cu titlu

prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile

judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale Codului de

procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483

alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul

și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale

de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu

și de netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs

va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte

mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul

menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și

stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru

procesual.

Tot în

limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin

dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu se pot examina, pe calea

recursului, aspectele și argumentele învederate de recurenți în ceea

ce privește modalitatea de sesizare a titularului acțiunii

disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele vicii ale

cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură neputându-se

examina cauza sub toate aspectele.

Se pot

examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.

Anterior

examinării recursurilor deduse judecății, având în vedere

că recurenții au formulat critici și din perspectiva

netemeiniciei hotărârilor atacate, Înalta Curte reamintește că,

în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate

fi analizată.

În contextul

expus se reține că dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

consacră sancțiunea nulității aplicată recursului în

cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 488.

Pentru

sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurenți vor fi

examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în

ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă, atât în

ceea ce privește încheierea, cât și în ceea ce privește

hotărârea atacate.

1). Motivul

de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este

întemeiat.

Criticile

formulate, vizând aspecte formale invocate exclusiv de către

recurenții procurori, în legătură cu compunerea instanței

de disciplină pe parcursul soluționării cauzei, la data

pronunțării încheierii sau a hotărârii atacate, nu pot fi

reținute.

Soluționarea

acțiunilor în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților

este supusă unor reguli procedurale specifice, reglementate printr-o

legislație specială.

Astfel,

angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor și

procurorilor se realizează în principal potrivit prevederilor și

competențelor specifice, reglementate prin Legea nr. 317/2004 privind

Consiliul Superior al Magistraturii.

Este

adevărat că, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca

instanță de disciplină, este constituită dintr-un

număr de 5 procurori, însă, în conformitate cu dispozițiile art.

26 din același act normativ: „lucrările secțiilor Consiliului

Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezența majorității

membrilor acestora și sunt prezidate de președintele sau, după

caz, de vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa

acestora, membrii secției aleg un președinte de

ședință, cu votul majorității celor prezenți”.

Având în

vedere normele speciale, derogatorii, anterior indicate nu se poate stabili

nelegalitatea compunerii instanței de disciplină sau nulitatea

normelor dispuse de Secția pentru procurori în această compunere,

după cum propun magistrații recurenți, întrucât pronunțarea

încheierii prin care s-a dispus suspendarea din funcție a celor doi

procurori într-un complet compus din 3 membri, ca și pronunțarea

hotărârii pe fond de către 4 dintre 5 membri ai Secției pentru

procurori întrunesc cerința „majorității” legal prevăzute.

De asemenea,

este de necontestat că, potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

dispozițiile acestei legi, ce reglementează procedura de

soluționare a acțiunii disciplinare, se completează cu dispozițiile

Codului de procedură civilă.

Este

însă, evident, că aplicarea prevederilor C. proc. civ. - normă

generală - se poate face numai în măsura în care legea specială

nu conține o reglementare expresă.

Invocarea

prevederilor C. proc. civ. în susținerea acestei critici, ca și a

celei vizând pretinsa încălcare a principiului continuității

completului de judecată, în temeiul aceluiași cod, nu are

relevanța atribuită de autorii respectivului recurs, această reglementare

generală nefiind aplicabilă, întrucât dispozițiile Legii nr.

317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, au caracter special și sunt, prin urmare, incidente. Aplicarea

dreptului comun este doar complementară. Caracterul expres și

explicit al normei legale citate este de natură a înlătura și

celelalte argumente legale, regulamentare, constituționale sau

convenționale menționate de recurenți, potrivit principiului

specialia generalibus derogant.

Faptul

că, în practicalele hotărârilor, nu s-a menționat motivul de

înlocuire a unuia dintre membrii Secției pentru procurori, aflat în

imposibilitate de prezentare și modalitatea concretă de alegere a

președintelui de ședință nu constituie de asemenea, un

motiv de nelegalitate, aceste aspecte vizând chestiuni administrative, de organizare

internă, ce nu prezintă semnificație pentru soluționarea

litigiului dedus judecății, nu produc vătămare

părților și nu sunt prevăzute printre condițiile de

fond sau formă reglementate de lege în privința cuprinsului

(conținutului) unei hotărâri.

De altfel,

criticile menționate sunt contrazise și de procesele-verbale din 18

iunie, 25 iunie și, respectiv, 2 iulie 2015, ale Secției pentru

procurori, atașate la dosarul instanței de disciplină anterior

fiecăreia dintre încheierile de la termenele indicate, procese-verbale

întocmite în temeiul art. 26 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

2). Motivul

de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Și acest

motiv de nelegalitate, invocat numai de către recurenții pârâți

relativ la încheierea atacată se vădește a fi lipsit de

fundament.

Susținerile

recurenților, formulate din această perspectivă, nu pot fi

primite, urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit

căreia, Secția pentru procurori ar fi săvârșit un „exces de

putere”.

În primul

rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare,

criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești.

Împrejurarea

că, în dispozitivul încheierii, instanța de disciplină a dispus

că aceasta poate fi atacată doar odată cu fondul nu poate fi

considerată exces de putere, câtă vreme, potrivit art. 50 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, această mențiune respectă

condițiile de fond și de formă cerute de lege pentru

această încheiere.

Respectiva

mențiune este corectă și în raport cu prevederile art. 51 alin.

(3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, care reglementează calea de atac a

recursului numai împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior

al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară.

Or, în

economia Legii nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, cu referire la încheierea de admitere a cererii

de suspendare din funcție în temeiul art. 52 alin. (1), nu există

temei legal pentru a fi atacată în mod separat, cu recurs.

Faptul

că legiuitorul nu a prevăzut în mod distinct o asemenea cale de atac

și împotriva încheierilor pronunțate în temeiul art. 52 alin. (1) din

Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare nu poate fi imputat instanței de

disciplină și nu are semnificația depășirii

atribuțiilor puterii judecătorești, ci dimpotrivă.

În

legătură cu lipsa unei dispoziții procedurale în acest sens,

trebuie precizat faptul că, prin încheierea de ședință din

data de 23 februarie 2015, pronunțată în cauza pendinte, Înalta Curte

a admis cererea formulată de recurenții A. și B. și a

dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr.

317/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, invocată de petenți.

Cât

privește susținerile recurenților relativ la faptul că

Secția pentru procurori ar fi hotărât peste obiectul acțiunii

disciplinare, judecând împrejurări ce nu ar fi făcut obiectul

acțiunii disciplinare, nu ar fi stăruit prin toate mijloacele pentru

aflarea adevărului, ca și criticile referitoare la presupusa

situație discriminatorie invocată și la pretinsa încălcare

a principiilor egalității armelor, contradictorialității,

prezumției de nevinovăție, dreptului la apărare, accesului

la un tribunal imparțial nu au semnificația „excesului de putere”

invocat și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sau

nulitatea încheierii.

Obiectul

cererii soluționate prin încheierea de ședință din 22

aprilie 2014, l-a constituit solicitarea Inspecției Judiciare de

suspendare din funcție a celor doi procurori pârâți, până la

soluționarea acțiunii în dosar.

Nu pot fi

avute în vedere din perspectiva examinată, criticile expuse, câtă

vreme, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, o asemenea cerere este

admisibilă, legiuitorul prevăzând că: „pe durata procedurii

disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al

Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate

dispune suspendarea din funcție a magistraților, până la

soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (…)”.

Secția

pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță

de disciplină, avea, prin urmare, calitatea și competența de a

examina și de a soluționa respectiva cerere, astfel încât nu se poate

susține că ar fi depășit atribuțiile conferite de

lege, iar modul în care, soluționând efectiv cererea de suspendare,

instanța de disciplină a stabilit situația de fapt a

încuviințat și interpretat probele și a aplicat

dispozițiile legale considerate incidente, ca și pretinsele

suspiciunii de lipsă de imparțialitate, nu pot constitui argumente în

acest sens. Temeinicia respectivelor critici se va examina, însă, din

perspectiva altui motiv de casare.

3). Motivul

de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost

invocat, de asemenea, exclusiv de către recurenții A. și B.

și vizează Hotărârea nr. 7 din 7 iulie 2014.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Din

interpretarea literală, logică și teleologică a textului

procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a

fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură

trebuie să se fi realizat de către instanță.

De altfel,

trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv

nelegalitatea actelor și lucrărilor instanței.

În atare

situație, pretinsele neregularități ce ar fi fost comise de

către Inspecția Judiciară și care privesc aspecte legate de

modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare, de întocmire

a actului de sesizare a instanței de disciplină, de efectuare a

cercetării prealabile, deci anterior investirii Secției pentru

procurori, ca instanță de disciplină, excedează limitelor

controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsele neregularități

menționate de recurenții procurori nu se circumscriu acestui motiv de

recurs.

Sub un prim

aspect, se constată caracterul comun al criticii în ceea ce privește

omisiunea pronunțării instanței și pretinsa încălcare

a art. 397 alin. (1) teza I și a art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C.

proc. civ., referitor la prima faptă culpabilă imputată

procurorului A. cu ocazia instrumentării dosarului nr. x3/P/2012, din

perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, formată din două acte materiale, atât titularul

acțiunii disciplinare, cât și procurori pârâți susținând

că Secția pentru procurori nu s-ar fi pronunțat asupra acestei

fapte cu care a fost sesizată.

Din punct de

vedere formal, Inspecția Judiciară a subsumat această

critică motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ.

Susținerea,

însă, nu poate fi reținută în sensul propus de autorii

recursurilor.

Prin

Hotărârea nr. 7/P/ din 7 iulie 2014, Secția pentru procurori a

constatat îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii

disciplinare a procurorului A. pentru săvârșirea abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

fiind admisă, în întregime acțiunea sub acest aspect.

Împrejurarea

că, în conținutul acestei abateri disciplinare nu au fost

reținute, sub aspectul laturii obiective, absolut toate actele materiale

expuse de Inspecția Judiciară nu poate conduce la concluzia că

acțiunea disciplinară trebuia admisă/respinsă în parte,

câtă vreme instanța de disciplină s-a pronunțat în mod

corect și în limitele prevăzute de lege, asupra existenței

abaterii disciplinare în sine, nefiind necesară pronunțarea

expresă asupra fiecărui act material invocat ca presupus element

material cons