ÎCCJ, Decizia nr. 164/2017

Decizia civilă nr. 164/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Acțiunea disciplinară;

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul, secției pentru procurori, în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., la momentul săvârșirii faptei, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în atitudini nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții.

II. Soluția instanței de disciplină;

Prin Hotărârea nr. 8/P din 7 septembrie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2015, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea. Totodată, s-a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei procuror și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat acesteia sancțiunea disciplinară constând în „avertisment", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din legea menționată.

III. Cererile de recurs;

Împotriva Hotărârii nr. 8/P din 7 septembrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2015, au declarat recurs atât Inspecția Judiciară, cât și pârâta procuror A.

III.1. Recursul Inspecției Judiciare;

Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare iar, în rejudecare, admiterea sesizării formulate împotriva procurorului A., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum faptele au fost reținute în acțiune și aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai aspre, proporțional cu gravitatea faptelor.

În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat o serie de critici de nelegalitate, pe care le-a circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Titularul acțiunii disciplinare a susținut, în primul rând, cu referire punctuală la considerentele instanței de disciplină - prin care s-au înlăturat din conținutul abaterii disciplinare anumite acte materiale - și la probele administrate, că hotărârea atacată este criticabilă deoarece, pe de o parte, secția pentru procurori, nu a avut în vedere materialul probator administrat de Inspecția Judiciară, iar, pe de altă parte, pentru că nu a interpretat în mod obiectiv și just probele administrate nemijlocit în cauză.

În atare situație, se consideră că Secția pentru procurori a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea normelor de drept material, în ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată.

O altă critică formulată de această recurentă a vizat modalitatea în care s-a realizat individualizarea sancțiunii aplicate, autoarea considerând, în esență, că, față de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată și de caracterul constant și repetat al faptelor imputate magistratului, sancțiunea aplicată prin hotărârea recurată a fost incorect dozată, fiind prea ușoară.

III.2. Recursul procurorului A.;

În cererea de recurs comunicată la data de 21 octombrie 2016, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 483 și urm. și art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și pe cele ale art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Prin memoriul comunicat la dosar ulterior, la data de 1 noiembrie 2016, autoarea acestui recurs a depus motivele de recurs.

În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a formulat o primă critică, vizând nelegala soluționare a cauzei, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susținând că instanța de disciplină a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din această perspectivă, magistratul a arătat, în esență, că, prin imputarea cu caracter de abatere disciplinară, a faptei de a emite adresele în discuție Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și respectiv, Inspectoratului de Poliție Județean Cluj, se examinează, în realitate, raționamentul magistratului în instrumentarea unui dosar, se extinde în mod nepermis conținutul abaterii disciplinare imputate, se excedează atribuțiile puterii judecătorești și se încălcă principiul independenței procurorului.

Aceasta deoarece, în primul caz, sancționarea procurorului s-a realizat pentru eroarea în efectuarea unui act de procedură, anume acela de a solicita informații în scopul verificării competenței, ceea ce implică o cenzură permisă exclusiv instanței de control judiciar, iar nu celei de disciplină.

Pe de altă parte, întrucât respectivele adrese erau destinate unor instituții, iar nu unor persoane fizice, statuările instanței de disciplină referitoare la pretinsele afirmații nepotrivite, lipsite de respect și neadecvate statutului de magistrat, față de inspectorul șef al Inspectoratului de Poliție Județean Cluj și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, depășesc atribuțiile puterii judecătorești.

O altă categorie de critici de nelegalitate a fost formulată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta procuror menționând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, s-a învederat, sub un prim aspect, că, raportat la perioada săvârșirii pretinselor fapte, noiembrie 2013 - octombrie 2015, faptele reținute în sarcina sa, în modalitatea descrisă în hotărâre, au fost extinse în mod artificial și neîntemeiat și nu se încadrează în perioada expres prevăzută de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, în opinia magistratului, s-a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune.

Sub un alt aspect, s-a menționat, în esență, că instanța de disciplină a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, precum și ale art. 17 și art. 18 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, în sensul că, faptele ce-i sunt reținute în sarcină nu se circumscriu textelor legale specificate și sunt lipsite de elementul material al unei abateri disciplinare.

În contextul expus, recurenta procuror a mai menționat faptul că sancționarea sa s-a făcut în temeiul unor principii abstracte, deoarece noțiunea de atitudine nedemnă are, în opinia sa, un caracter general și lipsit de predictibilitate, nefiind definită de legislație.

Aceeași recurentă consideră că hotărârea atacată este criticabilă și pentru faptul că motivarea expusă pentru menținerea unor dovezi în sprijinul existenței unor acte materiale în conținutul abaterii disciplinare contrazice argumentele și raționamentul avute în vedere de instanța de disciplină pentru înlăturarea aceluiași gen de probe vizând celelalte acte materiale expuse în acțiunea disciplinară.

Din acest considerent, autoarea recursului apreciază că ar fi incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta magistrat a criticat soluția instanței de disciplină și pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu referire la art. 129 alin. (1) C. proc. civ., la art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, la art. 20 din Constituția României, la art. 44 și art. 45 din Legea nr. 317/2004 și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, autoarea acestui recurs a susținut că atâta vreme cât titularul acțiunii disciplinare este parte componentă a Consiliului Superior al Magistraturii, la fel ca și Secția pentru procurori care a judecat acțiunea disciplinară, după părerea sa, nu au fost respectate, în ceea ce o privește, garanțiile dreptului la apărare și ale dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, respectivele garanții nu s-au asigurat, apreciază procurorul, întrucât cercetarea disciplinară prealabilă s-a efectuat parțial pentru eroare în stabilirea competenței într-un dosar pe care îl instrumenta, ceea ce este inadmisibil.

Tot astfel, se consideră că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat, nicio pedeapsă neputând fi dispusă anterior efectuării unei cercetări disciplinare legal desfășurate.

Încălcarea principiilor și a normelor imperative invocate atrage, în opinia magistratului recurent, sancțiunea nulității absolute, impunându-se readministrarea întregului probatoriu din prezenta cauză, de către instanța de control judiciar.

În concluzie, recurenta procuror a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară împotriva sa, în principal, ca subscrisă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

IV. Procedura derulată în recurs;

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 10 aprilie 2017, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a admis în principiu recursurile deduse judecății.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor;

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile și apărările formulate de recurente, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil,

având în vedere specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al magistraților, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completele de 5 judecători în alte materii decât cea penală

,

în deplin acord cu orientarea jurisprudențială stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile pronunțate în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei - 2013, Cauza

Sofia Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos

contra Portugaliei - 2016 și Cauza Ramos Nunes de Carvalho E Sa contra Portugaliei - 2016,

trebuie precizat faptul

că, în cele ce succed, vor fi analizate inclusiv criticile formulate din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., considerându-se că, în realitate, susținerile respective vizează, mai mult sau mai puțin explicit, aspecte de nelegalitate a hotărârii.

Pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurente vor fi examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în ordinea prevăzută de C. proc. civ.

1). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat exclusiv de către recurenta procuror, nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, Secția pentru procurori ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Ab initio, necesită menționat că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea constituțională actuală, înfăptuiește justiția în România.

Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituția României „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. În aplicarea acestui text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanțele judecătorești sunt : a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii.

Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vizează instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și funcție jurisdicțională în materii specializate.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, de exemplu, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată.

În al doilea rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate,

depășirea competenței și a atribuțiilor legale ale Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, pretinsa imixtiune în sfera puterii judecătorești fiind dedusă de autoare doar din modul de interpretare a dispozițiilor legale de către instanța de disciplină.

Pe de o parte, trebuie menționat că nu eroarea în identificarea normelor procedurale referitoare la competență, în sine, a fost reținută ca element material al abaterii disciplinare în discuție, după cum susține magistratul.

Tot astfel, nu se poate reține că formularea unei adrese, în maniera, în contextul și în scopul real în care s-a întocmit cea în discuție nu ar putea constitui elementul material al abaterii în cauză.

În speță, ceea ce se reproșează, în realitate, magistratului este faptul că, încălcând obligațiile de rezervă și demnitate impuse de statutul profesiei, în contextul existenței unei relații tensionate cu lucrători de poliție din cadrul structurilor Inspectoratului de Poliție Județean Cluj și al sesizării sale din oficiu cu privire la pretinse fapte săvârșite de „factori de decizie din cadrul Inspectoratului de Poliție a Județului Cluj”, a adresat, în nume propriu, dar cu antetul parchetului, unui for superior, o solicitare de informații, despre care știa sau trebuia să știe că este inadmisibilă, în scopul de a îndeplini în continuare acte de urmărire penală, care nu intrau în competența unității de parchet unde activa, față de respectivele persoane.

Întrucât, conduita magistratului, obiectivată în mai multe acte materiale, printre care și emiterea respectivei adrese, a fost cea care a format obiectul examinării, din perspectiva laturii obiective a abaterii disciplinare, iar nu raționamentul logico-juridic ce ar fi stat la baza emiterii legale a unui act procedural, aspectele expuse de autoarea acestui recurs nu pot fi asimilate unei depășiri a atribuțiilor și competențelor atribuite în materie disciplinară structurilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”(s.n.).

Deoarece, în speță, cercetarea jurisdicțională efectuată de către secția pentru procurori, a avut ca obiect conduita magistratului în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea sa profesională, în considerarea și a prevederilor

art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare

, rezultă că pronunțarea hotărârii s-a realizat în limitele atribuțiilor și competențelor stabilite de lege pentru controlul exercitat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Mai mult, din analiza tuturor actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, nici Inspecția Judiciară și nici Secția pentru procurori nu s-au pronunțat asupra legalității adresei emise către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj

.

Mențiunile cuprinse în hotărârea recurată, referitoare la lipsa de competență a unității de parchet din cadrul căreia făcea parte pârâta procuror, de a instrumenta o cauză, s-au făcut în contextul circumstanțierii conduitei imputate acesteia și în concordanță cu dispozițiile art. 46 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că: „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției”.

Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de recurentă din perspectiva încălcării principiului independenței procurorului.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că, așa cum s-a expus și în cele ce preced, în cadrul procedurii de stabilire a răspunderii disciplinare în cauză, nu au fost puse în discuție, ca atare, aspecte ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a legii în emiterea vreunui act procedural de către recurenta-pârâtă, care să constituie motiv de nelegalitate a respectivului act, susceptibil de examinare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege ori să poată crea o îndoială legitimă cu privire la independența procurorului în adoptarea soluției.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că principiul independenței procurorului nu este absolut, acesta implicând, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența magistratului nu constituie și nu poate fi interpretată, după cum a statuat și Curtea Constituțională în practica sa, ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent dacă este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară.

Din acest punct de vedere, se impun a fi respinse și considerentele expuse de recurentă în legătură cu precedentul creat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în 21 noiembrie 2012, exemplul invocat de magistrat rezultând dintr-o situație de fapt care nu este identică celei deduse judecății în speță.

Cât privește susținerile recurentei, relativ la faptul că Secția pentru procurori a stabilit existența atitudinii nedemne față de inspectorul șef al Inspectoratului de Poliție Județean Cluj și față de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în condițiile în care adresele în discuție erau adresate și înaintate instituțiilor respective, iar nu unor persoane fizice cum impune textul legal incriminator, acestea nu au semnificația depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, fiind, în realitate, critici privind interpretarea și aplicarea greșită a normei de drept material ce reglementează conținutul abaterii disciplinare.

În considerarea faptului că persoanele menționate au, într-adevăr, calitatea de reprezentanți legali ai respectivelor instituții, astfel încât, se poate considera că adresele le sunt, implicit, destinate, iar prin art. 99 lit. c) teza finală din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit în mod expres că reprezintă abatere disciplinară atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de reprezentanții altor instituții, se constată și caracterul netemeinic al susținerilor. Mai mult, recurenta însăși, a menționat în adresa către Inspectoratul de Poliție Județean Cluj „În atenția Șefului Inspectoratului”.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a libertății de exprimare, se constată că nici aceasta nu poate fi reținută.

Este adevărat că art. 30 din Constituția României, precum și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului protejează dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare.

Deși statutul de procuror al recurentei nu o privează în sine de protecția amintită, această protecție nu este, însă, absolută, în exercitarea ei neputându-se aduce atingere altor valori esențiale sau drepturi într-o societate democratică și nu poate fi înțeleasă în sensul că sunt permise orice comportament sau mod de relaționare, de adresare, verbal sau în scris, față de alte persoane sau autorități, fără a se manifesta respectul, rezerva, demnitatea și prudența impuse de respectivul statut.

Justificarea unei atare conduite prin invocarea principiului independenței procurorului și ignorarea exigențelor funcției nu poate fi reținută ca rezonabilă și nu poate atrage protecția instituită de art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenție.

2). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat, de asemenea, exclusiv de către recurenta procuror.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenta-pârâtă nu se circumscriu acestui motiv de recurs.

Contrar celor susținute de autoare, examinarea cauzei și pronunțarea hotărârii atacate s-au realizat de către instanța disciplinară cu respectarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și a tuturor garanțiilor oferite de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Acest din urmă text convențional menționat reglementează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Înalta Curte constată că, în speță, aceste dispoziții au fost respectate.

Potrivit prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în materie disciplinară, pentru judecători și procurori, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004.

Trebuie precizat în contextul expus că, legat de exercițiul unei anumite profesii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis constant în jurisprudența sa că intră sub incidența art. 6 din Convenție contestațiile referitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale.

Un contencios disciplinar care privește exercițiul unei profesii, dă naștere la contestații privitoare la drepturi cu caracter civil, în sensul articolului în discuție.

Dreptul de acces la o instanță nu interzice instituirea unor proceduri administrativ jurisdicționale, însă aceste structuri trebuie, fie să îndeplinească, prin ele însele, cerințele art. 6 din Convenție, fie, dacă nu se conformează acestor cerințe, să suporte controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care să ofere toate amintitele garanții.

Mai mult, ipoteza existenței unui control ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care oferă toate aceste garanții se verifică, întrucât hotărârea Secției este supusă recursului la Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, cerințele instituirii prin lege, a unei instanțe independente și imparțiale, care să hotărască asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, au fost respectate.

Împrejurarea că titularul acțiunii disciplinare în speță funcționează ca o structură în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu reprezintă per se o dovadă a lipsei imparțialității instanței de disciplină, cum afirmă recurenta, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Inspecția Judiciară este o structură cu personalitate juridică ce acționează, conform alin. (3) al aceluiași text legal, potrivit principiului independenței operaționale, iar inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial, astfel cum rezultă din art. 72 alin. (1) din actul normativ specificat.

Cât privește referirile din recurs la comisiile de disciplină și la componența acestora, în considerarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, nici acestea nu pot fi reținute, autoarea invocând o formulă legislativă anterioară a normei, care, raportat la principiul tempus regit actum, nu este incidentă în cauză.

De asemenea, au fost respectate toate drepturile procesuale ale pârâtei procuror, judecata cauzei realizându-se cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, aceasta având, la rândul său, alături de reclamantă, posibilitatea reală și efectivă de a-și exercita dreptul de apărare, în toate formele de manifestare ale acestuia, reglementate de lege.

Recurenta magistrat a fost asistată de avocați, a depus întâmpinare, fiindu-i examinate toate apărările, în condiții de contradictorialitate, a fost audiată nemijlocit de către instanța de disciplină. Totodată, acesteia i s-au pus la dispoziție și i s-au comunicat copiile tuturor înscrisurilor probatorii, ale declarațiilor de martori și ale actelor de procedură de la dosar, fiindu-i încuviințate toate cererile formulate în acest sens, precum și cererea de comunicare a înregistrărilor audio-video aferente ședinței de judecată. I s-a admis și cererea de amânare a judecății pentru imposibilitatea de prezentare la termenul din 20 ianuarie 2016. De asemenea, i s-a încuviințat, la cerere, amânarea depunerii declarației pentru a i se da posibilitatea să ia cunoștință de răspunsul la întâmpinare formulat de Inspecția Judiciară, i s-au încuviințat, în apărare, parte din probele propuse, considerate pertinente și utile soluționării cauzei, care, tot astfel, au fost administrate în condiții de contradictorialitate, i s-a analizat și soluționat excepția formulată, a depus concluzii scrise, i-au fost atașate la dosar toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească, precum și memoriile formulate în cursul soluționării acțiunii disciplinare.

Faptul că, urmare analizei proprii a dovezilor din dosar, instanța de disciplină a ajuns la o altă concluzie decât cea propusă de recurentă, ca și semnificația diferită acordată de Secție diferitelor probe administrate, nu echivalează cu o încălcare a prezumției de nevinovăție și nici nu susține pretinsa nelegalitate/nulitate a hotărârii ori teza recurentei, potrivit căreia, soluția s-ar fi pronunțat de către o instanță lipsită de obiectivitate.

Se reține, totodată, că termenul de soluționare se circumscrie noțiunii de termen rezonabil, în accepțiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În condițiile expuse, caracterul echitabil al procesului desfășurat în fața secției pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, nu poate fi pus la îndoială.

Cum, niciun argument invocat de recurenta A. în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.  (1) pct. 5 C. proc. civ.

3) Și în ceea ce privește criticile expuse doar de către recurenta-pârâtă din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul lor nefondat.

Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii, care îndeplinește exigențele unei motivări corespunzătoare.

Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară și apărările pârâtei procuror, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterea disciplinară vizată, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturare unele dintre susținerile reclamantei privind încadrarea unor acte materiale în abaterea disciplinară, ca și unele dintre apărările pârâtei procuror, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

Împrejurarea că, referitor la atitudinea și limbajul recurentei față de doi polițiști, instanța de disciplină a apreciat că probele relevă în mod concordant și fără dubiu aspectele susținute în acțiunea disciplinară, pentru ca, relativ la alte aspecte de fapt învederate(privind comportamentul procurorului față de alți polițiști), să rețină că materialul probator nu atestă indubitabil situația factuală invocată, nu are semnificația unei motivări contradictorii, după cum pretinde autoarea criticii, în condițiile în care, examinarea realizându-se prin prisma unor situații de fapt diferite, formularea unei alte concluzii a rezultat din această distincție.

Tot astfel, faptul că secția pentru procurori, a reținut și existența unor aprecieri pozitive relevate de unele probe, cu privire la conduita magistratului cercetat, ca și împrejurarea că acesta nu a mai fost cercetat disciplinar, nu contrazic soluția dată acțiunii disciplinare, constatările respective fiind reținute în circumstanțiere, la individualizarea sancțiunii disciplinare.

Cât privește caracterul indirect al unor probe testimoniale, avute în vedere la stabilirea caracterului culpabil al unei anume conduite, acest aspect, ce vizează exclusiv modul de apreciere concretă a dovezilor administrate, nu poate fi reproșat, de asemenea, din perspectiva unei nemotivări corespunzătoare.

Lipsită de relevanța propusă este și referirea expresă la o anumită hotărâre din jurisprudența instanței de disciplină, menționată în acest context, deoarece, pe de o parte, cazul de casare invocat nu vizează viciile de motivare ale unei hotărâri prin raportare la alte hotărâri, iar, pe de altă parte, pentru că respectiva hotărâre este rezultată dintr-o altă situație de fapt.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

4). Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că argumentele invocate din această perspectivă, atât de către titularul acțiunii disciplinare, cât și de către recurenta procuror, sunt neîntemeiate.

Pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător și nex cauzal, iar la individualizarea sancțiunii se vor avea în vedere criteriile legale, vizând circumstanțele reale ale faptei, cele personale ale făptuitorului și rezultatul produs.

În speță, prin acțiunea disciplinară, i se impută recurentei, sub un prim aspect, că,

în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, a avut o atitudine nedemnă față de mai mulți polițiști din cadrul Secției 4 Poliție Cluj-Napoca, a căror activitate o supraveghea, concretizată în mai multe afirmații, expresii persiflante și neprincipiale, folosirea unui ton neadecvat, iritant și nervos, comportament incompatibil cu onoarea și demnitatea profesiei de magistrat.

Criticile recurentei Inspecția Judiciară, în sensul nelegalei înlăturări, de către Secția pentru procurori, a unor acte materiale, expuse punctual și detaliat în acțiunea disciplinară sub acest aspect, nu pot fi primite.

Împrejurarea că secția pentru procurori, a dat prevalență probatoriului administrat în fața sa, față de cel din cursul cercetării prealabile, nu semnifică ignorarea acestuia din urmă, cum consideră titularul acțiunii disciplinare și nici nu constituie un motiv de nelegalitate, caracterul nemijlocit al declarațiilor reținute în hotărâre având o forță probantă superioară în formarea convingerii personale a instanței cu privire la existența și împrejurările producerii faptelor relatate de martori, în acord cu prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 22 C. proc. civ.

Nici pe fond, susținerile formulate în recurs de către titularul acțiunii disciplinare nu sunt de natură a infirma concluziile instanței de disciplină, rezultate din analiza detaliată a fiecăruia dintre elementele factuale care nu au fost reținute în cadrul abaterii în discuție și a căror existență nu a fost demonstrată temeinic.

Având în vedere că, relativ la anumite afirmații ireverențioase sau atitudini nepotrivite față de lucrători de poliție, nu rezultă cu certitudine contextul și nici data la care s-ar fi produs, precum și lipsa caracterului indubitabil al existenței unor situații de fapt expuse - aspecte judicios deduse din analiza coroborată a declarațiilor testimoniale administrate - în mod just s-a apreciat că respectivele situații nu pot constitui latura obiectivă a baterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.

Așa fiind, se impune a conchide că, în mod legal, prin hotărârea atacată, nu a fost atrasă răspunderea disciplinară și pentru aceste fapte.

În atare situație și ținând cont de faptul că, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate criteriile de individualizare și de proporționalitate specifice angajării răspunderii disciplinare, se constată o adecvată alegere a sancțiunii aplicate, astfel încât, se vor înlătura, ca netemeinice, și criticile formulate din această perspectivă, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Inspecția Judiciară.

Nu sunt fondate nici susținerile subsumate aceluiași caz de casare de procurorul A.

În primul rând, nu se justifică criticile formulate cu privire la soluționarea e

xcepției prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâta procuror în întâmpinare.

Potrivit prevederilor art. 46 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.

În situația recurentei magistrat, întrucât perioada săvârșirii faptelor reținute în sarcina sa este noiembrie 2013 - octombrie 2015, cu just temei, instanța de disciplină a apreciat că înregistrarea acțiunii disciplinare în speță, la data de 29 octombrie 2015, s-a făcut cu respectarea termenului de 2 ani prevăzut de art. 46 alin (7) din Legea nr. 317/2004

.

Tot astfel, în raport cu procesul-verbal din data de 23 octombrie 2015, întocmit la finalizarea cercetării disciplinare, data depunerii acțiunii pendinte se încadrează în termenul de 30 de zile reglementat de textul legal menționat, ceea ce confirmă legalitatea respingerii excepției invocate.

Nici susținerile privind inexistența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”.

Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”.

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

În acest context, se impune a fi reținute dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: „Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate”.

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător sau procuror”.

Din interpretarea literală, sistematică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus menționate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În privința elementelor constitutive ale abaterii disciplinare menționate, Înalta Curte constată că susținerile recurentei - pârâte sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.

Astfel, relativ la atitudinea nedemnă, ofensatoare, jignitoare față de polițiștii B. și C. din cadrul Secției 4 Poliție Cluj-Napoca, reținută în sarcina procurorului A., secția pentru procurori, a dat o apreciere corectă și completă materialului probator administrat.

Declarațiile concrete, clare și concordante ale martorilor audiați, dintre care, contrar celor susținute de autoarea recursului, pe lângă mulți martori indirecți, au existat și cel puțin doi martori direcți, respectiv, D. și E., demonstrează pe de o parte, situația de fapt expusă din această perspectivă în acțiunea disciplinară și reținută ca atare de instanța de disciplină, iar, pe de altă parte, atestă faptul că sancționarea s-a realizat în temeiul unui fapt concret, iar nu al unor principii abstracte.

Ca atare, apărările formulate de procuror, privind pretinsele scopuri principiale pe care le-ar fi urmărit și respectat în relațiile cu polițiștii a căror activitate de cercetare o supraveghea, rămase în stadiu de afirmație (și infirmate de parte din probe), nu pot fi primite, câtă vreme acestea nu dovedesc nici inexistența faptelor și nici lipsa unuia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

Raportat la cadrul legal incident, precum și la considerentele expuse privind primul caz de casare invocat de recurenta procuror, ce nu vor fi reluate, se reține că, în mod legal s-a stabilit că, întocmind în nume personal, dar cu antetul parchetului, la data de 22 iulie 2015, o adresă prin care a solicitat pe un ton autoritar, nepotrivit, să i se comunice situația unui dosar penal, atrăgând atenția că respectivul dosar nu este de competența Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pârâta procuror a avut o atitudine nedemnă în relația cu conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

În condițiile în care, recurenta se sesizase din oficiu, într-o cauză ce exceda competenței sale, în alt scop decât cel declarat, și în afara cadrului legal, apărarea în sensul că incidentul reclamat ar fi fost unul de serviciu nu are semnificația acordată de autoare.

De asemenea, în mod corect, i s-a reproșat ca atitudine nedemnă, în context disciplinar, că, la data de 18 septembrie 2015, a întocmit o adresă fără număr către Inspectoratul de Poliție Județean Cluj, cu antetul parchetului și în nume personal, prin care a solicitat, prin utilizarea aceluiași mod de adresare autoritar și intimidant, să i se comunice în ce temei polițiștii s-au intruzionat în activitatea Inspecției Judiciare, prin întocmirea unor rapoarte calomnioase față de ea, amenințând că, în lipsa unui text de lege sau mandat, se va adresa în instanță împotriva Inspectoratului de Poliție Județean Cluj.

Nu se poate reține, în acest context, nici susținerea recurentei, în sensul că formularea acestei adrese ar fi fost justificată de garantarea dreptului la apărare, având în vedere că formularea adresei, în alt scop decât cel declarat și decât cel prevăzut de lege, cu tot ce acesta a antrenat, depășește limitele unei atitudini demne și bazate pe „respect și bună credință” în relațiile profesionale și sociale, așa cum impun dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, constituind o atitudine nedemnă, de natură a atrage răspunderea disciplinară a magistratului.

Ca atare, se impune a se considera că faptele în discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat.

Nici în privința concluziei existenței laturii subiective, criticile recurentei nu sunt fondate.

În raport cu particularitatea situației în care s-a aflat procurorul față de lucrătorii de poliție, de natură a-i crea o reprezentare subiectivă susceptibilă de reacție, instanța de disciplină a dedus în mod just, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară.

Consecința imediată și directă a acestei conduite, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii și prestigiului justiției,

ca sistem și serviciu public

.

Aprecierile personale ale recurentei procuror, cu privire la lipsa urmărilor conduitei sale, sunt, pe de o parte, în contradicție cu susținerile din adresa de răspuns a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ca și cu cele explicite și concordante ale martorilor și cu faptul că, de exemplu, problemele cu care s-au confruntat lucrătorii de poliție în raport cu comportamentul acesteia erau cunoscute și chiar au format obiectul dezbaterii unei ședințe, considerându-se că au determinat scindarea colectivului în două.

Pe de altă parte, aprecierile proprii sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a procurorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale.

Conținutul concret al declarațiilor unor martori, confirmă nu numai starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină, dar și îndoielile create cu privire la probitatea procurorului, la lipsa de părtinire a acestuia, precum și deteriorarea imaginii justiției, a încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat și de eficiența sistemului judiciar.

Se constată, așadar, că faptele respective, reproșate recurentei procuror, intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A.

împotriva Hotărârii nr. 8/P din 7 septembrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară

.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2017.