ÎCCJ, Decizia nr. 267/2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată la data de 10 aprilie 2020 pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat secției ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., cercetată sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024, Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru procurori în materie disciplinară, a respins excepția prescripției răspunderii disciplinare invocată de pârâta procuror A. constatând că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripție al răspunderii disciplinare prevăzut de legea nouă, întreaga procedură disciplinară și exercitarea acțiunii disciplinare față de pârâta procuror A. fiind guvernată de dispozițiile Legii nr. 317/2004.

Prin aceeași încheiere s-a încuviințat pentru pârâta procuror A. proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată și proba constând în audierea a 3 martori.

Totodată, s-a respins cererea formulată de pârâta procuror A. privind avizarea ordinului de deplasare nr. 1 din 8.01.2024 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria X.

Prin hotărârea nr. 4P din 9 aprilie 2024 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2020 s-a admis acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., cercetată sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În baza art. 100 alin. (1) lit. d ind. 1) raportat la art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., sancțiunea disciplinară constând în „retrogradare din grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în grad profesional de parchet de pe lângă Curtea de Apel” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) teza I din același act normativ.

În motivare, secția disciplinară a reținut că acțiunile pârâtei A. de a refuza explicit soluționarea unor dosare și a unor lucrări repartizate de conducerea parchetului, refuz materializat în cuprinsul referatelor pe care le-a întocmit având ca obiect rerepartizarea/redistribuirea acestora, motivat de faptul că i-au fost repartizate în perioada în care se afla în concediul de odihnă și în concediul medical, reprezintă acte de nerespectare în mod nejustificat a dispozițiilor de repartizare a cauzelor și a altor categorii de lucrări, date de procurorii cu funcție de conducere în temeiul legii și a normelor regulamentare.

Instanța disciplinară a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește cea de-a doua abatere, s-a reținut conduita pârâtei A., concretizată prin încălcarea cu știință a normelor de drept procesual, generând încălcarea dreptului părților de a beneficia de un proces echitabil, care să fie soluționat într-un termen rezonabil, consecință urmărită de către pârâtă, fiind realizat elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva încheierii și a hotărârii menționate anterior a formulat recurs A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2024.

Prin memoriul de recurs, recurenta invocă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, prin memoriul de recurs, se invocă faptul că hotărârea atacată nu este legală și temeinică, deoarece nu s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției răspunderii disciplinare, instanța disciplinară rezumându-se la a prezenta aplicarea în timp a legilor de procedură.

În opinia autoarei recursului, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare s-a împlinit în cauză, iar legea aplicabilă este Legea nr. 305/2022.

Învederează că Legea nr. 317/2004 nu prevede niciun termen în care să se poată aplica sancțiunea disciplinară față de magistrați, așadar, în opinia sa, aplicarea sancțiunii poate interveni oricând, ceea ce echivalează cu o imprescriptibilitate a răspunderii disciplinare a magistraților, pretinsa abatere disciplinară putând fi așadar sancționată indiferent de durata de timp care a trecut de la săvârșirea abaterii.

Consideră că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care prevăd că acțiunea disciplinară poate fi exercitată doar în termen de 2 ani de la data săvârșirii faptei, nu este de natură să acopere viciul de reglementare, având în vedere că în situația în care ar fi respectat acest termen de 2 ani, pentru exercitarea acțiunii disciplinare. Aplicarea sancțiunii ar putea fi amânată oricând, magistratul cercetat fiind împiedicat astfel să obțină clarificarea situației sale, motiv pentru care această lacună legislativă a fost înlăturată prin dispozițiile art. 53 alin. (7) din Legea nr. 305/2022.

Întrucât faptelor reținute în cauză le este aplicabilă Legea nr. 317/2004, iar termenul de prescripție a răspunderii disciplinare de 4 ani prevăzut de art. 53 alin. (2) din noua lege s-a împlinit sub imperiul acestei legi, rezultă că prevederile incidente cauzei sunt cele ale Legii nr. 305/2022.

Face referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care relevă faptul că instanțele au statuat asupra prescripției răspunderii disciplinare, respectiv a importanței existenței termenelor de prescripție. De asemenea, învederează că în cazul procedurilor disciplinare ce vizează funcționarii publici sau alte categorii de salariați, sunt reglementate termene maxime înăuntrul cărora pot fi aplicate sancțiuni disciplinare.

În al doilea rând, se susține că hotărârea nr. 7P pronunțată la data de 9 aprilie 2024 este nelegală și netemeinică, deoarece au fost interpretate greșit dispozițiile legale incidente în speță, dar și pentru că s-a făcut o analiză deficitară a materialului probator pe care se fundamentează această soluție, cu încălcarea dreptului la apărare al recurentei.

Învederează că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin faptul că i-a fost respinsă proba testimonială, respectiv audierea procurorilor care au asigurat conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Y. în perioada săvârșirii faptelor reținute în dosarul disciplinar (anul 2019).

Referitor la prima abatere disciplinară, recurenta apreciază că aceasta a fost în mod greșit reținută, deoarece în cauză sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (4) lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care a absentat mai mult de 45 de zile din activitate iar cauzele au fost lăsate mai mult de 30 de zile în nelucrare.

Arată că la momentul revenirii din concediul medical, conducerea parchetului i-a făcut sesizare la Inspecția Judiciară cu privire la dosarele primite și nelucrate în perioada concediului medical. Având în vedere această împrejurare, recurenta a întocmit referate prin care a solicitat conducerii să respecte legea și să aibă în vedere faptul că multe dintre dosarele repartizate nu aveau legătură cu sectorul de activitate pe care îl avea spre supraveghere.

Susține că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea incidenței în speță a abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, deoarece nu există o dispoziție sau o decizie emisă de conducătorul parchetului în conformitate cu legea pe care să fi încălcat-o. Mai mult, apreciază că nu a fost arătată și nici probată existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și urmarea produsă.

Un element pe care recurenta îl apreciază ca fiind important este acela că aproape toți procurorii cărora le-au fost distribuite dosarele recurente au dispus ordonanțe de restituire către aceasta astfel că dosarele au fost soluționate tot de recurenta procuror.

În ceea ce privește cea de a doua abatere disciplinară, arată recurenta că situația reținută privind omisiunea neconfirmării urmăririi penale în dosarele nr. x/P/2015 și nr. x/P/2019 nu se circumscrie abaterii disciplinare de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, deoarece aceste cauze care nu erau soluționate în mod definitiv. Totodată, reținerea acestei abateri constituie și o imixtiune a inspectorului judiciar în activitatea procurorului cu consecința încălcării principiului independenței acestuia. De asemenea, în opinia recurentei nu orice încălcare a normelor de drept material sau procesual constituie abatere disciplinară, ci doar atunci când prin încălcarea acestor norme se urmărește deformarea în mod grav a realității faptelor.

Face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie prin care s-a statuat că nu se poate declanșa o acțiune disciplinară împotriva unui judecător sau procuror pentru încălcarea normelor de drept material ori procesual, atâta timp cât cauza se află în curs de soluționare sau hotărârea pronunțată nu este definitivă.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și pe cale de consecință, pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, se solicită respingerea excepției prescripției răspunderii disciplinare invocate de recurentă. Arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 317/2004 care la art. 46 alin. (7) reglementează termenul de prescripție a dreptului de exercitare a acțiunii disciplinare, astfel că nu se poate susține că răspunderea disciplinară a magistratului este imprescriptibilă. Mai arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii având în vedere raportul juridic de numire în funcție a magistraților și legile speciale aplicabile acestora. În acest context, arată că modalitatea în care este prevăzută prescripția răspunderii disciplinare a magistraților nu este discriminatorie față de alte categorii socioprofesionale ținând cont de natura atipică a raportului de muncă al judecătorului.

Cu privire la motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare al recurentei întrucât i-a fost respinsă proba testimonială solicitată, solicită respingerea acestuia ca nefondat, deoarece consideră că au fost respectate standardele unui proces echitabil. În plus, inspectorul judiciar are posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți.

În continuare, prin întâmpinare, intimata arată faptele săvârșite de recurenta procuror și reținute ca fiind abateri disciplinare prin hotărârea și apreciază că acestea au fost în mod corect încadrate de instanța disciplinară.

Prin urmare, intimata arată că motivele invocate de recurentă sunt nefondate și că hotărârea atacată este legală întrucât cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material și procesual.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, față de faptul că autoarea recursului și-a subsumat criticile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, așa cum a decis Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate prin memoriul de recurs, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Sub aspectul aplicării în timp a legii, se reține că, în prezent, procedura disciplinară este reglementată expres prin Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar anterior intrării în vigoare a acestui act normativ procedura disciplinară era reglementată de dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1105 din 16 noiembrie 2022, nu conține norme tranzitorii cu caracter general care să reglementeze conflictul de legi rezultat din intrarea în vigoare a acestui act normativ.

În lipsa unor norme tranzitorii, pentru a stabili legea aplicabilă acțiunilor disciplinare intrării în vigoare a legii noi, devin aplicabile normele generale care reglementează aplicarea legii de procedură civilă în timp, respectiv dispozițiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.”

Scopul acestei norme este acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri, în funcție de data începerii procesului. În acest fel, normele de procedură sunt pe deplin previzibile pentru toți participanții la proces, care pot estima coordonatele esențiale înăuntrul cărora se va desfășura procesul.

Totodată, textul consacră în această materie principiul general de rang constituțional al neretroactivității legii, aplicarea în timp a legii de procedură civilă urmând a fi supusă regulii instituite prin acest articol. Așadar, legea de procedură va produce efecte numai pentru viitor, în considerarea principiului general al aplicării normelor juridice în timp, conform căruia legea se aplică pe durata cuprinsă între data intrării în vigoare și data abrogării ei.

Pe de altă parte, potrivit art. 25 C. proc. civ.: „procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.” Această normă stabilește, cu valoare de principiu, că legea de procedură ultra activează, procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi.

Din perspectiva normelor de drept material, cu valoare de normă tranzitorie, art. 284 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor stabilește în mod expres că: „prevederile prezentei legi nu se aplică procedurilor de evaluare ori de ocupare a posturilor, altele decât cele prevăzute la alin. (1), și nici altor proceduri în curs de desfășurare la data intrării sale vigoare.”

Din perspectiva normei generale, art. 6 alin. (2) C. civ., prevede că „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Față de argumentele de drept expuse anterior, se constată că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în baza cărora au fost încadrate și sancționate faptele imputate recurentei, precum și dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora s-a desfășurat procedura disciplinară.

Contrar susținerilor din recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripție al răspunderii disciplinare prevăzut de legea nouă, întreaga procedură disciplinară și exercitarea acțiunii disciplinare față de recurenta procuror A. fiind guvernată de prevederile Legii nr. 317/2004, neexistând niciun temei legal pentru incidența, chiar și parțială, a Legii nr. 305/2022.

Conform art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.”

Înalta Curte constată că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă indubitabil că de la data săvârșirii faptelor, respectiv de la 4.10.2019, 22.10.2019, 23.10.2019, 25.07.2019, 26.07.2019, 11.10.2019, 18.10.2019 și 23.10.2019, exercitarea acțiunii disciplinare de către Inspecția Judiciară, la 10.04.2020 (data înregistrării acțiunii disciplinare pe rolul Secției pentru procurori), s-a făcut cu respectarea termenului de doi ani de la săvârșirea abaterii, prevăzut de textul legal mai sus citat, precum și în termenul de 30 de zile de la data finalizării cercetării disciplinare – 26.03.2020.

Instanța de recurs va respinge ca nefondate criticile recurentei conform cărora față de alte categorii de angajați pentru care legea prevede termene clare de prescripție a răspunderii disciplinare, pentru magistrați legea veche nu prevede astfel de termene, ceea ce contravine jurisprudenței instanțelor naționale și a celor europene.

Este adevărat că prin Decizia nr. 71 din 11 mai 1999, invocată de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Curtea Constituțională a României a reținut, în esență, că termenele de prescripție a răspunderii disciplinare „constituie, pe de o parte, o măsură de protecție a angajaților față de aplicarea arbitrară a unui regim sancționator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă”.

În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că termenele de prescripție servesc mai multor scopuri importante, și anume să asigure securitatea și finalitatea juridică, să protejeze potențialii pârâți de plângerile tardive care pot fi dificil de contestat și să prevină orice nedreptate care poate rezulta în cazul în care instanțele ar fi obligate să se pronunțe cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat, pe baza unor probe care este posibil să fi devenit nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere 1996 IV). Termenele de prescripție constituie o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante în ceea ce privește infracțiunile penale, disciplinare sau de altă natură (Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei, cererea nr. 21722-11, par. 137).

Or, în cazul judecătorilor și procurorilor, prin Legea nr. 317/2004 și prin normele secundare în materie, a fost instituită o procedură disciplinară ce asigură garanții suplimentare ale respectării drepturilor magistratului vizat, prin reglementarea separată a unei proceduri prealabile de cercetare disciplinară, efectuate de Inspecția Judiciară, care nu poate aplica ea însăși o sancțiune, ci învestește în acest sens, printr-o acțiune disciplinară, secția corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. După derularea unei proceduri administrativ-jurisdicționale caracterizate de contradictorialitate, secția învestită pronunță o hotărâre prin care, dacă este cazul, admite acțiunea și aplică o sancțiune disciplinară. Sancțiunea disciplinară astfel aplicată nu are caracter definitiv, pentru că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, ce are efect suspensiv de executare, conform art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Prin urmare, procedura disciplinară aplicabilă în cazul magistraților cuprinde mai multe etape cu garanții specifice, raportul juridic în cadrul căruia se antrenează răspunderea disciplinară epuizându-se după soluționarea recursului potrivit regulilor cuprinse în Codul de procedură civilă. De aceea, nu poate fi acceptată interpretarea propusă de recurentă, în sensul că termenul prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ar viza prescripția aplicării sancțiunii disciplinare, iar nu a dreptului la acțiune disciplinară.

Având în vedere statutul special al judecătorilor și procurorilor, reglementat în mod distinct, printr-o lege care conține prevederi exprese în materie, nu se poate reține aplicabilitatea, în completare sau prin analogie, a dispozițiilor cu caracter general cuprinse în Codul muncii sau în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, invocate, de asemenea, de recurentă [art. 77 alin. (5)].

Este lesne de observat că în ambele situații, spre deosebire de modul în care este antrenată răspunderea disciplinară a magistraților, sancțiunea disciplinară este aplicată printr-un act juridic unilateral al angajatorului însuși sau al unui organism instituit la nivelul acestuia, care își produce efectele de la data comunicării către destinatar, legea neprevăzând un efect suspensiv de drept al contestației adresate instanței competente. Această diferență de regim juridic imprimă o incompatibilitate a reglementărilor care exclude posibilitatea aplicării lor în speță.

Problema de drept a inaplicabilității prevederilor generale ale Codului Muncii în ceea ce privește prescripția răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor a fost dezlegată, în coordonate asemănătoare, și în Decizia nr. 269 din 23 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, prin care a fost respins recursul împotriva Încheierii din 13 ianuarie 2016 și Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2015, precum și în Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017 a aceleiași instanțe, prin care au fost admise recursurile declarate de către aceleași recurente din prezenta cauză împotriva Hotărârii nr. 1/J din 8 februarie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2016.

Nici argumentul jurisprudențial rezultat din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei (cererea nr. 21722-11) nu are semnificația acordată de recurentă, atât reglementările naționale, cât și circumstanțele de fapt fiind diferite.

În hotărârea respectivă, instanța de contencios european a constatat că dreptul intern ucrainean „nu prevede niciun termen de prescripție în privința procedurilor pentru revocarea din funcție a unui judecător pentru încălcarea jurământului” și nu a apreciat că ar fi necesar să se indice care ar trebui să fie durata termenului de prescripție, dar a considerat că o abordare atât de limitată a măsurilor disciplinare aplicabile judecătorilor pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice (par. 139).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la această concluzie în contextul în care faptele examinate de Consiliul Superior al Magistraturii în anul 2010 datau din perioada 2003-2006, partea fiind pusă într-o poziție dificilă, întrucât trebuia să își construiască apărarea cu privire la unele evenimente petrecute într-un trecut îndepărtat (par. 138). Situația nu este similară celei din prezentul litigiu, dat fiind faptul că acțiunea disciplinară a fost formulată în termenul de doi ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și întregul context al circumstanțelor cauzei nefiind de natură să limiteze posibilitățile de asigurare a unei apărări efective a recurentei.

În consecință, modalitatea de calcul a termenului de prescripție, stabilită de către Secția pentru procurori, ca instanță disciplinară, prin raportare la dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și la momentul finalizării faptei, este legală, răspunderea disciplinară a procurorului A. pentru fapta ce constituie obiectul acțiunii disciplinare exercitate în cauză de către Inspecția Judiciară nefiind prescrisă.

În plus, se observă elemente de inconsecvență în susținerea memoriului de recurs, în sensul că în ceea ce privește excepția prescripției răspunderii disciplinare autoarea recursului invocă incidența Legii nr. 303/2022, iar în privința criticilor referitoare la imparțialitatea inspectorului judiciar, se invocă aplicarea în mod greșit în cauză a dispozițiilor acestei legi.

Motivul de recurs privind încălcarea dreptului la apărare din perspectiva respingerii fără motivare a probei testimoniale solicitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat.

Art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prevede că aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.

De asemenea, conform art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii pot consulta baze de date, informații și acte din evidențele Inspecției Judiciare ori alte altor autorități, pot solicita, în condițiile legii, inclusiv conducătorilor instanțelor sau parchetelor, orice informații, date și documente și pot face orice verificări pe care le consideră necesare pentru soluționarea lucrării, cu respectarea principiului confidențialității.

Din analiza coroborată a prevederilor anterior evocate rezultă că inspectorului judiciar căruia i s-a repartizat lucrarea disciplinară i se recunoaște libertatea de apreciere în privința verificărilor prealabile ce se impun a fi efectuate.

Verificând respectarea acestor norme, Înalta Curte constată că inspectorul judiciar a efectuat verificările prealabile pe care le-a considerat necesare pentru a stabili dacă există indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare imputate recurentei.

Totodată, Înalta Curte constată că rezoluția Inspecției Judiciare cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 27 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare în etapa administrativă a cercetării disciplinare care, de altfel, nu este publică și nici contradictorie, conform art. 20 alin. (2) din aceleași norme.

De altfel, cererea de încuviințare a probei testimoniale a fost reiterată de recurentă și în fața instanței disciplinare care a respins proba ca nefiind utilă cauzei, în raport de teza probatorie invocată.

Prin urmare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici referitoare la încălcarea de către instanța disciplinară a unor reguli de procedură de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Totodată, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile din cererea de recurs conform cărora hotărârea atacată nu a fost motivată, susțineri care pot fi încadrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii.

Astfel, examinând modul în care instanța disciplinară a analizat acțiunea disciplinară din perspectiva excepțiilor formulate în apărare de recurenta procuror, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

În continuare, Înalta Curte va analiza argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea normei de drept substanțial, mai precis a textelor legale incriminatoare, ca și a normelor procedurale pretins încălcate de intimata judecător, invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare.

Relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentei, se constată că instanța disciplinară a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de recurs reține următoarele:

Potrivit art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004: „Constituie abateri disciplinare: m) nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente”.

În speța de față, elementul material al acestei abateri disciplinare este reprezentat de prima ipoteză legală, respectiv nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței.

S-a imputat recurentei faptul că a refuzat explicit soluționarea unor dosare și a unor lucrări repartizate de conducerea parchetului, refuz materializat în cuprinsul referatelor pe care le-a întocmit având ca obiect rerepartizarea/redistribuirea acestora, motivat de faptul că i-au fost repartizate în perioada în care se afla în concediul de odihnă și în concediul medical, acțiuni ce reprezintă acte de nerespectare în mod nejustificat a dispozițiilor de repartizare a cauzelor și a altor categorii de lucrări, date de procurorii cu funcție de conducere, în temeiul legii și a normelor regulamentare.

Se reține că la data de 27 februarie 2019, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., după consultarea Colegiului de Conducere, a emis Ordinul nr. 10, prin care a dispus, între altele, ca începând cu data de 1 martie 2019, doamna procuror A. să efectueze activitatea de supraveghere a urmăririi penale desfășurate de organele poliției judiciare din cadrul: Poliției Orașului X., Secției Regionale Poliție Transporturi X. precum și PMX. - Secția 4 Poliție Rurală (inclusiv stocul dosarelor cu autori necunoscuți, nesoluționate și nepreluate prin Ordinul nr. 16/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Z.). De asemenea, la pct. 2 s-a dispus ca „Având în vedere principiul continuității urmăririi penale, procurorii care funcționează în prezent în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X. vor soluționa dosarele cu AC repartizate până la data emiterii prezentului ordin (...)” cu excepțiile arătate în ordin, iar la pct. 7 din Ordinul nr. 10/2019, s-a prevăzut că „Procurorii vor soluționa orice alte lucrări, respectiv vor efectua orice alte activități de supraveghere și urmărire penală dispuse de prim-procurorul parchetului sau în cazul absenței acestuia, de prim-procurorul adjunct ori înlocuitorul prim-procurorului, după caz.”

Totodată, astfel cum rezultă din actele dosarului, se reține că activitatea de ridicare/preluare de către procurori a dosarelor penale repartizate de conducerea unității precum și a altor categorii de lucrări, a fost organizată la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., prin Ordinul nr. 35, emis la data de 26 octombrie 2017, în art. 2 prevăzându-se că: „Lucrările și dosarele repartizate se vor ridica zilnic de procurori de la grefierii desemnați, sens în care aceștia se vor prezenta la secretariatul unității, respectiv la biroul grefierului cu atribuții în sectorul judiciar, unde li se vor preda, pe bază de semnătură, dosarele penale și lucrările astfel rezoluționate de conducerea parchetului.”

Conform situației de fapt, la datele de 25 iulie 2019, 26 iulie 2019 (în două rânduri), 04 octombrie 2019 (în două rânduri), 11 octombrie 2019, 18 octombrie 2019 și 23 octombrie 2019, recurenta A. a întocmit referate prin care a solicitat redistribuirea dosarelor și lucrărilor repartizate de conducerea unității. În continuare, la datele de 23 octombrie 2019 și 24 octombrie 2019, recurenta A. a refuzat re-primirea dosarelor indicate în referatele anterioare cu privire la care prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria X. a dispus o nouă repartizare și a fixat termene de soluționare.

Așadar, la momentul primirii lucrărilor repartizate de către conducerea parchetului, recurenta a procedat la redistribuirea acestora ceea ce constituie refuzul explicit al recurentei de a soluționa lucrările respective.

Instanța de recurs constată, în acord cu instanța disciplinară, că acțiunile recurentei A. de a refuza explicit soluționarea unor dosare și lucrări repartizate de conducerea parchetului, refuz materializat în cuprinsul referatelor pe care le-a întocmit având ca obiect rerepartizarea/redistribuirea acestora, motivat de faptul că i-au fost repartizate în perioada în care se afla în concediul de odihnă și în concediul medical, reprezintă acte de nerespectare în mod nejustificat a dispozițiilor de repartizare a cauzelor și a altor categorii de lucrări, date de procurorii cu funcție de conducere în temeiul legii și a normelor regulamentare.

În acest context, recurenta nu poate invoca în apărare dispozițiile art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care instituie posibilitatea, ca în situații excepționale, anume prevăzute de lege, conducătorul unității de parchet, și nu procurorul însuși, să poată dispună repartizarea dosarelor către un alt procuror.

Pe de altă parte, nu are relevanță pentru înlăturarea abaterii reținute nici aspectul invocat de recurentă potrivit căruia ar fi soluționat în final dosarele, după restituirea de către ceilalți procurori, întrucât elementele abaterii erau deja întrunite anterior.

În aceste circumstanțe, legale și infralegale, se reține că acțiunile și inacțiunile recurentei A., mai sus reliefate, conturează elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, Înalta Curte constată că apărările recurentei nu sunt de natură a demonstra neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de recurs reține următoarele:

Se reține că obiectul juridic al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), prima ipoteză, din Legea nr. 303/2004, anume „exercitarea funcției cu rea-credință”, îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

S-a imputat recurentei că nu a dispus în termenul de 3 zile prevăzut de art. 305 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală cu privire la solicitarea confirmării continuării urmăririi penale în cauzele penale nr. x/P/2015 și nr. x/P/2019 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria X., înaintate de organele de poliție din cadrul Secției 4 Poliție Rurală Y. la data de 17 iulie 2019.

Noțiunea de „rea-credință” este definită de art. 99 ind. 1 din Legea nr. 303/2004 și, potrivit alin. (1) din acest articol, „există rea-credință atunci când judecătorul (...) încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.

Exercitarea funcției de către magistrat presupune desfășurarea tuturor activităților stabilite de lege în sarcina acestuia.

Pentru a constitui abatere disciplinară, sub aspectul elementului material al laturii obiective în această primă modalitate, este necesară îndeplinirea unei singure condiții, respectiv încălcarea normelor de drept material ori procesual.

Se apreciază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de procuror și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Potrivit art. 305 alin. (3) teza finală C. proc. pen.:

„3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16

alin. (1)

, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.”, iar potrivit, alin. (4): „Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției.”

Termenul reglementat de art. 305 alin. (3) teză finală C. proc. pen. este un termen procedural peremptoriu care fixează durata în care procurorul, ulterior evaluării materialului probator, trebuie să confirme sau să infirme ordonanța prin care organul de cercetare penală a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect. În plus, actul prin care procurorul confirmă ordonanța în discuție constituie, de asemenea, o garanție procedurală menită să asigure exercitarea efectivă a drepturilor și obligațiilor prevăzute de art. 78 raportat la art. 83 C. proc. pen. de care suspectul beneficiază în cadrul fazei de urmărire penală.

Obligativitatea emiterii de către procuror a ordonanței privind efectuarea în continuarea a urmăririi penale față de suspect a fost subliniată în jurisprudența instanței de control constituțional care a avut în vedere inclusiv argumente întemeiate pe rațiuni ce țineau de modalitatea redactării textului de lege. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 236 din data de 19 aprilie 2016, Curtea Constituțională a statuat faptul că procurorul are obligația să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect în momentul în care există indicii rezonabile că o persoana a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, aspect care rezultă inclusiv din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ ,,dispune”, iar nu ,,poate dispune”.

De asemenea, în doctrina de specialitate s-a arătat faptul că ,,dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 77 C. proc. pen. și art. 305 alin. (3) C. proc. pen. constituie o obligație procedurală pozitivă a organului de cercetare penală/procurorului (....), iar nu o facultate a acestuia, fiind reglementată în scopul asigurării unei garanții efective a dreptului la apărare al persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale”.

Așadar, fapta magistratului procuror de a nu dispune asupra măsurii organelor de cercetare penală, supuse unui termen de decădere de trei zile, constituie o încălcare a normelor de procedură reglementate de art. 305 alin. (3) teza finală C. proc. pen.

Înalta Curte, în acord cu instanța disciplinară, constată că recurenta nu a respectat normele de drept procesual penal menționate în raport cu circumstanțele cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât răspunderea disciplinară a recurentei a fost corect atrasă.

Pentru toate aceste motive, se constată că instanța disciplinară a reținut în mod corect că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, se constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate procurorului cercetat, s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Instanța disciplinară a avut în vedere, la aplicarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea prealabilă și circumstanțele personale ale recurentei, dar și consecințele negative ale abaterilor reținute în sarcina sa.

După cum s-a arătat, situația de fapt reținută de Secția pentru procurori în materie disciplinară, a fost verificată de instanța supremă în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat gravitatea respectivelor abateri.

În speță, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupun, pe lângă organizarea și funcționarea în limitele legii, a organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale procurorilor, stabilite prin legi și regulamente.

În procesul de apreciere a individualizării sancțiunii nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate, ale faptelor magistratului, corect reliefate de Secția pentru procurori. Înalta Curte apreciază că sancțiunea aplicată recurentei a fost în mod judicios stabilită, având în vedere gravitatea încălcărilor normelor de procedură, conduita culpabilă și maniera proprie în care recurenta a înțeles să-și îndeplinească atribuțiile profesionale, dublate de efectele prejudiciabile cauzate părților, de perturbarea activității instanței, dar și de o consecință negativă asupra imaginii și prestigiului justiției.

Totodată, instanța disciplinară a apreciat cu temei că este justificată aplicarea unei sancțiuni care să îi atragă atenția magistratului asupra gravității faptei și să îl determine ca, pe viitor, să evite un comportament similar. Astfel, aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constând în „retrogradare din grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în grad profesional de parchet de pe lângă Curtea de Apel”, a fost considerată a avea potențialul adecvat de sancționare a deficiențelor reținute și de a o determina pe recurenta-pârâtă să conștientizeze conduita culpabilă și să adopte remediile necesare.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 17 ianuarie 2024 și a hotărârii nr. 4P din 9 aprilie 2024 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2020.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ.