ÎCCJ, Decizia nr. 263/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată la data de 10 iulie 2019 pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat Secției ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, cercetată sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c f), k) teza a II-a și m) din același act normativ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2021, s-a respins excepția prescripției răspunderii disciplinare invocată de pârâta procuror A. Totodată, s-a încuviințat pentru Inspecția Judiciară proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată și proba testimonială constând în audierea a doi martori. S-a prorogat discutarea necesității administrării probei testimoniale constând în audierea altor martori după administrarea probelor încuviințate și s-a respins cererea formulată de pârâta procuror A privind avizarea ordinului de deplasare nr. 1 din 8 ianuarie 2024 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria X.

În ceea ce privește excepția prescripției răspunderii disciplinare, Secția a apreciat că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripție al răspunderii disciplinare prevăzut de Legea nr. 303/2022, deoarece întreaga procedură disciplinară și exercitarea acțiunii disciplinare față de pârâta procuror sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 317/2004.

Prin hotărârea nr. 7P din 12 iunie 2024 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2021, cu unanimitate, s-a admis acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, cercetată sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c f), k) teza a II-a și m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar în baza art. 100 alin. (1) lit. d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu majoritate, s-a aplicat pârâtei A, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c f), k) teza a II-a și m) din același act normativ.

A fost exprimată și o opinie separată, doar în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, respectiv în sensul aplicării pârâtei A, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, a sancțiunii disciplinare constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c f), k) teza a II-a și m) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Referitor la situația de fapt, Secția a reținut că în luna decembrie 2018, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, doamna B, a adus la cunoștința pârâtei procuror A că, urmare a dispunerii unor măsuri cu caracter administrativ cu privire la repartizarea procurorilor în birouri, trebuie să se mute într-un alt birou, respectiv biroul nr. 1 parter. S-a arătat că în biroul nr. 24 pe care îl ocupa pârâta urmau să fie repartizați procurorii stagiari C și D.

Deși, inițial, pârâta procuror a fost de acord să se mute în biroul nr.1, în perioada 3-8 ianuarie 2019, procurorii stagiari nu au putut să-și desfășoare activitatea în biroul nr.24, aceasta refuzând să elibereze spațiul respectiv.

În aceste circumstanțe, la data de 8 ianuarie 2019, doamna prim-procuror B a reluat dialogul, pe aceeași temă, cu pârâta procuror A precizându-i că trebuie să respecte dispozițiile administrative dispuse. Ulterior, în aceeași zi, pârâta procuror a comunicat procurorului D să transmită conducerii parchetului că nu se mai mută, pentru că s-a „răzgândit”.

Astfel, dat fiind refuzul expres al pârâtei procuror A de a elibera biroul nr.24, pentru asigurarea bunei funcționări a parchetului, doamna prim-procuror B a emis Ordinul nr.1 din 8 ianuarie 2019, dispunând la pct. 1, ca începând cu data emiterii actului menționat, doamna procuror A să își desfășoare activitatea în biroul nr.1 parter, alături de ceilalți procurori din sectorul judiciar, urmând ca în biroul nr.24 folosit de aceasta să își desfășoare activitatea procurorii C și D. Totodată, s-a pus îi vedere acesteia, potrivit dispoziției de la punctul 4 din ordin, ca în cursul zilei de 8 ianuarie 2019 să ia măsuri pentru eliberarea biroului nr.24, dat fiind faptul că măsurile dispuse i-au fost aduse la cunoștință de conducătorul parchetului încă din data de 21 decembrie 2018, iar până la acel moment, în mod nejustificat, a refuzat să se conformeze, cu atât mai mult cu cât într-unul dintre fișetele existente în acest birou se află depozitate lucruri personale (obiecte de încălțăminte).

Cu toate acestea, pârâta procuror nu s-a conformat ordinului menționat.

În aceste circumstanțe, conducerea parchetului a dispus inițierea activității de mutare a pârâtei procuror din biroul respectiv. În acest sens, s-a procedat la eliberarea documentelor din birou și din fișetul neasigurat de culoare verde, acestea fiind depozitate în 6 cutii sigilate, precum și la activități de igienizare a spațiului, toate acestea fiind desfășurate în prezența doamnei prim-procuror B, a domnilor procurori C și D, a doamnei grefier-șef E, a domnilor grefieri F, G și H.

În împrejurările arătate, respectiv în jurul orei 11:50, pârâta procuror A a revenit în biroul nr. 24, luând, astfel, cunoștință că activitățile dispuse conform Ordinului nr. 1 din 8 ianuarie 2019 au fost finalizate și că toate obiectele și înscrisurile ridicate au fost sigilate în 6 cutii care au fost duse în biroul nr.1, moment în care i s-a cerut să predea cheia de acces de la birou. Pârâta procuror a refuzat predarea cheii de la biroul respectiv, cu precizarea că o va preda la întoarcerea de la ședința de judecată de la ora 12:00. De asemenea, i s-a cerut să înlăture și lacătul de la fișetul gri existent în birou, însă aceasta a precizat că nu găsește cheia și că o să-l elibereze la întoarcerea din deplasare.

Activitățile relatate anterior au fost consemnate în procesul-verbal nr.206/IX/I/2019 din 9 ianuarie 2019, încheiat în 3 exemplare (semnat de prim-procurorul B, procurorii C și D, grefierul-șef E, grefierii F, G și H), din care un exemplar urma să fie predat doamnei procuror A și s-a făcut mențiunea că cele 6 cutii de carton sigilate și depozitate în biroul nr. 1 parter vor fi desigilate personal de doamna procuror pentru a intra în posesia documentelor ce îi aparțin, în vederea desfășurării activităților de serviciu.

În continuare, în perioada 9-14 ianuarie 2019, pârâta procuror A a refuzat sa primească procesul verbal nr.206/IX/l/2019, întocmit în data de 9 ianuarie 2019, menționat anterior, motivând că „să se procedeze conform legii” și nu a desigilat cutiile în care se aflau și lucrările repartizate spre soluționare, respectiv lucrările nr. x/111/2/2018, nr. y/111/2/2018 și nr. z/111/2/2018.

De asemenea, la 11 ianuarie 2019, având în vedere dispozițiile ordinului nr.1 din 8 ianuarie 2018, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, a solicitat în scris, din nou, pârâtei procuror A ca, în aceeași zi, până cel mai târziu la ora 16:00, să predea doamnei grefier-șef E cheia de acces la biroul nr.24 și cheia de la fișetul gri din biroul nr.24, pentru a putea fi folosit de procurorul C. Pârâta procuror a refuzat să primească adresa menționată și să se conformeze dispoziției prim-procurorului parchetului, încheindu-se în acest sens proces-verbal.

La 14 ianuarie 2019, după primirea procesului-verbal nr.206/IX/l/2019 din 9 ianuarie 2019, pârâta procuror A a solicitat desigilarea, în prezența sa, de către persoanele care au procedat la sigilare, a cutiilor ridicate din biroul nr.24 și depozitate în biroul nr. 1, și întocmirea unui nou proces-verbal cu privire la conținutul fiecărei cutii.

Astfel, potrivit dispoziției scrise a prim-procurorului parchetului din 14 ianuarie 2019, au fost desemnați doi grefieri și grefierul-șef pentru a proceda la desfășurarea activităților solicitate de procurorul A. Cu toate acestea, pârâta nu a permis decât doamnei grefier-șef să participe la această activitate. În aceste împrejurări, pentru a evita generarea altor situații de către pârâta procuror, doamna prim-procuror B a intervenit personal și a participat efectiv împreună cu persoanele desemnate, la activitatea solicitată, în prezența pârâtei procuror A. S-a reținut că pârâta a refuzat să participe efectiv la această activitate și nici nu a predat cheia fostului său birou.

La 14 ianuarie 2019, pârâta procuror a adresat prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria X trei cereri, înregistrate sub nr.x/VI/14/2019, prin care solicita emiterea unui ordin de deplasare pe perioada 15-16 ianuarie, arătând că la 16 ianuarie 2019 este citată pentru a se prezenta în fața Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii. La aceeași dată, prim-procurorul unității a rezoluționat cererea, în sensul că a aprobat emiterea ordinului de deplasare pentru 16 ianuarie 2019, urmând ca în 15 ianuarie 2019, pârâta procuror să asigure prezența la ședința de judecată conform planificării.

În aceeași zi, pârâta procuror, sub nr.x/X/4/2019, a formulat o nouă cerere prin care a solicitat, pentru același motiv, aprobarea concediului fără plată pentru zilele de 15, respectiv 16 ianuarie 2019. Cererea i-a fost respinsă în aceeași zi, deoarece la 15 ianuarie 2019 figurează ca procuror de ședință conform planificării iar pentru 16 ianuarie 2019 se emite ordin de deplasare conform rezoluției prim procurorului depusă pe o cerere anterioară a doamnei procuror A.

Tot la 14 ianuarie 2019, pârâta procuror a formulat o a treia cerere (nr.y/X/4/2019), prin care a solicitat pentru zilele de 15, respectiv 16 ianuarie 2019, două zile de concediu de odihnă, dar care a fost respinsă pentru aceleași motive ca și cea arătată anterior.

În aceeași zi, doamna prim-procuror adjunct I a întocmit nota nr.x/III/13/2019 prin care a arătat că a luat cunoștință de la doamna judecător J, că doamna procuror A, repartizată să participe pe completul prezidat de aceasta, a anunțat, în dimineața zilei de 14 ianuarie 2019, că nu va participa la ședință în ziua de 15 ianuarie 2019, întrucât urmează să plece la București, fără a o încunoștința în legătură cu acest aspect și fără a preda fișele de ședință.

În aceste circumstanțe, în ședința de lucru din 14 ianuarie 2019, potrivit procesului-verbal încheiat, au fost puse în discuție cererile formulate de către pârâta procuror, nr.x/VI/14/2019, nr.x/X/4/2019 și nr.y/X/4/2019, însă, niciunul dintre aceștia nu și-a manifestat disponibilitatea de a o înlocui pe aceasta în ședința de judecată din 15 ianuarie 2019, invocând motive obiective.

Întrucât, la 15 ianuarie 2019, pârâta procuror nu s-a prezentat la serviciu (a figurat în condica de prezență a unității ca fiind absentă), a fost desemnată să participe în ședința de judecată doamna procuror K care, potrivit Ordinului nr.35 din 21 noiembrie 2018 al prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria X, trebuia să asigure participarea doar în situația în care doamna procuror A se află în concedii medicale pe perioada în care este planificată în ședințele de judecată (dispoziție expresă cu privire la această situație).

Din adresa nr.1/103369/27 mai 2019 a Secției pentru procurori în materie disciplinară a rezultat ca pârâta procuror a fost prezentă în sediul Consiliului Superior al Magistraturii la 15 ianuarie 2019, pentru a studia dosarul nr. x/P/2018, precum și la 16 ianuarie 2019 la termenul fixat pentru judecată în cauza respectivă.

Astfel, analizând situația de fapt astfel cum au fost prezentate anterior în cuprinsul prezentei hotărâri, instanța disciplinară a constatat că faptele întrunesc condițiile cumulative pentru existența abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c f), k) teza a II-a și m) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că a aplicat pârâtei sancțiunea disciplinară a suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni.

La individualizarea sancțiunii aplicate, secția disciplinară a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum și consecințele faptelor săvârșite de pârâta procuror, dar și împrejurarea că a mai fost anterior sancționată.

3.Recursul exercitat împotriva hotărârii instanței disciplinare

Împotriva hotărârii menționate anterior a formulat recurs doamna procuror A, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători sub nr. x/1/2024.

Prin memoriul de recurs, recurenta invocă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, prin memoriul de recurs, se invocă faptul că hotărârea atacată nu este legală și temeinică, deoarece nu s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției răspunderii disciplinare, instanța disciplinară rezumându-se la a prezenta aplicarea în timp a legilor de procedură.

În opinia autoarei recursului, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare s-a împlinit în cauză, iar legea aplicabilă este Legea nr.305/2022.

Învederează că Legea nr. 317/2004 nu prevede niciun termen în care să se poată aplica sancțiunea disciplinară față de magistrați, așadar, în opinia sa, aplicarea sancțiunii poate interveni oricând, ceea ce echivalează cu o imprescriptibilitate a răspunderii disciplinare a magistraților, pretinsa abatere disciplinară putând fi așadar sancționată indiferent de durata de timp care a trecut de la săvârșirea abaterii.

Consideră că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care prevăd că acțiunea disciplinară poate fi exercitată doar în termen de 2 ani de la data săvârșirii faptei, nu este de natură să acopere viciul de reglementare , având în vedere că în situația în care ar fi respectata acest termen de 2 ani, pentru exercitarea acțiunii disciplinare. Aplicarea sancțiunii ar putea fi amânată oricând iar magistratul cercetat este împiedicat astfel să obțină clarificarea situației sale.

Or, așa cum învederează autoarea recursului, această lacună legislativă a fost înlăturată prin dispozițiile art. 53 alin. (7) din Legea nr. 305/2022. Pentru că faptelor reținute în cauză le este aplicabilă Legea nr. 317/2004 iar termenul de prescripție a răspunderii disciplinare de 4 ani prevăzut de art. 53 alin. (2) din noua lege s-a împlinit sub imperiul acestei legi, rezultă că prevederile incidente cauzei sunt cele ale Legii nr. 305/2022.

Face referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a Curții EDO, prin care relevă faptul că instanțele au statuat asupra importanței existenței termenelor de prescripție. De asemenea, învederează că în cazul procedurilor disciplinare ce îi vizează pe salariați sau pe funcționarii publici, sunt reglementate termene maxime înăuntrul cărora pot fi aplicate sancțiuni disciplinare.

În al doilea rând, se susține că hotărârea nr. 7P pronunțată la data de 12 iunie 2024, ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece au fost interpretate greșit dispozițiile legale incidente în speță, dar și pentru că s-a făcut o analiză deficitară a materialului probator pe care se fundamentează această soluție, analiză care „se completează” cu încălcarea dreptului la apărare al recurentei.

Învederează că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin faptul că la solicitarea Inspecției Judiciare s-a procedat la audierea persoanelor care au formulat sesizarea, iar recurentei i-a fost respinsă proba testimonială cu martorii L și M, procurorii care au asigurat în perioada respectivă (anul 2019) conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Y.

Cu privire la abaterile disciplinare, susține că instanța disciplinară nu a probat existența acestora, iar situația reținută aferentă perioadei 8-16 ianuarie 2019 excedează realității și dispozițiilor legale invocate.

Relevă că situația de fapt a speței a fost creată, în opinia recurentei procuror, de lipsa de imparțialitate a celor care au formulat sesizarea, respectiv a conducerii Parchetului de pe lângă Judecătoria X care la data respectivă era asigurată de prim procurorii B și I.

Un alt motiv de recurs invocat este imparțialitatea inspectorului judiciar N care a avut un comportament nepotrivit funcției în raport cu magistratul cercetat. Astfel, inspectorul judiciar a respins cererile sale de probatoriu dar a admis Inspecției Judiciare proba testimonială cu persoanele solicitate. De asemenea, consideră că justificat de lipsa de imparțialitate a acestuia, inspectorul judiciar N nu trebuia să reprezinte Inspecția Judiciară în fața Consiliului Superior al Magistraturii, însă instanța disciplinară a apreciat, în temeiul art. 49 alin. (2) din Legea nr. 305/2022, respectiv cu aplicarea discreționară a altei legi decât cea aplicabilă cauzei, că inspectorul judiciar care a exercitat acțiunea disciplinară, reprezintă titularul acțiunii disciplinare în fața instanței disciplinare.

Precizează că a fost în imposibilitate de a da eficiență ordinului emis de prim procuror de eliberare a biroului, deoarece la 9 ianuarie 2019, ora 9:00, a participat la o ședință de judecată. Or, în acest timp, fără nicio inventariere a obiectelor din biroul său, conducerea Parchetului de pe lângă Judecătoria X a luat lucrurile recurentei, le-a introdus în niște cutii, care ulterior au fost duse în anticamera biroului nr. 1 și nu în biroul nr. 1 unde figura ca ar fi trebuit să fie mutată, conform ordinului nr. 1 din 8 ianuarie 2019 emis de prim procuror B.

În ceea ce privește abaterea disciplinară constând în refuzul de a intra în posesia lucrărilor repartizate în data de 8.01.2019 respectiv lucrarea nr.

x/III/2/2018, nr. y/III/2/2018 și z/III/2/2018, arată că aceste lucrări se aflau în biroul nr. 24, fostul său birou, deci în posesia sa. Arată că din actele dosarului rezultă că aceste lucrări au fost mutate în noul său birou prin dispoziția conducerii parchetului. În ceea ce privește reținerea ca abatere disciplinară a împrejurării că nu a soluționat aceste lucrări, arată că a dorit ca procedura de mutare să se desfășoare conform legii.

În ceea ce privește lipsa de la instanță în perioada 15-16 ianuarie 2019 și deplasarea sa la Consiliul Superior al Magistraturii pentru studierea dosarului, respectiv participarea la ședința de judecată, recurenta procuror arată că prin neacordarea concediului i-au fost încălcate drepturile fundamentale și că scopul urmărit a fost sancționarea sa deși rezultă că nu a lipsit nejustificat ci s-a preocupat de dosarul disciplinar în care era cercetată. Mai arată că se impunea să meargă, inclusiv pentru studierea dosarului la Consiliul Superior al Magistraturii pentru a-și pregăti apărarea, deoarece bănuiește de rea-credință atât persoanele care au formulat sesizarea împotriva sa, cât și pe inspectorul judiciar.

Cu privire la neparticiparea la ședința în 15 ianuarie 2019, precizează că în cadrul instanței existau mulți procurori care o puteau înlocui pentru ședința din acea dată.

În plus, ordinul său de deplasare din 15 ianuarie 2019 la Consiliul Superior al Magistraturii a fost semnat pentru prezență de reprezentantul instanței disciplinare astfel că apreciază că acesta are valoare probatorie în sensul unei justificări pentru lipsa de la instanță.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de Legea nr. 303/2004, republicată, la art. 99 lit. m autoarea recursului învederează că în mod greșit s-a reținut că a refuzat mutarea în biroul nr. 1, dar că aceea era o cameră de trecere, improprie desfășurării activității sale. Mai mult arată că Inspecția Judiciară a reținut această abatere prevalându-se de existența Ordinul nr. 1 din 8 ianuarie 2019, iar în fața instanței disciplinare nu s-a pus în discuție refuzul său de a da curs dispozițiilor acestui ordin.

Mai arată că imposibilitatea de a respecta ordinul emis de conducerea parchetului este justificată de faptul că mutarea sa s-a făcut în scop șicanatoriu și pentru distracția conducerii parchetului.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și pe cale de consecință, pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

4) Întâmpinarea formulată de Inspecția Judiciară

Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului.

Prin întâmpinare, se solicită respingerea excepției prescripției răspunderii disciplinare invocată de recurentă.

Referitor la aspectul aplicării în timp a legii, arată intimata că dosarul disciplinar este guvernat de dispozițiile Legii nr. 303/2004, respectiv ale Legii nr. 317/2004, raportat la data săvârșirii faptelor și la data sesizării instanței disciplinare.

Intimata solicită, de asemenea, respingerea susținerilor din cererea de recurs referitoare la o pretinsă imprescriptibilitate a răspunderii disciplinare.

Mai arată că susținerile referitoare la dispozițiile generale din Codul muncii nu pot fi primite întrucât profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcție, în privința căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr.303/2004 și Legea nr.317/2004 derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente prevederile din Codul muncii.

În cauză, însă, art. 46 alin. (7) din Legea nr.317/2004 [art. 47 alin. (6) din Legea nr. 305/2022] reglementează termenul de prescripție a dreptului de exercitare a acțiunii disciplinare, astfel că nu se constată existența unei situații care să atragă imprescriptibilitatea răspunderii disciplinare a magistratului.

Contrar susținerilor recurentei în sensul ca a fost în imposibilitate de a da eficiență ordinului conducătorului Parchetului de a se muta într-un alt birou, din probele administrate în cauză a reieșit că maniera în care recurenta a refuzat să elibereze biroul, să predea cheia acestuia, să participe la sigilarea/desigilarea cutiilor, reprezintă împrejurări ce demonstrează modul deficitar în (are pârâta A se raportează atât la standardele de conduită stabilite în sarcina magistraților, cât și la cele general valabile pentru restul cetățenilor.

Se învederează că în sarcina pârâtei procuror s-au reținut manifestări multiple de natură a aduce atingere demnității funcției de magistrat, așa cum acestea au fost amplu prezentate în cuprinsul hotărârii instanței disciplinare, astfel că, susținerilor recurentei referitoare la problema mutării acesteia într-un alt birou nu li se poate acorda relevanța propusă de aceasta.

Mai arată că faptele reținute în sarcina procurorului cercetat se fundamentează pe probe, relevante în dovedirea comportamentului recurentei fiind următoarele mijloace de probă: procesul verbal nr.206/IX/l/2018 din 9 ianuarie 2019, depozițiile procurorilor și ale grefierilor aflate la dosar, informarea nr. x/I/7 din 15 ianuarie 2019 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria X.

În ceea ce privește susținerea recurentei conform căreia a absentat de la serviciu și de la ședința de judecată din 15 ianuarie 2019, deoarece trebuia să fie prezentă la ședința Secției pentru procurori în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, consideră că aceasta nu justifică absența de la serviciu și de la ședința de judecată din data de 15 ianuarie 2019, în condițiile în care magistratului nu i-a fost aprobată cererea de concediu formulată.

Referitor la acordarea concediului de odihnă menționează că oportunitatea aprobării acestei cereri aparține conducătorului parchetului care în funcție de volumul de activitate, de resursele umane pe care le are la dispoziție, de complexitatea lucrărilor aflate în lucru, de motivele invocate de solicitant va aprecia asupra acordării concediului de odihnă ce a fost solicitat în afara perioadei vacanței judecătorești, în măsura în care apreciază că cererea este justificată de motive temeinice.

În ceea ce privește respingerea probei testimoniale solicitată de recurentă, menționează că dispozițiile art. 255 C. proc. civ. referitoare la admisibilitatea probelor, cât și cele ale art. 258 C. proc. civ. referitoare la încuviințarea probelor [texte de lege aplicabile în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004] prevăd posibilitatea instanței, de a cenzura probele solicitate de părți, competență care se circumscrie nevoii unei rigori procesuale, în vederea asigurării celerității procesului și a pertinenței probelor administrate, și care, totodată, constituie o modalitate eficientă de prevenire și limitare a abuzului de drept în materie.

Astfel, probele se pot încuviința numai dacă sunt admisibile potrivit legii și instanța socotește că ele pot să ducă la soluționarea procesului, iar această competență recunoscută instanței de a hotărî asupra admisibilității unei probe, în funcție de pertinența și concludenta sa, este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică.

De asemenea, dispozițiile art. 22 C. proc. civ. îi conferă judecătorului, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluționarea litigiului dedus judecății în concordanță cu standardele unui proces echitabil, și posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege menționate.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia inspectorul judiciar a respins probele solicitate de recurentă, menționează că, în cadrul cercetării disciplinare, inspectorul administrează probele pe care le consideră necesare, inclusiv sub aspectul verificării apărărilor formulate de magistratul cercetat, astfel că respingerea unor probe pentru că nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate nu poate atrage nelegalitatea cercetării disciplinare.

În concluzie, apreciază că motivele invocate de către autoarea recursului sunt nefondate și că hotărârea atacată este legală întrucât cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a normelor de drept material și procesual, astfel că solicită respingerea acestora.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, față de faptul că recurenta și-a subsumat criticile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, așa cum a decis Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate prin memoriul de recurs, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

În cauză a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub aspectul aplicării în timp a legii, se reține că, în prezent, procedura disciplinară este reglementată expres prin Legea nr.305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar anterior intrării în vigoare acestui act normativ această procedură era reglementată de dispozițiile Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1105 din 16 noiembrie 2022, nu conține norme tranzitorii cu caracter general care să reglementeze conflictul de legi rezultat din intrarea în vigoare a acestui act normativ.

În lipsa unor norme tranzitorii, pentru a stabili legea aplicabilă acțiunilor disciplinare intrării în vigoare a legii noi, devin aplicabile normele generale care reglementează aplicarea legii de procedură civilă în timp, respectiv dispozițiile art. 24 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 24 C. proc. civ.: „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor ș executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.”

Scopul acestei norme este acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri, în funcție de data începerii procesului. În acest fel, normele de procedură sunt pe deplin previzibile pentru toți participanții la proces, care pot estima coordonatele esențiale înăuntrul cărora se va desfășura procesul.

Totodată, textul consacră principiul neretroactivității legii, aplicarea în timp a legii de procedură civilă urmând a fi supusă regulii instituite prin acest articol. Așadar, legea de procedură va produce efecte numai pentru viitor, în considerarea principiului general al aplicării normelor juridice în timp, conform căruia legea se aplică pe durata cuprinsă între data intrării în vigoare și data abrogării ei.

Pe de altă parte, potrivit art. 25 C. proc. civ. „procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.” Această normă stabilește, cu valoare de principiu, că legea de procedură ultra activează, procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi.

Mai mult, se reține că în Constituție se consacră ca principiu de drept neretroactivitatea legii conform căruia o lege, odată adoptată, produce efecte juridice numai pentru viitor. Practica judiciară și legislația au impus două excepții de neretroactivitate a legii și anume, cea privind aplicarea legii penale mai blânde și cea privind legile interpretative.

Astfel, art. 15 alin. (2) din Constituție prevede, neechivoc, faptul că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”

Din perspectiva normelor de drept material, cu valoare de normă tranzitorie, art. 284 alin. (2) din Legea nr.303/2022 privind Statutul judecătorilor și procurorilor stabilește în mod expres că „prevederile prezentei legi nu se aplică procedurilor de evaluare ori de ocupare a posturilor, altele decât cele prevăzute la alin. (1) și nici altor proceduri în curs de desfășurare la data intrării sale vigoare.”

Din perspectiva normei generale, art. 6 alin. (2) C. civ., prevede că „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Față de argumentele de drept expuse anterior, se constată că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.317/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, legea în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate ca abateri disciplinare.

Contrar susținerilor din recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripție al răspunderii disciplinare prevăzut de legea nouă, întreaga procedură disciplinară și exercitarea acțiunii disciplinare față de recurenta procuror A este guvernată de dispozițiile Legii nr. 317/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.”

Înalta Curte constată că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă indubitabil că fapta reținută ca abatere disciplinară a avut loc în perioada 8-15 ianuarie 2019, astfel încât exercitarea acțiunii disciplinare de către Inspecția Judiciară, la 10 iulie 2019 (data înregistrării acțiunii disciplinare pe rolul Secției pentru procurori), s-a făcut cu respectarea termenului de doi ani de la săvârșirea abaterii, prevăzut de textul legal mai sus citat, precum și în termenul de 30 de zile de la data finalizării cercetării disciplinare – 10 iunie 2019.

Instanța de recurs va respinge ca nefondate criticile recurentei conform cărora față de alte categorii de angajați pentru care legea prevede termene clare de prescripție a răspunderii disciplinare, pentru magistrați legea veche nu prevede astfel de termene, ceea ce contravine jurisprudenței instanțelor naționale și a celor europene.

Este adevărat că prin Decizia nr. 71 din 11 mai 1999, invocată de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Curtea Constituțională a României a reținut, în esență, că termenele de prescripție a răspunderii disciplinare „constituie, pe de o parte, o măsură de protecție a angajaților față de aplicarea arbitrară a unui regim sancționator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă”.

În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că termenele de prescripție servesc mai multor scopuri importante, și anume să asigure securitatea și finalitatea juridică, să protejeze potențialii pârâți de plângerile tardive care pot fi dificil de contestat și să prevină orice nedreptate care poate rezulta în cazul în care instanțele ar fi obligate să se pronunțe cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat, pe baza unor probe care este posibil să fi devenit nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere 1996 IV). Termenele de prescripție constituie o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante în ceea ce privește infracțiunile penale, disciplinare sau de altă natură (Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei, cererea nr. 21722-11, par. 137).

Or, în cazul judecătorilor și procurorilor, prin Legea nr. 317/2004 și prin normele secundare în materie, a fost instituită o procedură disciplinară ce asigură garanții suplimentare ale respectării drepturilor magistratului vizat, prin reglementarea separată a unei proceduri prealabile de cercetare disciplinară, efectuate de Inspecția Judiciară, care nu poate aplica ea însăși o sancțiune, ci învestește în acest sens, printr-o acțiune disciplinară, secția corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. După derularea unei proceduri administrativ-jurisdicționale caracterizate de contradictorialitate, secția învestită pronunță o hotărâre prin care, dacă este cazul, admite acțiunea și aplică o sancțiune disciplinară. Sancțiunea disciplinară astfel aplicată nu are caracter definitiv, pentru că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, ce are efect suspensiv de executare, conform art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Prin urmare, procedura disciplinară aplicabilă în cazul magistraților cuprinde mai multe etape care în mod rezonabil nu pot fi încadrate într-un termen fix de doi ani de la săvârșirea faptei, raportul juridic în cadrul căruia se antrenează răspunderea disciplinară epuizându-se după soluționarea recursului potrivit regulilor cuprinse în Codul de procedură civilă. De aceea, nu poate fi acceptată interpretarea propusă de recurentă, în sensul că termenul prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ar viza prescripția aplicării sancțiunii disciplinare, iar nu a dreptului la acțiune disciplinară.

Având în vedere statutul special al judecătorilor și procurorilor, reglementat în mod distinct, printr-o lege care conține prevederi exprese în materie, nu se poate reține aplicabilitatea, în completare sau prin analogie, a dispozițiilor cu caracter general cuprinse în Codul muncii sau în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, invocate, de asemenea, de recurentă (art. 77 alin. (5)

Este lesne de observat că în ambele situații, spre deosebire de modul în care este antrenată răspunderea disciplinară a magistraților, sancțiunea disciplinară este aplicată printr-un act juridic unilateral al angajatorului însuși sau al unui organism instituit la nivelul acestuia, care își produce efectele de la data comunicării către destinatar, legea neprevăzând un efect suspensiv de drept al contestației adresate instanței competente. Această diferență de regim juridic imprimă o incompatibilitate a reglementărilor care exclude posibilitatea aplicării lor în speță prin analogie.

Problema de drept a inaplicabilității prevederilor generale ale Codului muncii în ceea ce privește prescripția răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor a fost dezlegată, în coordonate asemănătoare, și în Decizia nr. 269 din 23 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prin care a fost respins recursul împotriva Încheierii din 13 ianuarie 2016 și Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2015, precum și în Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017 a aceleiași instanțe, prin care au fost admise recursurile împotriva Hotărârii nr. 1/J din 8 februarie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2016.

Nici argumentul jurisprudențial rezultat din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei (cererea nr. 21722-11) nu are semnificația acordată de recurentă, atât reglementările naționale, cât și circumstanțele de fapt fiind diferite.

În hotărârea respectivă, instanța de contencios european a constatat că dreptul intern ucrainean „nu prevede niciun termen de prescripție în privința procedurilor pentru revocarea din funcție a unui judecător pentru încălcarea jurământului” și nu a apreciat că ar fi necesar să se indice care ar trebui să fie durata termenului de prescripție, dar a considerat că o abordare atât de limitată a măsurilor disciplinare aplicabile judecătorilor pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice (par. 139).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la această concluzie în contextul în care faptele examinate de Consiliul Superior al Magistraturii în anul 2010 datau din perioada 2003-2006, partea fiind pusă într-o poziție dificilă, întrucât trebuia să își construiască apărarea cu privire la unele evenimente petrecute într-un trecut îndepărtat (par. 138). Situația nu este similară celei din prezentul litigiu, dat fiind faptul că acțiunea disciplinară a fost formulată în termenul de doi ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, întregul context al circumstanțelor cauzei nefiind de natură să limiteze posibilitățile de asigurare a unei apărări efective a recurentei.

În consecință, modalitatea de calcul a termenului de prescripție, stabilită de către Secția pentru procurori, ca instanță de disciplină, prin raportare la dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și la momentul finalizării faptei, este legală, răspunderea disciplinară a procurorului A pentru fapta ce constituie obiectul acțiunii disciplinare exercitate în cauză de către Inspecția Judiciară nefiind prescrisă.

În plus, se observă elemente de inconsecvență în susținerea memoriului de recurs, în sensul că în ceea ce privește excepția prescripției răspunderii disciplinare autoarea recursului invocă incidența Legii nr. 303/2022, iar în privința criticilor referitoare la imparțialitatea inspectorului judiciar, se invocă aplicarea în mod greșit în cauză a dispozițiilor acestei legi.

Motivul de recurs privind încălcarea dreptului la apărare ca urmare a neefectuării verificărilor prealabile în raport cu situația speței, respingerii probelor solicitate și neanalizării apărărilor formulate în etapa cercetării disciplinare este, de asemenea, nefondat.

Art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prevede că aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.

De asemenea, conform art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii pot consulta baze de date, informații și acte din evidențele Inspecției Judiciare ori alte altor autorități, pot solicita, în condițiile legii, inclusiv conducătorilor instanțelor sau parchetelor, orice informații, date și documente și pot face orice verificări pe care le consideră necesare pentru soluționarea lucrării, cu respectarea principiului confidențialității.

Din analiza coroborată a prevederilor anterior evocate rezultă că inspectorului judiciar căruia i s-a repartizat lucrarea disciplinară i se recunoaște libertatea de apreciere în privința verificărilor prealabile ce se impun a fi efectuate.

Verificând respectarea acestor norme, Înalta Curte constată că inspectorul judiciar a efectuat verificările prealabile pe care le-a considerat necesare pentru a stabili dacă există indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare imputate recurentei.

Totodată, Înalta Curte constată că rezoluția nr. 1927 din 18 iunie 2019 cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 27 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare în etapa administrativă a cercetării disciplinare care, de altfel, nu este publică și nici contradictorie, conform art. 20 alin. (2) din aceleași norme.

Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici referitoare la încălcarea de către instanța disciplinară a unor reguli de procedură de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de drept substanțial, mai precis a textelor legale incriminatoare, ca și a normelor procedurale pretins încălcate de intimata procuror, invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare.

1) Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de recurs reține următoarele:

S-a imputat recurentei procuror faptul că a adoptat o atitudine necorespunzătoare față de conducerea Parchetului de pe lângă Judecătoria X, cât și a unor grefieri din cadrul unității de parchet cu ocazia desfășurării de către aceștia a unor activități pe care au fost desemnați să le efectueze, faptă ce întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c din Legea nr. 303/2004.

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constă în „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”.

Pentru a fi angajată răspunderea disciplinară este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă și legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultatul produs.

Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

Astfel, pentru existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, magistratul să fi avut o atitudine nedemnă față de unul dintre subiecții expres enumerați de textul de lege, iar atitudinea respectivă să fie manifestată în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu.

Sub aspectul laturii subiective, pentru existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca atitudinile astfel caracterizate să fie asumate de procuror în mod conștient, voit sau acceptat.

Prin „atitudine nedemnă”, în sens larg, se înțelege orice manifestare a unui judecător sau procuror cont ară standardelor de conduită impuse de legile, hotărârile și regulamentele care normează a:tîvitatea magistraților. În sens restrâns, atitudinile nedemne ale unui magistrat constau în acele gesturi, cuvinte, expresii, care se situează în afara unui comportament civilizat și decent care trebuie să guverneze relațiile dintre oameni.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 90 din Legea nr.303/2004 republicată și modificată, „Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie și în societate. Relațiile judecătorilor și procurorilor la locul de muncă și în societate se bazează pe respect și bună-credință”.

O conduită nedemnă este contrară și dispozițiilor art. 17 și 18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora: „Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate.” și, respectiv, „Relațiile judecătorilor și procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect și bună-credință, indiferent de vechimea în profesie și de funcția acestora. Judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesionala și morala a colegilor lor”.

În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin motivele de recurs sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.

Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentei procuror, se reține că instanța de disciplină a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.

Situația de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul prejudiciabil și legătura de cauzalitate.

Semnificativ este faptul că recurenta însăși nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă propria semnificația acestora.

Înalta Curte apreciază că relațiile de serviciu între recurenta procuror și colegi au depășit limitele normelor de conduită prevăzute de lege pentru magistrați.

Astfel, se reține că elementul material al abaterii disciplinare în discuție este relevat de atitudinea necorespunzătoare a magistratului cercetat față de conducerea Parchetului de pe lângă Judecătoria X, precum și față de colegii procurori, precum și cu grefierii, astfel cum reiese din situația de fapt amplu prezentată în cadrul prezentei hotărâri.

Ca atare, se impune a se considera că atitudinea și comportamentul în discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat.

În egală măsură, și în ceea ce privește latura subiectivă, se constată că Secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut corect vinovăția recurentei magistrat, sub forma intenției indirecte, aceasta rezultând din modul în care magistratul a înțeles să-și încalce obligațiile legale și deontologice derivate din statutul de procuror, probele administrate dovedind existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.

Consecința imediată și directă a acestor încălcări și pe care recurenta încearcă să o minimalizeze constă în deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de procuror, cu consecința afectării imaginii justiției.

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c din Legea nr. 303/2004, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină.

2) Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. f din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de recurs reține următoarele:

S-a mai imputat recurentei procuror săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. f din Legea nr.303/2004 constând în refuzul explicit manifestat de magistrat de a intra în posesia lucrărilor repartizate la data de 9 ianuarie 2019, respectiv