Decizia nr. 96/2017 — ÎCCJ — recurs

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, sub nr. x/P/2016, Inspecția Judiciară a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită, în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 303/2004”) pârâtei A., prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), lit. j) și lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea în mod nejustificat a obligațiilor cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente, nerespectarea secretului confidențialității lucrărilor care au acest caracter și exercitarea funcției cu gravă neglijență, precum și pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea secretului confidențialității lucrărilor care au acest caracter și exercitarea funcției cu rea-credință. II. Hotărârile instanței de disciplină; 1. Prin Încheierea din 10 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, a respins excepția nulității actului de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, excepția nulității actelor de cercetare disciplinară efectuate de inspectorul C. și a celor efectuate în echipă cu inspectoarea D. și excepția nulității actelor de cercetare disciplinară efectuate în legătură cu sesizarea ce a stat la baza constituirii Dosarului nr. x/IJ/DIP/2015 al Inspecției Judiciare.

Prin Hotărârea nr. 7/P din 22 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, a hotărât, cu unanimitate, următoarele: admite în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași; în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, aplică pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, sancțiunea disciplinară constând în „avertisment" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004; respinge acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată; respinge acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A., prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) și lit. m) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată. III. Recursurile declarate în cauză; A. Recursul declarat de Inspecția Judiciară; 1. Împotriva hotărârii menționate la pct. 3, a declarat recurs Inspecția Judiciară, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând hotărârea atacată pentru încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 99 lit. t), lit. j) și lit. m) din Legea nr. 303/2004 și pentru reținerea unei situații de fapt eronate în raport cu probele administrate și cu exigențele textelor de lege, pentru argumentele arătate în continuare. 2. În mod greșit instanța de disciplină a respins acțiunea cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 promovată împotriva procurorului B., ignorând legătura directă și indisolubilă dintre această abatere disciplinară și cea prevăzută de art. 99 lit. j) din lege, pentru care pârâtului i-a a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în „avertisment”. Această legătură rezultă din faptul că abaterea prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, constând în punerea la dispoziția autorităților din Republica Moldova în afara cadrului legal a actelor de urmărire penală cu caracter „secret de serviciu”, nu poate fi comisă decât cu ocazia comunicării celorlalte acte de urmărire penală în modalitatea reținută în acțiunea disciplinară, comunicare ce întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din lege.

Instanța de disciplină a omis faptul că, prin transmiterea celor două adrese, au fost puse la dispoziția unei autorități dintr-un stat Non - Uniunea Europeană, sub denumirea de „documentație justificativă'”, actele de urmărire penală încheiate în cele două dosare, înainte de semnarea acordurilor comune de anchetă, care constituie cadrul legal.

În hotărârea recurată a fost reținută o situație de fapt eronată, făcându-se confuzie între „acte de urmărire penală puse la dispoziție” în afara cadrului legal, în scopul declanșării unor investigații proprii de către autoritățile din Republica Moldova, „schimb de informații”, reglementat expres în art. 179 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 302/2004”) sub denumirea de „transmiterea spontană de informații”, și „informarea autorităților”, care nu presupune transmiterea actelor de urmărire penală în materialitatea lor, reținând că, în Dosarele nr. x/P/2014, nr. x/P/2014 și nr. x/P/2015, procurorul B. nu a avut în vedere schimbul de informații, ci a dorit informarea autorităților din Republica Moldova în scopul inițierii propriei anchete și ulterior semnării acordului comun de anchetă. Sub acest aspect, instanța de disciplină a ignorat faptul că, dacă dorea informarea autorităților din Republica Moldova, procurorul transmitea informații din dosarele respective, conduită permisă de art. 123 din Legea nr. 302/2004, text de lege apreciat de instanța de disciplină ca fiind inaplicabil, și nu transmitea în materialitatea lor actele de urmărire penală efectuate în aceste cauze, prezentate în adrese ca „documentație justificativă”.

În mod greșit instanța de disciplină a reținut că în Dosarul nr. x/P/2015 au fost transmise acte de urmărire penală. În acest sens, în cuprinsul rezoluției de sesizare a secției pentru procurori în materie disciplinară, s-a menționat că, referitor la persoanele cercetate în Dosarul nr. x/P/2015, încă din anul 2013 autoritățile din Republica Moldova efectuau cercetări cu privire la aceleași fapte și persoane.

Instanța de disciplină a ignorat intenția procurorului B. de a manipula legea prin aceea că, în cele două adrese, a folosit termenul de „documentația justificativă” pentru actele de urmărire penală puse la dispoziție, inclusiv a celor cu caracter „secret de serviciu”. Prin urmare, folosind noțiunea de „documentație”, pârâtul procuror a indus în eroare conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece a lăsat sa se înțeleagă că a transmis „informații” către autoritățile din Republica Moldova.

Instanța de disciplină a reținut că, în cele două adrese transmise Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a specificat în mod expres că se înaintează documentația justificativă din aceste dosare, acreditând astfel ideea că această instituție a cunoscut activitatea procurorului B. și a fost de acord cu ea, lucru nereal, întrucât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere faptul că transmiterea de „informații” nu era interzisă de art. 123 din Legea nr. 302/2004, iar procurorul B. va respecta procedura referitoare la această acțiune.

Din probatoriul administrat, inclusiv din declarația dată în fața instanței de disciplină, rezultă că pârâtul procuror B. a transmis autorităților din Republica Moldova, înainte de încheierea acordurilor comune de anchetă, deci în afara cadrului legal, acte de urmărire penală încheiate în cele două dosare penale, inclusiv acte cu caracter „secret de serviciu”, creând o stare de pericol pentru înfăptuirea corectă a actului de justiție.

Acțiunea pârâtului procuror contravine dispozițiilor art. 58 și art. 59 din Tratatul încheiat între România și Republica Moldova și ale art. 20 din Protocolul nr. 2 adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, ratificat prin Legea nr. 368/2004.

Reaua-credință a pârâtului procuror rezultă din modul în care a manipulat legea în vederea încheierii unor acorduri comune de anchetă și implicit a unor echipe comune de anchetă, iar calitatea și experiența profesională a procurorului sunt criterii ce au fost avute în vedere la reținerea relei-credințe în comiterea faptei.

Privitor la respingerea acțiunii disciplinare formulate împotriva prim-procurorului A. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), lit. j) și lit. m) din Legea nr. 303/2004, instanța de disciplină a încălcat normele de drept material. În legătură cu abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004;

Prin semnarea celor două adrese din 03 decembrie 2014 și din 29 ianuarie 2014 (redactate și semnate inițial de procurorul B.), au fost puse la dispoziția autorităților din Republica Moldova, în afara cadrului legal, adică înainte de încheierea unor acorduri comune de anchetă, acte de urmărire penală încheiate în aceste dosare, inclusiv acte cu caracter „secret de serviciu”, sub denumirea de „documentație justificativă”, creând astfel o stare de pericol pentru înfăptuirea corectă a actului de justiție.

În exercitarea controlului operativ curent, prevăzut de art. 86 lit. a) și lit. e) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2632/2014, prim-procurorul A. avea obligația de serviciu de a verifica în ce anume constă „documentația justificativă” și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru transmiterea acesteia unui stat Non - Uniunea Europeană. În raport cu principiile și dispozițiile cuprinse în art. 132 din Constituție și art. 62 alin. (2) și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 304/2004”), viza de legalitate aplicată de pârâta prim-procuror A. pe cele două adrese, cu ocazia efectuării controlului operativ curent, realizat în virtutea prerogativelor conferite de lege, nu poate fi asimilată unui act pur formal, ci reprezintă o activitate similară celei de judecată la care face trimitere legiuitorul în conținutul dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 49 alin. (2) C. proc. pen., așa cum s-a reținut în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 393/2012. În speță, cenzurarea de către primul-procuror a adreselor emise de procurorul B. este legală, fiind exercitată în virtutea controlului ierarhic, a controlul operativ curent și în exercitarea atribuției de reprezentare a unității în relațiile cu alte instituții, conform art. 86 lit. i) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor.

Instanța de disciplină a ignorat faptul că documentația justificativă transmisă în afara unui cadru legal a fost formată din actele de urmărire penală efectuate în cele două dosare, iar nu din informații necesare declanșării propriei investigații și încheierii acordurilor comune de anchetă. Prin urmare, semnând cele două adrese și neverificând în ce constă documentația justificativă transmisă autorităților din Republica Moldova, prim-procurorul A. a facilitat transmiterea unor acte de urmărire penală încheiate în două dosare penale aflate în lucru, inclusiv a unor acte cu caracter „secret de serviciu”, creând astfel o stare de pericol pentru înfăptuirea în bune condiții a activității de urmărire penală. În legătură cu abaterea prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004;

Sunt contradictorii considerentele hotărârii atacate, întrucât, pe de o parte, instanța de disciplină a reținut că prim-procurorul nu a văzut documentația, deci nu a cunoscut că, printre actele de urmărire penală transmise autorităților din Republica Moldova, se afla un act cu caracter „secret de serviciu”, respectiv Ordonanța nr. 1256/P/2014 din 16 ianuarie 2014 emisă de procurorul de caz, prin care a fost autorizată măsura efectuării unor livrări supravegheate, iar, pe de altă parte, a motivat respingerea acțiunii având în vedere percepția pârâtei A. cu privire la ordonanța procurorului de caz, pe care a considerat-o un act procedural. Din această motivare rezultă că pârâta prim-procuror a cunoscut că documentația justificativă transmisă era formată din acte de urmărire penală printre care și ordonanța de autorizare a livrării supravegheate.

În condițiile în care procurorul pârât B. a fost sancționat cu „avertisment” pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, iar adresa de înaintarea a actelor respective a fost semnată și de prim-procurorul A., primul-procuror nu poate fi exonerat de răspundere disciplinară, deoarece era în măsură să cenzureze actele procurorului din subordine, conform celor prezentate anterior. În legătură cu abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004;

Hotărârea a fost dată cu interpretarea eronată a prevederilor art. 64 lit. c) din Legea nr. 304/2004, întrucât în mod greșit a reținut instanța de disciplină existența unei decizii manageriale de echilibrare a volumului de activitate, împrejurare în care prevederile menționate din Legea nr. 304/2004 nu sunt aplicabile. În speță, nu se poate reține existența unei decizii manageriale de echilibrare a volumului de activitate, întrucât, în urma informării din 07 aprilie 2014, întocmită atunci când procurorul B. a început activitatea la unitatea de parchet, primul-procuror A., în exercitarea funcției manageriale, nu a luat nicio măsură de redistribuire a celor 25 de dosare penale aflate în instrumentarea unui procuror care nu efectuase în aceste dosare niciun act de urmărire penală, fiind lăsate în nelucrare de la data înregistrării (din perioada 2010-2012), într-unul dintre dosare intervenind chiar prescripția răspunderii penale. Întrucât nu a reținut în aceste condiții niciun dezechilibru în volumul de activitate al procurorilor care lucrau în sectorul corupție de natură să justifice luarea unei măsuri manageriale, pârâta prim-procuror A. nu a avut în vedere echilibrarea volumului de activitate atunci când a dispus redistribuirea celor 22 dosare penale către pârâtul procuror B. Așa cum s-a arătat în acțiunea disciplinară, volumul mare de activitate, invocat de procurorul E. și de prim-procurorul A. se putea echilibra prin respectarea dispozițiilor legale, iar nu prin eludarea lor, respectiv prin redistribuirea cauzelor lăsate în nelucrare peste 30 zile sau prin repartizarea noilor dosare numai procurorilor cu volum mic de activitate. B. Recursul declarat de pârâta prim-procuror A.;

Împotriva hotărârii menționate la pct. 3 a declarat recurs pârâta A., prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și criticând hotărârea instanței de disciplină numai în ceea ce privește abaterile prevăzute de art. 99 lit. j) și lit. m) din Legea nr. 303/2004 ce îi sunt imputate prin acțiunea disciplinară.

Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, recurenta A. expune circumstanțele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 55 din 12 iunie 2014 și susține că există contradicție între concluzia instanței de disciplină în sensul că decizia de redistribuire a dosarelor a fost o decizie managerială, prin care a fost realizată echilibrarea volumului de activitate între procurorii din același sector de activitate, și concluzia aceleiași instanțe referitoare la existența laturii obiective a abaterii disciplinare din perspectiva nesocotirii condițiilor impuse de art. 64 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 304/2004. Suplimentar, recurenta menționează că acest text de lege nu impune ca procurorul ierarhic superior să realizeze un act de control și de îndată să emită o dispoziție de redistribuire a dosarelor. În situația dată, recurenta arată că a întocmit trei acte de verificare a volumului de activitate al procurorilor din secția de urmărire penală, în lunile aprilie 2014, mai 2014 și iunie 2014, iar ordinul de redistribuire a dosarelor aflate în instrumentarea procurorului E. a fost o decizie managerială corectă și justă în raport cu situația existentă la acel moment în unitate, nu a adus nicio vătămare a drepturilor procurorilor implicați, a condus la echilibrarea volumului de activitate și nu a prejudiciat interesele Ministerului Public, ci, dimpotrivă, a accelerat soluționarea cauzelor vechi. Prin urmare, nefiind constatată existența vreunei vătămări, recurenta consideră că fapta imputată nu poate fi calificată ca abatere disciplinară.

Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, în raport cu aspectele reținute în hotărârea atacată, recurenta formulează criticile arătate în continuare.

Calificarea ordonanței procurorului de caz ca document clasificat „secret de serviciu” se întemeiază pe o greșită interpretare a normelor de drept aplicabile în materie. Afirmă recurenta că Ordinul nr. 223 din 16 noiembrie 2011 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru aprobarea Ghidului pe baza căruia se realizează clasificarea corectă și uniformă a informațiilor secrete de stat și secrete de serviciu nu a fost modificat după intrarea în vigoare a N.C.P.P., cuprinzând astfel dispoziții și proceduri care nu mai erau de actualitate.

Având în vedere dispozițiile art. 15 lit. e) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr. 182/2002”) și ale art. 14 alin. (2) din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002 (denumite în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate”), ordonanța emisă de procuror în temeiul art. 151 C. proc. pen. nu constituie un document „secret de serviciu”. De asemenea, mandatul de supraveghere tehnică emis de instanță și în temeiul căruia au fost monitorizate contactele între persoanele suspecte nu este document clasificat și nici informațiile care le conține nu au acest regim. Informațiile cuprinse în mandat prezintă într-adevăr caracter confidențial, însă doar indicarea numărului mandatului în conținutul ordonanței procurorului nu dobândește acest caracter. Art. 151 C. proc. pen. nu face referire la măsuri speciale de asigurare a confidențialității acestei ordonanțe și nici a rezultatului activităților efectuate în temeiul ei, ca în situația altor măsuri tehnice de supraveghere. Datele confidențiale sunt informațiile despre o persoană, a căror utilizare trebuie să se facă cu respectarea drepturilor privind protecția vieții private, iar asigurarea confidențialității nu poate fi opusă unui alt organ judiciar, mai ales în cazul de față, în condițiile în care procurorul urmărea documentarea unei grupări infracționale care acționa pe teritoriile a două state. Este de esența actelor de urmărire efectuate de echipele comune de anchetă ca acestea să fie îndeplinite cu respectarea legii naționale de procedură, iar toate probele administrate în cuprinsul acestei forme de cooperare judiciară internațională de fiecare procuror național membru al echipei comune de anchetă servesc și pot fi folosite în ambele cauze înregistrate în fiecare stat implicat. Mai arată recurenta că nu a semnat un document conceput de procurorul de caz prin care să fi fost dezvăluite informații confidențiale de anchetă în presă ori care să fi condus la prejudicierea în vreun fel a urmăririi penale și nici nu a avut reprezentarea că acest demers ar fi apt să afecteze în mod negativ desfășurarea urmăririi penale. Totodată, afirmă recurenta că a apreciat că atât art. 179 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cât și art. 11 alin. (1) din Protocolul nr. 2 adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, ratificat prin Legea nr. 368/2004 permit transmiterea către autoritățile competente ale unei părți, de informații obținute în cadrul anchetei, considerând că noțiunea de „informații" nu exclude și dovedirea veridicității și a suportului lor, prin înscrisuri.

Recurenta susține că rândul 10 de la pct. 8 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 223/16 noiembrie 2011 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu este aplicabil, întrucât se referă la informații preliminare autorizării în condițiile legii a livrărilor supravegheate, iar, în conținutul ordonanței puse la dispoziția organelor judiciare din Republica Moldova, procurorul de caz nu a divulgat datele preliminare autorizării. C. Recursurile declarate de pârâtul procuror B.;

Împotriva hotărârilor menționate la pct. 2 și 3 a declarat recurs pârâtul procuror B., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul critică soluția din încheierea menționată la pcr.3, prin care a fost respinsă cererea sa privind nulitatea sesizării și a actelor de procedură efectuate de Inspecția Judiciară. Susține recurentul că instanța de disciplină a respins cererea sa cu o motivare extrem de succintă, în care nu a analizat argumentele apărării expuse în întâmpinare. În acest sens, recurentul reia argumentele expuse în fața instanței de disciplină în susținerea excepției invocare.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea instanței de disciplină, menționată la pct. 3, pentru aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 182/2002, Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România și Ordinului procurorului general nr. 223 din 16 noiembrie 2011, expunând argumentele arătate în continuare.

Instanța de disciplină a stabilit greșit că documentele transmise autorităților judiciare din Republica Moldova ar fi conținut informații clasificate și nu a ținut cont de faptul că a fost corect aplicat principiul nevoii de a cunoaște în vederea atingerii scopului legitim, legal și comun al autorităților judiciare din România și din Republica Moldova. În acest sens, recurentul argumentează faptul că ordonanța emisă de un procuror într-o procedură judiciară nu poate fi considerată document clasificat, în sensul art. 4 alin. (3) din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. În speță, s-a produs o transmitere fără potențial prejudiciabil, pentru că efectuarea unei anchete penale doar pe teritoriul României era practic imposibilă, iar transmiterea informațiilor s-a făcut către persoane care, la rândul lor, aveau obligația să nu le divulge, urmărindu-se tocmai obiectul urmăririi penale, adică depistarea și tragerea la răspundere penala a persoanelor care comiteau infracțiuni, lucru care s-a și realizat, de altfel. Emitentul documentelor transmise către autoritățile judiciare ‚din Republica Moldova nu stabilise că aceste documente ar conține informații clasificate „secret de serviciu”. Fără a observat dispozițiile art. 7 - 11 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, instanța de disciplină a reținut culpa sa pentru transmiterea unor informații clasificate, deși documentele avute în vedere nu au fost și nu puteau fi calificate astfel.

În speță au fost transmise doar informații cu caracter confidențial, absolut necesare pentru realizarea acordurilor de cooperare și pentru cooperarea ca atare, iar nu informații clasificate, fapt în acord cu principiile care guvernează cooperarea judiciară internațională în materie penală și care reprezintă, de altfel, o practică statuată și agreată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciul pentru cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe, în vreme ce acțiunea disciplinară a fost circumstanțiată exclusiv prin raportare la transmiterea de informații clasificate secret de serviciu, așa încât transmiterea oricărei alte informații neclasificate nu face obiectul acțiunii disciplinare. IV. Procedura de filtrare a recursului; 1. Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 27 februarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 27 martie 2017. V. Considerentele Înaltei Curți; 1. Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile cuprinse în cele trei cereri de recurs prezentate la pct. III din prezenta decizie, care vor fi analizate sistematizat în raport cu actele dosarului și dispozițiile legale incidente, în contextul factual prezentat în hotărârea atacată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare. A. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul procuror B. împotriva încheierii menționate la pct. 2. 2. Este de observat faptul că recurentul formulează critici centrate pe faptul că hotărârea atacată cuprinde o motivare extrem de succintă, în care nu au fost analizate exhaustiv argumentele pe care le-a invocat în susținerea cererii pe care a formulat-o. 3. În exercitarea controlului de legalitate și temeinicie cu care a fost învestită în calea de atac a recursului, Înalta Curte constată că, în considerentele încheierii atacate, instanța de disciplină a expuse motivele de fapt și de drept pentru care a respins excepția invocată de pârâtul procuror B., analizând și constatând legalitatea sesizării din oficiu și a cercetării disciplinare în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) și (6), art. 47 alin. (9)-(11) din Regulamentul Inspecției Judiciare, precum și cu faptul că, prin Ordinul nr. 19 din 11 septembrie 2012, atribuțiile privind activitatea de avizare a actelor din cadrul Direcției de Inspecție Judiciară pentru Procurori au fost delegate inspectorului șef adjunct al Inspecției Judiciare. 4. În sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în considerente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele raționamentului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă argumentele reținute de instanță constituind o dispoziție arbitrară, care anulează principiile ce guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, astfel că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. vizează doar ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. 5. În cauză, se constată că încheierea recurată cuprinde, în considerentele sale, motivele pentru care a fost respinsă cererea pârâtului procuror B., respectiv excepția nulității sesizării și actelor de procedură efectuate de Inspecția Judiciară, instanța de disciplină nefiind obligată, din perspectiva dispozițiilor procedurale menționate, să răspundă punctual tuturor argumentelor expuse de parte în susținerea cererii formulate. B. Criticile formulate de recurenți în privința hotărârii menționate la pct. 3 vor fi analizate sistematizat în sensul considerentelor expuse în continuare. În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 imputată pârâtului procuror B.; 6. Circumstanțele în care au fost produse și consecințele generate de acțiunile imputate procurorului B. nu relevă exercitarea funcției cu rea-credință în scopul producerii unei vătămări. Dimpotrivă, așa cum întemeiat a reținut instanța de disciplină, aspecte care nu sunt combătute cu argumente pertinente de recurenta Inspecția Judiciară, magistratul cercetat nu a încălcat dispozițiile art. 548 alin. (1) C. proc. pen., art. 123 alin. (1) și art. 182 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 ori ale art. 58 și art. 59 din Tratatul încheiat între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, și nu există niciun motiv pentru a se aprecia exercitarea funcției cu rea-credință în scopul producerii unei vătămări. 7. În acest sens, cu just temei instanța de disciplină a avut în vedere faptul că proiectele acordurilor comune de anchetă au fost înaintate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciului de cooperare judiciară internațională, constatându-se doar în privința unui proiect anumite neregularități formale, singurul model de practică în domeniu era un acord pe care același procuror îl încheiase și îl semnase în perioada în care își desfășura activitatea la Direcția Națională Anticorupție, la momentul respectiv nu exista o practică privind echipele comune de anchetă, iar dispozițiile legale pretins a fi încălcate lăsau loc de interpretare chiar și la nivelul Serviciului de cooperare judiciară internațională din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 8. În opinia instanței, aceste elemente conturează concluzia că procurorul B. și-a exercitat funcția în considerarea experienței profesionale anterioare, fiind preocupat de intenția manifestă de a efectua, în condițiile unor serioase constrângeri de timp, toate demersurile necesare pentru a destructura rețele de contrabandă care activau pe teritoriul Republicii Moldova și al României, împrejurări care nu pot fi circumscrise noțiunii de rea-credință în sensul art. 99 lit. t) teza I coroborat cu art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 și care nu denotă intenția magistratului de a manipula legea ori de a induce în eroare autoritățile ierarhic superioare, atât timp cât întreaga activitate a procurorului a fost desfășurată în condiții de transparență. 9. Astfel fiind, nu pot fi primite susținerile recurentei Inspecția Judiciară în sensul că procurorul a exercitat funcția cu rea-credință, în condițiile în care probatoriul administrat nu relevă încălcarea cu știință a dispozițiilor legale în scopul urmărit sau acceptat al vătămării unei persoane în sensul art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 reținută în sarcina pârâtului procuror B. 10. Ansamblul probator reliefează faptul că procurorul B. s-a deplasat în Republica Moldova și a pus la dispoziția autorităților din această țară informații și acte din dosare pe care le avea în instrumentare, respectiv informații referitoare la monitorizarea efectuată în baza unui mandat de supraveghere tehnică și ordonanța procurorului prin care a fost autorizată măsura efectuării unor livrări supravegheate autorizată procedural. În acest sens, procurorul B. a întocmit două adrese în care a menționat că pune la dispoziția autorităților din Republica Moldova documentație justificativă din dosarele respective în scopul încheierii acordurilor comune de anchetă, adrese care au fost prezentate prim-procurorului A. și care au fost înaintate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 11. Instanța de disciplină a reținut că procurorul B. a încălcat obligația de păstrare a confidențialității datelor, prevăzută de art. 12 și art. 15 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 91 din Legea nr. 303/2004 și rândul 10 de la pct. 8 din anexa nr. 2 la Ghidul pe baza căruia se realizează clasificarea corectă și uniformă a informațiilor secrete de stat și secrete de serviciu elaborate de Ministerul Public, aprobat prin Ordinul nr. 223 din 16 noiembrie 2011 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât a comunicat informațiile și documentele respective anterior încheierii acordurilor comune de anchetă, fără a avea din partea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împuternicire în acest sens, ci doar acordul pentru a se deplasa în Republica Moldova în scopul de a iniția discuții în vederea încheierii acordurilor. 12. Reținând existența laturii obiective a abaterii disciplinare, instanța de disciplină a apreciat că procurorul B. a acționat cu intenție, sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare, prevăzând rezultatul faptei și acceptând posibilitatea ca urmărirea penală să fie afectată. 13. În exercitarea controlului de legalitate și temeinicie cu care a fost învestită în calea de atac a recursului, Înalta Curte constată că soluția și raționamentul instanței de disciplină sunt la adăpost de orice critică, atâta vreme cât circumstanțele de fapt și de drept conturează cu evidență concluzia că magistratul cercetat a divulgat informații și acte referitoare la dosarele pe care le avea în instrumentare cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv înainte de încheierea acordurilor comune de anchetă cu autoritățile judiciare din Republica Moldova. 14. Or, se constată că recurenta Inspecția Judiciară nu critică soluția instanței de disciplină în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 reținute în sarcina procurorului B., iar pârâtul B. critică soluția instanței de disciplină numai din perspectiva calificării informațiilor respective ca fiind informații secret de serviciu în sensul legislației în materia informațiilor clasificate, asumând în mod expres faptul că în condițiile expuse au fost transmise informații cu caracter confidențial, dar susținând, contrar celor reținute în hotărârea atacată, că acestea erau absolut necesare pentru realizarea acordurilor de cooperare și pentru cooperarea ca atare. 15. Este adevărat că încheierea acordurilor comune de anchetă presupune în mod necesar un schimb prealabil de informații, în acest sens fiind și acordul dat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru deplasarea în Republica Moldova în vederea inițierii discuțiilor în perspectiva încheierii acordului, acord ale cărui limite au fost însă depășite de procurorul B. prin modul expus în care a înțeles să acționeze. 16. În ceea ce privește informațiile și documentele (informația privind existența unui mandat de supraveghere, numărul acestuia și unitatea emitentă, ordonanța procurorului prin care a fost autorizată măsura efectuării unor livrări supravegheate) comunicate autorităților din Republica Moldova, se constată că instanța de disciplină, realizând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente - art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 303/2004, art. 15 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și rândul 10 de la pct. 8 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 223/2011 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), a reținut că acestea constituie informații confidențiale, în privința cărora subzistă obligația magistratului de păstrare a confidențialității, și nu reprezintă informații clasificate „secret de serviciu” în sensul prevederilor art. 15 lit. e) din Legea nr. 182/2002 și ale art. 14 alin. (2) din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. De altfel, este de observat faptul că instanța de disciplină nu a calificat informațiile și documentele respective ca fiind documente „secret de serviciu” în sensul legislației în materia informațiilor clasificare, întreaga argumentație din cuprinsul hotărârii atacate referindu-se la încălcarea obligației de păstrare a confidențialității lucrărilor în sensul celor expuse în debutul prezentului paragraf. Este adevărat că instanța de disciplină a reținut că sunt nefondate susținerile pârâtului în sensul că nu a transmis autorităților din Republica Moldova acte de urmărire penală cu caracter clasificat. Însă, această remarcă singulară din considerentele hotărârii atacate nu este de natură a conferi raționamentului instanței de disciplină semnificația calificării informațiilor și documentelor respective ca reprezentând informații secrete de serviciu în sensul legislației în materia informațiilor clasificate. Sub acest aspect, relevant este faptul că, prin Ordinul nr. 17 din 31 ianuarie 2017 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (depus în fața instanței de recurs de către recurenta A.) a fost modificat Ordinul nr. 223/2011, în sensul eliminării rândului 10 de la pct. 8 din anexa nr. 2, prin care era atribuit nivelul de secretizare secret de serviciu în ceea ce privește „documentul (rezoluție, referat, notă adresă) care cuprinde date referitoare la aprobarea și realizarea livrărilor supravegheate - elemente de conținut, contextul împrejurărilor, data calendaristică, instituție, persoane implicate, descriere faptelor", prevederi prin prisma cărora Inspecția Judiciară a propus a se reține în sarcina magistraților cercetați săvârșirea abaterii disciplinare constând în divulgarea de informații având nivelul de secretizare „secret de serviciu”. 17. Criticile formulate de recurenta Inspecția Judiciară referitoare la legătura indisolubilă dintre abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 și abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din aceeași lege nu pot fi primite. O asemenea interdependență între cele două abateri disciplinare nu este prevăzută expres de lege și nici nu poate fi dedusă pe cale de interpretare în circumstanțele deduse judecății. În această privință și pentru argumentele expuse la pct. 38-41 din prezenta decizie, Înalta Curte reține că instanța de disciplină, realizând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor respective, în raport cu probatoriul administrat, a apreciat că nu se poate reține în sarcina procurorului B. exercitarea funcției cu rea-credință în sensul art. 99.lit. t) teza întâi coroborat cu art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 imputată pârâtei prim-procuror A. 18. Raportat la criticile recurentei A. subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu există contradicție între considerentele instanței de disciplină prin care a fost argumentată întrunirea cerințelor referitoare la latura obiectivă și cele prin care a fost constatată neîndeplinirea condițiilor referitoare la latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004. 19. În acest sens, cu just temei a reținut instanța de disciplină că măsura adoptată de recurentă, pe de o parte, a fost una strict managerială, determinată de disproporționalitatea evidentă a volumului de activitate pe care îl aveau Ia acel moment procurorii care își desfășurau activitatea în același sector de activitate sectorul corupție, iar, pe de altă parte, a generat consecința favorabilă a echilibrării volumului de activitate între procurori, nefiind îndeplinită latura subiectivă a abaterii disciplinare analizate. 20. În realitate, recurenta formulează critici cu privire la argumentele instanței de disciplină sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare și tinde să demonstreze că Ordinul nr. 55 din 12 iunie 2014 a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale și regulamentare în urma verificărilor efectuate în aprilie, mai și iunie 2014. 21. Însă, așa cum rezultă atât din considerentele hotărârii atacate, cât și din susținerile recurentei, ordinul respectiv a fost emis în considerarea discuțiilor purtate de procurorul ale cărui dosare au fost redistribuite și procurorul căruia i-au fost redistribuite dosarele respective, precum și în baza referatului întocmit de procurorul ale cărui dosare au fost redistribuite, iar nu în mod direct, în temeiul propriei inițiative și în exercitarea atribuțiilor specifice funcției de prim-procuror ca urmare a rezultatului verificărilor efectuate și consemnate într-un act de control întocmit în temeiul art. 64 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 304/2004. 22. Astfel fiind, în mod corect instanța de disciplină a reținut nesocotirea dispozițiilor legale și regulamentare expuse în hotărâre, ca element constitutiv, sub aspect obiectiv, al abaterii disciplinare în discuție. 23. Pentru aceleași argumente, nu pot fi primite criticile recurentei Inspecția Judiciară prin care tinde să argumenteze ideea că măsura adoptată de pârâta A. nu este o decizie specifică exercitării funcției de conducere. 24. Totodată, nici susținerile recurentei Inspecția Judiciară întemeiate pe Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 393/2012 nu pot fi primite având în vedere argumentele următoare. Circumstanțele de fapt și de drept ale litigiului soluționat prin decizia respectivă sunt diferite de cele ale litigiului de față. Astfel, în respectiva cauză disciplinară, au fost analizate condițiile angajării răspunderii disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 (în forma anterioară modificării articolului prin Legea nr. 24/2012), constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la (…) incompatibilități (…) privind judecătorii și procurorii", reținându-se că magistratul cercetat, în exercitarea funcției de prim-procuror, a îndeplinit acte concrete - transmiterea dosarului la organul de poliție judiciară, repartizarea dosarului către un anumit procuror, vizarea rezoluției date de procurorul de caz și semnarea corespondenței - în instrumentarea cauzei penale în care soția sa avea calitatea de făptuitor. Se cuvine a fi menționat și faptul că interpretarea invocată de recurentă se regăsește în hotărârea instanței de disciplină, iar nu în cuprinsul considerentelor Înaltei Curți referitoare la recursul dedus judecății în cauza soluționată prin decizia invocată de recurenta Inspecția Judiciară. Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 imputată pârâtei prim-procuror A. 25. Raportat la abaterea disciplinară în discuție, în jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că, pentru a angajarea răspunderii disciplinare în condițiile art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, este necesar, în primul rând, să existe o încălcare, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva încălcare trebuie să fie evidentă, să genereze consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor respective, s-a reținut că: (i) din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei „gravă neglijență”, legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. 26. În raport cu circumstanțele cauzei, contrar criticilor formulate de recurenta Inspecția Judiciară, Înalta Curte reține, în deplin acord cu instanța de disciplină, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, întrucât pârâtei A. nu i se poate imputa o gravă neglijență în exercitarea funcției de conducere. 27. Circumstanțele cauzei relevă următoarele aspecte: pârâta A. a cunoscut actele întocmite de procurorul de caz, care au fost înaintate Serviciului de cooperare judiciară internațională din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; actele respective au fost supuse, spre aprobare, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a emis ordine în considerarea acestora; pârâta a cunoscut faptul că a existat o comunicare permanentă între procurorul de caz și procurorii anume desemnați din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; pârâta a avut încredere în experiența procurorului de caz, care instrumentase anterior dosare similare; pârâta a verificat legislația internă și portalul Ministerului Justiției, unde nu a găsit informațiile necesare. 28. În aceste condiții, este de înțeles faptul că primul-procuror a avut percepția justificată și rezonabilă a respectării cadrului legal, fundamentată de experiența în materie a procurorului de caz și de faptul că întreaga procedură se derula, în opinia sa, cu încunoștințarea și aprobarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel fiind, nu se poate reține grava neglijență nici prin prisma faptului că pârâta A., bazându-se pe aceeași percepție, a semnat adresele respective în absența documentației justificative, considerând că transmiterea informațiilor și documentelor către autoritățile din Republica Moldova a fost realizată cu respectarea dispozițiilor legale și a fost justificată de faptul că era necesar ca autoritățile din statul respectiv să cunoască datele cauzelor în vederea declanșării propriilor investigații și încheierii acordului comun de anchetă. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 imputată pârâtei A.

Pentru aceleași considerente expuse la pct. 57-61, cu precădere cele referitoare la faptul că primul-procuror nu a avut cunoștință de conținutul documentației justificative ce forma obiectul adreselor semnate, se reține că instanța de disciplină cu just temei a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, întrucât pârâta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a avea reprezentarea încălcării obligației de păstrare a confidențialității lucrărilor și informațiilor.

Și în privința acestei abateri disciplinare, sunt edificatoare considerentele expuse anterior la pct. 57-61 referitoare la circumstanțele de fapt și de drept care au creat pârâtei prim-procuror percepția rezonabilă și justificată de respectare a cadrul legal incident în privința informațiilor și actelor comunicate autorităților din Republica Moldova în perspectiva încheierii acordurilor comune de anchetă.

De asemenea, în deplin acord cu convingerea instanței de disciplină se reține că, în circumstanțele expuse, pârâta a exercitat cu bună-credință atribuțiile specifice funcției de conducere, fără a avea vreo îndoială în privința respectării cadrului legal.

Totodată, în analiza condițiilor angajării răspunderii disciplinare, se cuvine a fi menționat faptul că modul de instrumentare a dosarelor în discuție a fost finalizat prin încheierea acordurilor comune de anchetă în forma propusă de procurorul de caz, care a fost desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să le semneze, întreaga procedură fiind derulată în scopul destructurării unor rețele de contrabandă care activau pe teritoriul Republicii Moldova și al României .

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare, Înalta Curte reține instanța de disciplină a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 în raport cu împrejurările concrete în care pârâtul procuror B. a săvârșit abaterea disciplinară reținută în sarcina sa, cu gravitatea acesteia și consecințele potențiale în privința activității de urmărire penală, precum și în considerarea circumstanțelor personale ale procurorului.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.