ÎCCJ, Decizia nr. 163/2017

Acțiunea disciplinară; Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători, în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

Soluția instanței de disciplină; Prin Hotărârea nr. 16/J din 14 septembrie 2016, cu majoritate, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtei A., judecător în cadrul Tribunalului București, sancțiunea disciplinară constând în avertisment, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În cauză, a fost exprimată opinia separată a unui membru al completului de judecată, în sensul respingerii acțiunii disciplinare.

Cererea de recurs; Împotriva Hotărârii nr. 16/J din 14 septembrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, în materie disciplinară, a declarat recurs pârâta A., judecător în cadrul Tribunalului București. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând, în esență, faptul că instanța de disciplină a interpretat eronat dispozițiile art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Autoarea recursului a arătat că faptele, astfel cum au fost reținute, nu întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată. Astfel, se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină a reținut caracterul imputabil al întârzierilor în redactarea hotărârilor judecătorești, ca și existența laturii subiective, în condițiile în care existența unor cauze obiective, învederate în apărare și dovedite, sunt de natură să infirme aceste constatări ale Secției pentru judecători și să înlăture răspunderea disciplinară. Autoarea recursului a învederat, în esență, faptul că nu s-a ținut cont de toate aspectele și circumstanțele invocate în apărare, legate de volumul real de activitate, foarte ridicat și în continuă creștere, care a dus la supraîncărcarea activității și a făcut ca, pe parcursului anului 2015, să nu poată efectua nicio zi din concediul de odihnă, iar în timpul anului 2016, să efectueze doar 9 zile din concediul restant, aferent anului 2015; în condițiile inexistenței unei normări a muncii judecătorului; problemele legate de intrarea în vigoare a noilor coduri, ce a atras creșterea competenței instanței unde funcționează; insuficiența personalului; lipsa condițiilor de muncă adecvate - ca obligație corelativă a statului pentru eficientizarea activității judecătorului; gradul crescut de complexitate a cauzelor; efortul prelungit pentru instrumentarea cauzelor, deliberarea și pronunțarea unor hotărâri legale și temeinice; preocuparea constantă pentru calitatea lucrărilor întocmite; exercitarea și a unor îndatoriri familiale; efortul considerabil depus pentru a elimina restanțele constatate de Inspecția Judiciară. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa.

Apărările intimatei; Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la susținerile din acțiunea disciplinară și din considerentele hotărârii, care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției instanței de disciplină.

Procedura de filtrare a recursului; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, raportat la prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Examinând criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Argumentele dezvoltate de recurentă vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situației premisă privind caracterul imputabil și la lipsa laturii subiective. Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute. Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”. În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A. , se constată că secția pentru judecători, a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, cu opinia majoritară, a stabilit în mod just existența faptei culpabile, constând în depășirea termenelor prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor în materie civilă, ceea ce demonstrează cu evidență existența laturii obiective a abaterii disciplinare. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, la data de 30 septembrie 2015, recurenta judecător înregistra 106 de hotărâri restante (din care 33 în apel, 7 în fond și 66 în recurs), cea mai veche hotărâre fiind pronunțată la data de 13 ianuarie 2014, iar la data de 31 decembrie 2015, magistratul înregistra 109 de hotărâri restante, din care cea mai veche avea o întârziere de aproape doi ani. La data întocmirii rezoluției de începere a cercetării disciplinare (25 martie 2016), conform datelor statistice comunicate la data de 16 martie 2016, judecătorul A. înregistra un număr de 141 hotărâri neredactate, 74 dintre acestea fiind pronunțate în anul 2014, iar la momentul efectu ării cercetării disciplinare, respectiv, la 10 mai 2016, potrivit datelor întocmite și furnizate de conducerea instanței, aceasta figura cu un număr de 205 hotărâri judecătorești neredactate, dintre care 52 din anul 2014, cea mai veche fiind pronunțată la data de 5 mai 2014, având, așadar, o vechime de doi ani. Ulterior, la data pronun țării hotărârii de către secția pentru judecători, în materie disciplinară, numărul hotărârilor neredactate în termenul legal a crescut, fiind de 229, din care 24 pronunțate în anul 2014, cea mai veche hotărâre neredactată, fiind pronunțată la data de 16 iunie 2014, fiind evidentă tendința de continuă creștere. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că și în ipoteza în care , potrivit susținerilor recurentei, în ceea ce privește volumul real al restanțelor reținute în hotărâre, ar fi intervenit modificări, în sensul că, după data pronunțării hotărârii, magistratul nu ar mai fi avut hotărâri neredactate din anul 2014, iar cele mai vechi hotărâri neredactate la acel moment ar fi fost 5 hotărâri pronunțate în decembrie 2015, care ar fi fost și acestea, ulterior, redactate, o asemenea împrejurare nu ar putea răsturna concluzia instanței de disciplină. Situația de fapt, anterior expusă și necontestată în totalitate, în materialitatea ei, de către recurentă, constând în întârzierea redactării pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, este de natură a pune în discuție respectarea dreptului părților la un proces echitabil. Or, această consecință, bine stabilită de către instanța de disciplină cu majoritate de voturi, nu trebuie pierdută din vedere, nici minimalizată, la constatarea existenței răspunderii disciplinare a magistratului cercetat disciplinar. Justețea criticilor privind eventualele cauze extrinseci este infirmată de faptul că, beneficiind de aceleași condiții de muncă, raportat la volum, încărcătură și grad de complexitate, alți judecători nu înregistrează o asemenea situație. Mai trebuie avută în vedere, în acest context, și împrejurarea că valoarea socială ocrotită o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, atât în sensul restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, a căror încălcare se poate răsfrânge asupra destinatarilor actului de justiție. În condițiile în care, s-a stabilit în mod just, pe baza unei analize comparative, că magistratul a avut un volum de activitate apropiat de media secției, atât în privința hotărârilor în redactare, cât și în privința ședințelor de judecată la care a participat și a dosarelor pe care le-a rulat și soluționat, susținerile recurentei conform cărora, într-o anume perioadă a trebuit să asigure și conducerea completului 21 Apel în 4 ședințe de judecată, nu infirmă concluzia instanței disciplinare. Astfel, raportat la durata întârzierilor în redactarea hotărârilor, coroborată cu volumul restanțelor, precum și la faptul că și alți judecători s-au aflat în situații similare, substituind, în alte complete, colegi care au absentat din instanță, se vădește a fi corectă constatarea Secției pentru judecători, în sensul că, fapta recurentei îi este imputabilă acesteia. Susținerile vizând volumul real de activitate, foarte ridicat și în continuă creștere, insuficiența personalului, lipsa condițiilor de muncă adecvate, sunt lipsite de relevanța propusă de recurentă, atât timp cât însăși autoarea lor admite că s-au aflat în aceeași situație și alți judecători. Examinarea indicilor statistici trebuie, cu caracter de principiu, să vizeze judecători aflați în aceeași situație sub aspectul volumului de activitate. Afirmația recurentei judecător, în sensul că, spre deosebire de alți colegi, s-ar fi preocupat mai mult de calitatea hotărârilor, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, atâta timp cât nu s-a făcut dovada faptului că în privința unor judecători aflați în situații identice, analoage, ar fi fost aplicat un tratament diferit. Dimpotrivă, apărările recurentei demonstrează faptul că, dintre ceilalți judecători care și-au desfășurat activitatea în condiții similare, majoritatea nu sunt în situația de a face obiectul unei cercetări disciplinare sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare în discuție, iar, cei câțiva, care, ca și recurenta, înregistrează restanțe mari în redactarea hotărârilor, au fost deja sancționați disciplinar pentru respectiva abatere. Argumentele prezentate de recurentă în susținerea cauzelor obiective - situația de excepție existență la nivelul secției, mărirea competenței în contencios administrativ a tribunalului, complexitatea cauzelor de contencios administrativ în primă instanță, schema de posturi de judecători incompletă, insuficiența personalului auxiliar, redactarea și dactilografierea integrală a hotărârilor și soluționarea cu preponderență a dosarelor de fond, neefectuarea în întregime a concediului de odihnă - nu sunt de natură să înlăture existența abaterii disciplinare, ci prezintă relevanță în ceea ce privește individualizarea sancțiunii. Fără a nega existența, în general, a unui volum mare de activitate în materia contenciosului administrativ și fiscal și, în particular, la nivelul secției în cadrul căreia își desfășoară activitatea recurenta, se reține că circumstanțele expuse de recurentă sunt specifice tuturor judecătorilor secției respective și nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere disciplinară în cazul particular analizat. În consecință, se reține că volumul mare de activitate nu reprezintă ipso facto o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, câtă vreme cei mai mulți judecători aflați în aceeași situație nu înregistrează întârzieri în redactare similare recurentei. Sub acest aspect, este relevant faptul că judecători ai secției de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București, care și-au desfășurat activitatea în condiții similare cu cele ale recurentei și care au înregistrat întârzieri similare în redactarea hotărârilor judecătorești au fost sancționați pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători pronunțându-se în respectivele cazuri prin Deciziile nr. 155/2015, nr. 289/2016 și nr. 46/2017. Tot astfel, motivele personale invocate de recurentă și preocuparea pe care magistratul susține că o manifestă pentru calitatea redactării hotărârilor judecătorești nu reprezintă, prin ele însele, cauze exoneratoare de răspundere disciplinară, dar au fost avute în vedere, împreună cu celelalte elemente invocate în apărare, în procesul de individualizare a sancțiunii aplicate. Nici susținerea recurentei, referitoare la rezoluția de clasare din 20 mai 2015, în cazul verificărilor disciplinare anterioare, desfășurate în privința sa de Inspecția Judiciară, nu demonstrează nelegalitatea ori netemeinicia hotărârii atacate. Dimpotrivă, în acord cu rațiunea expusă în hotărârea atacată, verificările anterioare efectuate în ceea ce privește același gen de faptă ar fi fost de dorit să reprezinte pentru recurentă un motiv substanțial și suplimentar de conștientizare a obligației de respectare a termenului legal ori cel puțin rezonabil de redactare a hotărârilor. De altfel, angajarea răspunderii disciplinare a recurentei nu a fost fundamentată exclusiv pe considerentul nerespectării termenului legal de redactare a hotărârilor, ci s-au avut în vedere atât amploarea întârzierilor în redactare, evidențiate în hotărârea atacată, cu precădere în ceea ce privește durata deosebit de mare de timp constatată în cazul unor hotărâri, redactate cu o întârziere de circa 2 ani, cât și lipsa de diligență a magistratului în organizarea propriei activități într-o manieră care să o situeze pe același nivel de eficiență, în privința respectării termenului legal sau rezonabil de efectuare a lucrărilor, cu judecătorii care își desfășoară activitatea în condiții similare. Este de remarcat faptul că, în raport cu situația de fapt constatată, circumstanțele expuse de recurenta-pârâtă au fost avute în vedere cu just temei de secția pentru judecători, în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în majoritate, la individualizarea sancțiunii, fiind aplicată cea mai ușoară dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, avertismentul. Această sancțiune răspunde criteriului legal de proporționalitate între abaterea constatată, consecințele acesteia și circumstanțele concrete în care a fost săvârșită, prin raportare la volumul de activitate, la efortul depus de judecător în vederea diminuării volumului restanțelor și la preocuparea pentru calitatea lucrărilor efectuate. Pentru toate considerentele expuse, instanța de recurs constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că aspectele reținute, care relevă îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, confirmă atât caracterul de abatere disciplinară al faptelor reținute, cât și temeiul răspunderii disciplinare și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârii pronunțate de Secția pentru judecători, în cauză. În consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.