ÎCCJ, Decizia nr. 334/2017

Decizia civilă nr. 334/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Tribunalul Ilfov, secția penală, cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

În drept, Inspecția Judiciară și-a întemeiat acțiunea disciplinară pe dispozițiile art. 98 - 101 din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată și pe cele ale art. 44 - 46 din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată.

Prin Hotărârea nr. 13J din 26 aprilie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/J/2016, cu unanimitate, s-a admis acțiunea disciplinară și, cu majoritate, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului Ilfov, sancțiunea disciplinară constând în avertisment, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din același act normativ, fiind formulată opinie separată doar în privința individualizării sancțiunii.

Împotriva Hotărârii nr. 13J din 26 aprilie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul A., judecător în cadrul Tribunalului Ilfov.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul judecător a susținut, în esență, invocând și dispozițiile art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, că hotărârea recurată este lovită de nulitate, întrucât nu s-au respectat principiul egalității părților și dreptul său la o apărare efectivă, deoarece, instanța de disciplină i-a încuviințat reclamantei Inspecția Judiciară administrarea de probe, inclusiv o probă nouă - copia certificată a referatului nr. x//IJ/3517/DIJ/2016 din data de 28 decembrie 2016 - iar recurentului, ca pârât, căruia i s-a și aplicat o sancțiune disciplinară, nu i s-a încuviințat administrarea niciunei probe în apărare.

Autorul recursului consideră că instanța de disciplină a încălcat normele de procedură, neținând cont de poziția sa procesuală, exprimată la termenul de judecată, în fața Secției, când s-a opus motivat, atât la reaudierea martorului D. (judecător la Tribunalul Ilfov), cât și la administrarea probei cu înscrisuri constând în copia certificată a referatului nr. x//IJ/3517/DIJ/2016 din data de 28 decembrie 2016 al Inspecției Judiciare, probele menționate fiind, totuși, încuviințate în circumstanțiere.

În același context, recurentul a menționat că, așa cum a învederat și Secției pentru judecători, în niciun moment al cercetării disciplinare, inspectorul judiciar nu i-a adus la cunoștință că ar fi acuzat și de alte acte materiale (presupuse abateri disciplinare pe care le-ar fi comis în sala de judecată a Tribunalului Ilfov la datele de 7 noiembrie 2016 și 12 septembrie 2016) și nu i-a pus nicio întrebare cu referire la alte presupuse fapte disciplinare, pe care le-ar fi comis cu alte prilejuri în sala de judecată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează instituția cazului fortuit, acesta fiind unul dintre cele opt cazuri de neimputabilitate, prevăzute de art. 31 C. pen.

După expunerea unor aspecte teoretice și a unor argumente în sensul admisibilității invocării cazului fortuit drept temei al înlăturării răspunderii disciplinare a magistraților, reiterând considerentele prezentate sub acest aspect în întâmpinarea formulată la fond, autorul recursului a susținut că, în mod greșit, instanța de disciplină a apreciat că evenimentul pe care l-a invocat (decesul artistului B.) nu constituie un caz fortuit, de natură a face neimputabilă fapta.

Admițând că deși, informal, B. nu îi era rudă sau prieten apropiat și nu se mai văzuse cu acesta de aproape 3 ani, magistratul apreciază că, în speță, cazul fortuit îi este aplicabil, deoarece asupra stabilității sale psihice din acea zi de 26 septembrie 2016 au acționat, în cumul, următorii factori: moartea neașteptată (ca element imprevizibil) a unui fost bun prieten, moarte despre care a aflat cu 6 ore înainte de a intra într-o ședință de judecată; faptul că nu a găsit niciun motiv rezonabil (la nivel formal) pentru ca să solicite conducerii instanței să nu intre în acea ședință de judecată; faptul că, în respectiva ședință, contestatorul C., în ultimul cuvânt, a început să vorbească despre "iminența morții" în viața sa, dând "lovitura de grație" psihicului său "deja zdruncinat la modul foarte sporit" de moartea neașteptată și violentă a artistului. Se consideră relevant și faptul că ședința de judecată respectivă a fost înregistrată în mod clandestin și ca o manifestare a unui "ghinion", ce face parte din "construcția" cazului fortuit, în condițiile în care impresia sa a fost aceea că, dat fiind numărul foarte mic de persoane prezente în sală, niciuna nu poate fi ziarist/reporter.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare exercitate în speță, fapta fiind comisă, în opinia sa, în situație de caz fortuit.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, solicitând punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 13 noiembrie 2017, în acord cu concluziile raportului, s-a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent din această perspectivă, ce vizează modul în care instanța de disciplină a soluționat cererile de probatorii formulate de părți, nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. definesc nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

În funcție de necesitatea condiției existenței unei vătămări pentru incidența sancțiunii, nulitatea se clasifică în nulitate condiționată, reglementată de dispozițiile art. 175 din C. proc. civ. și nulitatea necondiționată, în cazurile expres prevăzute de art. 176 din același cod.

Pentru incidența sancțiunii nulității condiționate, legea impune cumulativ următoarele trei condiții: nerespectarea condițiilor legale ale unui act de procedură, existența unei vătămări determinate de nerespectarea condițiilor legale ale actului de procedură, vătămare care, în cazul nulităților exprese, este prezumată și imposibilitatea înlăturării vătămării în alt mod decât prin desființarea actului de procedură.

Examinând prin prisma acestor considerații teoretice susținerile recurentului, referitoare la nelegalitatea administrării probei cu înscrisul constând în copia certificată a referatului cu nr. x//IJ/3517/DIJ/2016 din data de 28 decembrie 2016, cu consecința încălcării dreptului său la apărare, se constată netemeinicia acestora.

Pe de o parte, se constată că referatul în discuție nu poate fi considerat o probă nouă în acuzarea judecătorului, depusă direct în fața instanței de fond, cu privire la care acesta trebuia informat în cursul cercetării disciplinare, cum se afirmă în recurs, dat fiind faptul că, așa cum s-a recunoscut de către Inspecția Judiciară, înscrisul respectiv viza fapte ce nu au făcut obiectul acțiunii disciplinare în cauză și care nu prezintă relevanță sub acest aspect.

În atare situație, nu se poate reține că, prin solicitarea sau încuviințarea acestei probe, s-ar fi depășit, de către Inspecția Judiciară sau de către instanța de disciplină, obiectul cercetării, respectiv, al acțiunii disciplinare, cu privire la stabilirea stării de fapt supuse cenzurii în speță.

Pe de altă parte, nu se poate reține existența unei vătămări, în contextul în care, referirile la referatul respectiv s-au făcut doar în circumstanțiere, de către autorii opiniei separate, care au apreciat că se impune o sancțiune disciplinară mai dură decât cea aplicată prin hotărârea majoritară, opinie care, însă, nu a avut influență asupra soluției finale.

Totodată, sunt lipsite se suport criticile referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor procedurale și a dreptului la apărare în ceea ce privește încuviințarea anumitor probe pentru reclamantă, respingerea probelor pe care le-a propus pârâtul sau evaluarea probelor din cauză.

Cererile de probatorii, formulate atât de titularul acțiunii disciplinare, cât și de pârâtul procuror, au fost corect examinate și soluționate, prin prisma reglementărilor normative aplicabile, fiind respectate dispozițiile art. 258, raportate la cele ale art. 255 C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al admisibilității și încuviințării probelor. Astfel, încuviințarea probei testimoniale și cu înscrisuri, propuse de titularul acțiunii disciplinare, ca și respingerea probei cu înregistrările audio ale tuturor ședințelor de judecată pe care le-a condus în intervalul 1 ianuarie 2017 - 31 martie 2017, propusă de judecătorul pârât, prin încheierea de ședință din 15 martie 2017, s-a făcut în mod corect, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii, prin raportare la dispozițiile legale menționate și la utilitatea, pertinența și concludența respectivelor dovezi.

În privința audierii nemijlocite ca martor a judecătorului D., aceasta s-a realizat în condiții de contradictorialitate și în conformitate cu prevederile art. 309 și următoarele C. proc. civ., câtă vreme respectiva persoană fusese audiată și în cursul cercetării disciplinare cu privire la aceleași aspecte, neputându-se constata vreo nelegalitate sau vreo vătămare adusă judecătorului pârât.

Împrejurarea că, pentru stabilirea circumstanțelor sub aspectul conduitei generale a judecătorului pârât, Secția a încuviințat și proba cu un anumit înscris nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 22 C. proc. civ. sau vreo altă normă legală, câtă vreme aceasta s-a realizat în limitele competențelor ce revin instanței de disciplină potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cât privește proba propusă în circumstanțiere de recurent spre a fi administrată "în replică", se constată că aceasta a fost în mod legal cenzurată de către instanța de disciplină. Faptul că Secția pentru judecători nu a încuviințat respectiva solicitare și nu a acordat semnificația dată de judecătorul pârât probei cu suportul optic al înregistrărilor tuturor ședințelor de judecată pe care le-a prezidat într-o anume perioadă, astfel cum rezultă din încheierea menționată, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestei hotărâri, având în vedere caracterul supletiv al dispozițiilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și faptul că prevederile art. 255 alin. (1) teza finală din codul menționat condiționează admisibilitatea probei de concludența dovezii asupra soluționării procesului, potrivit aprecierii instanței.

Pe de altă parte, examinarea conținutului concret al tezei probatorii relevă faptul că vizează aspecte legate de alte ședințe de judecată și alte cauze decât cele supuse examinării, care excedează cadrul procesual, astfel încât, într-adevăr, nu prezintă relevanță în cauza pendinte.

Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Reglementarea regimului disciplinar al judecătorilor și procurorilor nu conține condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât, aceste condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele prevăzute de dreptul comun.

Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile sociale referitoare la justiție; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și existența unui nex cauzal. Îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imputată autorului recursului, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții".

Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: "magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia".

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

În acest context, se impun a fi reținute dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: "Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate".

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează "Demnitatea și onoarea profesiei de judecător sau procuror".

Din interpretarea literală, sistematică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus menționate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În speță, i se impută recurentului atitudinea inadecvată caracterului solemn al ședinței de judecată și comportamentul nepotrivit pe care le-a manifestat în ședință publică, față de o parte, în timp ce judeca o cauză penală.

În ceea ce privește latura obiectivă, se constată că recurentul judecător nu contestă existența faptei, în materialitatea sa, apreciind însă că nu-i putea fi angajată răspunderea disciplinară, deoarece a făcut afirmațiile respective față de contestatorul C. fiind în situația cazului fortuit reglementat de art. 31 C. pen.

Susținerea recurentului nu are semnificația acordată de autorul căii de atac.

Între cauzele care înlătură răspunderea disciplinară se regăsesc atât cauzele justificative cât și cauzele de neimputabilitate.

Cauzele de neimputabilitate au fost definite ca acele stări, situații, cazuri, împrejurări, descrise de lege și a căror existență, în timpul săvârșirii unei fapte incriminate, face ca acea faptă să nu poată fi reproșată unei persoane suspectate de comiterea acesteia.

C. civ., reglementând cauzele exoneratoare de răspundere, în dispozițiile art. 1351 alin. (3), definește cazul fortuit ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs".

Art. 31 C. pen. stipulează că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărui rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

O faptă se consideră săvârșită în situația cazului fortuit atunci când rezultatul socialmente periculos este consecința intervenției unei împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului, iar între împrejurarea neprevăzută și rezultatul produs trebuie să existe legătură de cauzalitate, acesta fiind în imposibilitate de a prevedea intervenția împrejurării (forței străine) care a produs rezultatul.

Din interpretarea literală, logică și teleologică a prevederilor legale menționate, rezultă că existența cazului fortuit presupune imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului apariției acesteia) care, suprapusă peste activitatea ilicită a persoanei care a comis fapta, conduce în final la un rezultat relevant, dar neimputabil.

Pentru a se stabili existența cazului fortuit se analizează situația ca urmare a extinderii și generalizării unei cauze cu origine de ordin subiectiv, dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces comparativ, luându-se ca etalon omul mediu, prudent și diligent, aflat în situații identice cu cel care a acționat, aprecierea făcându-se, pe cât posibil, în considerarea unui moment ex ante.

Examinând particularitățile concrete ale speței, astfel cum acestea sunt relevate în mod concordant de probele administrate, Înalta Curte constată că instanța de disciplină a stabilit cu just temei că împrejurările invocate în apărare de judecătorul pârât nu întrunesc condițiile cazului fortuit.

Faptul că recurentul judecător a luat cunoștință de moartea artistului B. dimineața, cu câteva ore înainte de a conduce ședința de judecată, iar nu în timpul ședinței, raportat la experiența sa profesională rezultat al unei vechimi în magistratură de 17 ani, denotă lipsa imprevizibilității presupuse de cazul fortuit.

O corectă relevanță a acordat Secția pentru judecători și împrejurării că artistul decedat nu era rudă sau prieten apropiat al judecătorului, pentru a putea fi reținut acest caz de neimputabilitate.

Este de remarcat faptul că, în raport cu situația de fapt constatată, circumstanțele expuse de recurentul-pârât au fost avute în vedere, alături de celelalte circumstanțe reale și personale rezultate din dosar, de Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, la individualizarea sancțiunii, fiind aplicată cea mai ușoară dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, avertismentul.

Pentru toate considerentele expuse, instanța de recurs constată că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. și că aspectele reținute, care relevă îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, confirmă atât caracterul de abatere disciplinară al faptelor reținute, cât și temeiul răspunderii disciplinare și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârii pronunțate de Secția pentru judecători, în cauză.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/J din 26 aprilie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2017.

Procesat de GGC - ED