ÎCCJ, Decizia nr. 139/2017

Acțiunea disciplinară; Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în atitudini nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții.

Soluția instanței de disciplină; Prin Hotărârea nr. 10/P din 5 octombrie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2016, s-a admis în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20 % pe o perioadă de 2 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Cererea de recurs; Împotriva Hotărârii nr. 10P din 5 octombrie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2016, a declarat recurs pârâtul procuror A. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul a formulat o serie de prime critici, vizând cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând, în esență, că, dacă instanța de disciplină ar fi respectat prevederile Legii nr. 571/2004, acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât art. 4 lit. d) din acest act normativ instituie un impediment legal expres, o veritabilă cauză de împiedicare a exercitării acțiunii disciplinare în speță. Din această perspectivă, autorul recursului a susținut că, potrivit dispozițiilor exprese ale legii menționate, s-a aflat în situația persoanei vătămate, care a acționat cu bună-credință și are calitate de avertizor în sensul legii, beneficiind de protecție, iar, pentru fapta în sine, de a face o plângere, sesizare sau denunț, nu i se putea aplica nicio sancțiune disciplinară sau de altă natură. Or, ceea ce s-ar fi cercetat și sancționat în speță este, în opinia magistratului, exact actul material al avertizării în sine. Pe de altă parte, s-a arătat că, deoarece cel reclamat prin avertizarea de interes public, respectiv inspectorul judiciar D., a instrumentat în continuare, împotriva sa, cercetarea disciplinară, soluționarea cauzei s-a realizat în condițiile existenței unui vădit subiectivism și a unei pretinse dorințe de răzbunare, cu încălcarea drepturilor sale fundamentale. Tot din perspectiva acestui motiv de recurs, procurorul recurent a mai susținut, în esență, că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 22, art. 259, art. 321 alin. (3) și art. 322 C. proc. civ., în sensul că secția pentru procurori, a obstrucționat administrarea probatoriilor propuse în apărare, prin respingerea unor întrebări esențiale sau renunțarea la administrarea unor mijloace de probă, cu impact direct asupra stabilirii corecte a situației de fapt și în pronunțarea unei soluții temeinice și legale, dar și prin raportarea concretă la mijloacele de probă deja administrate. Mai mult, instanța de judecată a nesocotit și a încălcat normele de drept procesual-civil, prin ignorarea efectivă, în stabilirea situației de fapt, a unor probe în apărarea sa, ceea ce a condus la prezumția absolut formală a instanței asupra vinovăției sale, concretizată în pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale. În acest context, recurentul a menționat că lipsa posibilității legale de a contesta hotărârea atacată sub aspectul probatoriului administrat și al modului în care acesta a fost interpretat de instanța de disciplină, îi afectează dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces liber la justiție, motiv pentru care, în opinia sa, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este susceptibil de critici consistente de neconstituționalitate. O altă categorie de critici de nelegalitate a fost formulată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul procuror menționând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, s-a învederat punctual, în esență, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004. Aceasta deoarece, în primul rând, nu este întrunită situația premisă ce ține de latura obiectivă, prevăzută de textul legal incriminator, în sensul ca atitudinile nedemne să fi fost manifestate în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu. În cazul său, însă, demersul în discuție nu are caracterul unui act sau al unei fapte săvârșite în cursul exercitării atribuțiilor de procuror, iar deplasarea sa la Direcția Națională Anticorupție s-a făcut pentru a formula, în baza suspiciunilor pe care le avea, în nume propriu, o plângere penală pentru că a considerat că i s-a încălcat un drept. Consideră magistratul că și în ipoteza în care fapta respectivă s-ar fi săvârșit în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, legiuitorul nu intenționează incriminarea ei ca abatere disciplinară, fiind vorba despre un act de sesizare din oficiu, sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni și de a-l trimite organului competent, atribuție intrinsecă funcției de procuror, act ce nu ar putea constitui elementul material al abaterii în cauză. Autorul recursului apreciază că nici existența laturii subiective a acestei abateri nu putea fi constatată, în condițiile în care formularea plângerii penale respective a fost expresia exercitării dreptului său de acces liber la justiție și a obligației pe care o avea de sesizare a organelor penale pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pe care o suspiciona. Și în privința urmării imediate, magistratul consideră că argumentele și concluzia instanței de disciplină sunt eronate, probele administrate și susținerile pe care le-a formulat în apărare sub acest aspect, fiind, în opinia sa, de natură a le infirma. Recurentul magistrat a criticat hotărârea secției pentru procurori, și din punctul de vedere al motivării acesteia, considerând în esență, că aceasta este sumară și confuză, ceea ce echivalează cu o nemotivare, întrucât nu s-a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, astfel încât să se deducă în mod logic și convingător soluția din dispozitiv. Din acest considerent, autorul recursului apreciază că este incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În concluzie, recurentul procuror a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea sancțiunii disciplinare și menținerea soluției instanței de fond, de respingere a respectivei acțiuni pentru celelalte aspecte sesizate de avocatele B. și C.

Apărările intimatei; Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, decizia atacată fiind legală și temeinică.

Procedura derulată în recurs; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 10 aprilie 2017, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorului A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Cu titlu prealabil, având în vedere specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al magistraților, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completele de 5 judecători în alte materii decât cea penală , în deplin acord cu orientarea jurisprudențială stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile pronunțate în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei - 2013, Cauza Sofia Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos contra Portugaliei - 2016 și Cauza Ramos Nunes de Carvalho E Sa contra Portugaliei - 2016, trebuie precizat faptul că, în cele ce succed, vor fi analizate inclusiv criticile formulate din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., considerându-se că, în realitate, susținerile respective vizează, mai mult sau mai puțin explicit, aspecte de nelegalitate a hotărârii. Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite. Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate. Relativ la pretinsul impediment legal dedus din interpretarea dispozițiilor art. 4 lit. d) din Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, considerat o cauză de împiedicare a exercitării acțiunii disciplinare în speță, este de observat că, prin textul legal menționat, este reglementat principiul nesancționării abuzive, conform căruia „nu pot fi sancționate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancțiuni inechitabile și mai severe pentru alte abateri disciplinare”. Invocarea acestor dispoziții nu are, însă, semnificația acordată de autorul recursului, din moment ce, pe de o parte, teza finală a textului legal specificat stipulează în mod expres că „nu sunt aplicabile normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public”. Or, nu numai că normele ce reglementează regimul juridic al răspunderii disciplinare a magistraților, ca și acțiunea disciplinară în sine nu sunt de natură, în substanța lor, să împiedice o atare avertizare în interes public, dar, cercetarea disciplinară în speță s-a declanșat anterior, iar, așa cum recurentul recunoaște, nu a fost împiedicat să efectueze respectivul demers, care a și fost soluționat de către autoritatea competentă. Pe de altă parte, așa cum rezultă din interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor art. 4 lit. d) din Legea nr. 571/2004, principiul menționat nu este unul absolut și nu vizează împiedicarea de plano a oricărei forme de sancționare, pentru a atrage inadmisibilitatea acțiunii disciplinare, după cum propune recurentul, ci doar sancționarea abuzivă, ceea ce nu este cazul în speță. De altfel, trebuie subliniat faptul că principiul nesancționării abuzive este reglementat alături de alte principii, precum principiul legalității, principiul responsabilității sau principiul echilibrului, care trebuie, în egală măsură, avute în vedere. Semnificativ în acest context este faptul că, potrivit principiului echilibrului, reglementat de art. 4 lit. g) din Legea nr. 571/2004, „nici o persoană nu se poate prevala de prevederile prezentei legi pentru a diminua sancțiunea administrativă sau disciplinară pentru o faptă mai gravă”. Susținerile recurentului, referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, ca urmare a instrumentării cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar pe care l-a reclamat prin pretinsa avertizare de interes public, sunt, de asemenea, neîntemeiate . În conformitate cu principiul responsabilității, reglementat de art. 4 lit. c) din Legea nr. 571/2004, „orice persoană care semnalează încălcări ale legii este datoare să susțină reclamația cu date sau indicii privind fapta săvârșită” . Împrejurarea că, în speță, ulterior demarării procedurii disciplinare exercitate împotriva sa, pârâtul procuror A. a formulat, în privința unui inspector judiciar care efectua acte de verificare, respectiva sesizare la Direcția Națională Anticorupție , nu afectează legalitatea și temeinicia hotărârii atacate ori a procedurii prealabile, întrucât, așa cum s-a constatat prin ordonanța din 23 octombrie 2015, emisă de Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în Dosarul nr. x/P/2015, susținerile procurorului recurent din sesizarea formulată sunt neîntemeiate, reprezentând doar suspiciuni fără nicio bază factuală . Mai mult, prin rezoluția din data de 23 noiembrie 2015 a directorului Direcției de inspecție judiciară pentru procurori, cererea de abținere formulată de inspectorii judiciari D. și E. a fost admisă și s-a propus și aprobat completarea echipei de inspectori judiciari, alături de inspectorul F., cu inspectorii G. și H., care au efectuat, propriu-zis, cercetarea. În atare situație, afirmațiile din recurs, referitoare la instrumentarea cauzei în condițiile existenței unui vădit subiectivism și a unei pretinse dorințe de răzbunare, nesusținute de mijloace de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate și temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire la hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, sunt lipsite se suport criticile referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor procedurale în ceea ce privește încuviințarea, administrarea sau evaluarea probelor din cauză. Cererile de probatorii, formulate atât de titularul acțiunii disciplinare, cât și de pârâtul procuror, au fost corect examinate și soluționate, prin prisma reglementărilor normative aplicabile, fiind respectate dispozițiile art. 258, raportate la cele ale art. 255 C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al admisibilității și încuviințării probelor. Astfel, încuviințarea probelor testimoniale și cu înscrisuri, propuse de părți, ca și a celei testimoniale dispuse din oficiu, prin încheierea de ședință din 18 mai 2016, s-a făcut în mod corect, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii, prin raportare la dispozițiile legale menționate și la utilitatea, pertinența și concludența respectivelor dovezi. Împrejurarea că, pentru stabilirea concretă a situației sub aspectul conduitei procurorului pârât, secția a încuviințat anumite probe sau a revenit asupra unei probe nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 22 C. proc. civ., câtă vreme aceasta s-a realizat în limitele competențelor ce revin instanței de disciplină potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere caracterul supletiv al dispozițiilor art. 259 C. proc. civ., se constată faptul că instanța de disciplină este în măsură să revină aspra unei probe încuviințate, singura obligație impusă de legiuitor fiind aceea ca respectiva măsură să fie pusă în discuția părților. Contrar susținerilor recurentului, în speță, în ședința publică din 5 octombrie 2016, așa cum rezultă din încheierea de la termenul indicat, secția pentru procurori, a pus în dezbaterea Inspecției Judiciare și a procurorului A. revenirea asupra probei cu audierea martorului E. și a dispus motivat respectiva măsură, astfel încât nu se poate stabili, sub acest aspect, vreun viciu de nelegalitate. Împrejurarea că instanța de disciplină a dat o altă relevanță probelor administrate sau că a înlăturat, fie explicit, fie implicit, anumite apărări ale magistratului, nu are semnificația de nelegalitate propusă, susținerile privind caracterul formal sau superficial al analizei efectuate de Secția pentru judecători fiind rezultatul aprecierii pur subiective a recurentului. Cât privește întrebările propuse de recurent spre a fi adresate martorilor, se constată că acestea au fost în mod legal cenzurate de către instanța de disciplină. Faptul că Secția pentru judecători nu a încuviințat respectivele întrebări sau nu le-a acordat semnificația dată de procurorul pârât, ci doar le-a consemnat și le-a înlăturat motivat, astfel cum rezultă din încheierea din 7 septembrie 2016, ca și din practicaua hotărârii recurate, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestei hotărârii, din moment ce prevederile art. 321 alin. (3) teza finală C. proc. civ., condiționează adresarea întrebărilor de către părți, martorilor, de încuviințarea instanței. Pe de altă parte, examinarea conținutului concret al întrebărilor propuse de magistrat, care nu au fost încuviințate de prima instanță, relevă faptul că acestea vizează aspecte legate, în principal, de fondul și temeinicia demersului exercitat la Direcția Națională Anticorupție, care excedează cadrul procesual și competențele instanței de disciplină și care, de altfel, au fost examinate și soluționate de către autoritatea competentă, astfel încât, într-adevăr, nu prezintă relevanță în cauza pendinte. Nu se poate reține, prin urmare, în sensul celor susținute de autorul recursului, că, sub acest aspect, ar exista o încălcare a vreunui drept al său, procesual ori substanțial . Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția instanței de disciplină, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii. Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă atât prevederile art. 425 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la: descrierea faptelor, încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtului procuror, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia. Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii, secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, expunerea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. Împrejurarea că, exclusiv pe baza unor păreri personale, unilaterale, recurentul consideră că formularea sesizării către Direcția Națională Anticorupție ar fi fost justificată de existența unor suspiciuni îndreptățite, aspect ce nu a fost reținut ca atare de către instanța de disciplină, nu poate fi reproșat Secției pentru procurori din perspectiva nemotivării hotărârii. De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât, nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”. Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”. Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. În acest context, se impun a fi reținute dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: „Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate”. De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător sau procuror”. Din interpretarea literală, sistematică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus menționate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională. În speță, i se impută recurentului modalitatea în care, uzând de dispozițiile Legii nr. 571/2004, a formulat, în scop șicanatoriu, o sesizare fără temei, împotriva unor avocați pe care i-a considerat incomozi pe parcursul instrumentării unui dosar pe care îl avea în lucru și la a căror reclamație fusese demarată procedura disciplinară împotriva sa, ca și a unui inspector judiciar care efectua în acest sens verificări prealabile. În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt contrazise de actele și lucrările dosarului. În primul rând, se susține în mod eronat că nu ar fi întrunită situația premisă referitoare la săvârșirea faptei culpabile în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu. Așa cum rezultă din cuprinsul ordonanței din 23 octombrie 2015, emisă de Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în Dosarul nr. x/P/2015, memoriul formulat de recurent a fost înregistrat și calificat ca o sesizare penală, depusă nu în calitate de persoană vătămată, privată, cum susține, ci în calitatea sa de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București. De asemenea, față de obiectul sesizării, astfel cum a fost menționat în ordonanță, respectiv, „posibila comunicare a unor înscrisuri judiciare cu caracter confidențial din cauza penală nr. x/P/2014 (în evidențele Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București) aflată în instrumentarea respectivului procuror” (s.n.), rezultă că aspectele semnalate și verificate s-au ivit în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu și vizau exclusiv activitatea profesională cu privire la o cauză anume. De altfel, autorul însuși, în memoriul formulat, și-a menționat calitatea de „procuror de caz” în Dosarul nr. x/P/2014, iar în expunerea situației de fapt din care ar fi rezultat pretinsele sale suspiciuni a precizat în mod explicit faptul că se afla „în exercitarea atribuțiilor de serviciu când a primit adresa Inspecției Judiciare prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, se solicitau o serie de date cu privire la Dosarul nr. x/P/2014” În atare situație, semnarea sesizării în nume personal de către procurorul de caz, iar nu în numele unității de parchet, ca și faptul că sesizarea nu a fost întocmită, din punct de vedere formal, ca un act de procedură în respectivul dosar, în absența unei distincții legale în acest sens, nu au semnificația propusă de autorul recursului și nu atrag nelegalitatea încadrării faptei în textul incriminator invocat. Nu se poate reține nici susținerea subsidiară a recurentului, în sensul că formularea plângerii penale în discuție nu ar putea constitui elementul material al abaterii în cauză. În speță, nu se reproșează magistratului demersul în sine, care, în situația în care ar fi fost exercitat cu respectarea indiscutabilă a dispozițiilor și a principiilor care guvernează protecția avertizării în interes public, nu putea constitui element material al unei abateri disciplinare. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 571/2004, rezultă că legiuitorul a urmărit ca protecția avertizării în interes public să nu implice lipsa oricărei responsabilități în exercitarea unui demers în temeiul legii menționate și a impus, cu valoare de principiu, ca nicio persoană să nu se poată prevala de prevederile acesteia pentru a diminua sancțiunea disciplinară pentru o faptă a sa mai gravă. În contextul în care, autorul memoriului este procuror, cunoaște sau trebuie să cunoască și să respecte aceste dispoziții și, întrucât, prin ordonanța din 23 octombrie 2015, emisă de Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în Dosarul nr. x/P/2015, s-a constatat că nu există „nici un element probatoriu care să confirme, existența în materialitatea lor, a faptelor penale învederate de către acesta”, nu se poate reține, în sensul menționat de autorul recursului, că respectiva sesizare s-ar fi promovat în litera și în spiritul Legii nr. 571/2004. Prin urmare, instanța de disciplină a reținut în mod corect că formularea denunțului, în alt scop decât cel declarat și decât cel prevăzut de lege, cu tot ce acesta a antrenat, depășește limitele unei atitudini demne și bazate pe „respect și bună credință” în relațiile profesionale și sociale, așa cum impun dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, constituind o atitudine nedemnă, de natură a atrage răspunderea disciplinară a magistratului. Ca atare, se impune a se considera că fapta în discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunește cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat. Nici în privința concluziei existenței laturii subiective, criticile recurentului nu sunt fondate. Semnificativ în contextul examinat este, în primul rând, faptul că solicitarea unor informații sau a unor copii ale unor documente din dosar de către inspectorii judiciari s-a realizat în temeiul și în limita atribuțiilor conferite în mod expres de dispozițiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de disciplină a dedus în mod just, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, că magistratul nu a promovat cu bună credință denunțul care îi viza implicit pe ambii inspectori judiciari care demaraseră inițial verificările disciplinare împotriva sa și pe avocatul care a sesizat Inspecția Judiciară, acesta neavând intenția de a proteja interesul public, ci doar pe aceea de șicanare și intimidare a persoanelor reclamate. Atitudinea procurorului, de nemulțumire față de procedura disciplinară în curs, manifestată printr-o vădită ostilitate față de persoana ce a inițiat acea procedură și, respectiv, față de toate persoanele care o instrumentau, a fost relevată în mod concordant de probele dosarului, ca de exemplu, de procesele-verbale din 23 septembrie și, respectiv 28 septembrie 2015, încheiate de inspectorii judiciari, de faptul că magistratul a efectuat pe cont propriu verificări, studiind C.V.-ul unui inspector judiciar, ca și de ușurința cu care, pe baza unor suspiciuni fără niciun fundament obiectiv, procurorul a formulat aprecieri ireverențioase relativ la probitatea morală sau profesională a inspectorilor judiciari. Mai mult, denunțul respectiv s-a grefat pe o stare de tensiune, necontestată, creată între procuror și avocat în timpul audierilor din dosar și fusese precedat de alte sesizări ale magistratului împotriva respectivului avocat, adresate forurilor profesionale ale avocaților, care au fost verificate, niciuna nefiind constatată întemeiată. Nu este lipsit de semnificație din perspectiva examinată faptul că, în cuprinsul întâmpinării, procurorul pârât susține, cu referire la membrii echipei de control, indicându-i nominal pe fiecare dintre aceștia, că: „sunt orice altceva decât inspectori judiciari, specializarea acestora fiind evident în materia creării de diversiuni, specifică unui cu totul alt domeniu decât cel al justiției” sau caracterizează drept „operațiune specifică NKVD-ului sovietic al lui Stalin” intrarea acestora în biroul său, la un anumit moment. Respectiva atitudine de animozitate a fost confirmată și de faptul că magistratul a refuzat în mod expres să se prezinte la cercetare și a susținut, ulterior, că nu înțelege să se prezinte pentru prezentarea materialului de cercetare disciplinară. Ca atare, și în ceea ce privește latura subiectivă, se constată că, secția pentru procurori în materie disciplinară, a reținut corect vinovăția recurentului pârât, probele administrate dovedind existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară. Consecința imediată și directă a acestei conduite, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii și prestigiului justiției, ca sistem și serviciu public . Aprecierile personale ale procurorului recurent, cu privire la lipsa urmărilor imediate ale conduitei sale, sunt, pe de o parte, în contradicție cu susținerile explicite și concordante ale martorilor și cu faptul că unele acte în care s-au obiectivat demersurile sale au avut loc în prezenta și a altor participanți la actul de justiție. Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară procurorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale. Conținutul concret al declarațiilor unor martori, aparținând diferitelor categorii (avocați, martori) confirmă nu numai starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină, dar și îndoielile create cu privire la probitatea procurorului, la lipsa de părtinire a acestuia, precum și deteriorarea imaginii justiției, a încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat și de eficiența sistemului judiciar. Existența unor asemenea percepții negative este recunoscută chiar de către recurent, care, referindu-se la avocații ce au asistat anumite părți din dosarul instrumentat și-a exprimat, în formulări ireverențioase, dezacordul față de concluziile acestora. Faptul că au fost și doi martori, unul care a formulat aprecieri pozitive, în general, cu privire la activitatea profesională sau la conduita magistratului, iar altul care nu și-a exprimat dezaprobarea, ci susținerea relativ la faptele în discuție, nu are semnificația dată de recurent și nu este de natură a infirma existența potențialului de afectare a prestigiului funcției de magistrat al atitudinilor și comportamentului recurentului procuror. Afirmațiile recurentului privind pretinsele atitudini nedemne ale celorlalți participanți la actul de justiție, de exemplu ale avocatului B., despre care a susținut că „a interpretat în fața judecătorului de drepturi și libertăți, un întreg recital de țipete”, nu sunt de natură a înlătura răspunderea magistratului pentru propria conduită culpabilă. Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat. Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.