ÎCCJ, Decizia nr. 1/2020
ÎCCJ, Decizia nr. 1/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Analizând actele dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2016, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, prin Hotărârea nr. 10P din 5 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20 % pe o perioadă de 2 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din aceeași lege.
Recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 10P din 5 octombrie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2016.
În dosarul nr. x/2016, prin Încheierea din 8 mai 2017, s-a admis cererea formulată de domnul procuror A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea 317/2004 și cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 90 alin. (1) (cu referire și la art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor) și art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Prin Decizia nr. 708 din 15 noiembrie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60 din 23 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare și a constatat că dispozițiile art. 90 alin. (1) și art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Este de menționat că prin Decizia nr. 381/2018, publicată în Monitorul Oficial al României - Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în sensul că dispozițiile respective sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că recursul prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară.
Împotriva Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, A. a formulat cereri de revizuire, după cum urmează:
- prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a invocat drept temei art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., în raport cu Decizia nr. 381/2018, iar prin Decizia nr. 12 din 21 ianuarie 2019 pronunțată în soluționarea acestui dosar, s-a respins, ca rămasă fără obiect, excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, s-a constatat ca tardiv formulat motivul de revizuire constând în excepția nulității absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017 și s-a respins cererea de revizuire formulate împotriva aceleiași decizii;
- prin Decizia nr. 106 din 22 aprilie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a respins ca inadmisibile atât excepția nulității absolute a Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, cât și cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., revizuentul invocând drept temei al acestei cereri Decizia Curții Constituționale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018.
În cadrul soluționării dosarului nr. x/2018, la 6 februarie 2019, revizuentul A. a formulat o nouă cerere de revizuire împotriva aceleiași decizii, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. (dosar nr. x/2019), care a fost disjunsă și trimisă în vederea repartizării aleatorii la un complet de 5 judecători constituit în anul 2019 (dosar), aceasta făcând obiectul prezentului dosar.
Prin cererea formulată, revizuentul a solicitat admiterea acesteia și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 10P din 5 octombrie 2016 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori.
În susținerea căii de atac exercitate, s-a arătat că prezenta acțiune are un alt temei, anume Decizia nr. 708/2018, publicată în Monitorul Oficial al României ulterior pronunțării Deciziei nr. 12 din 21 ianuarie 2019. Totodată, a învederat că, în mod eronat, instanța de recurs s-a limitat doar la motivarea respingerii recursului în raport cu fiecare aspect de nelegalitate invocat, precum și la recunoașterea formală a aptitudinii secției pentru procurori de a analiza cauza sub aspectul temeiniciei și de a respinge probele, fără să efectueze ea însăși în vreun fel o analiză concertă a pertinenței, concludenței și utilității fiecărui mijloc de probă administrat sau propus de revizuent în apărare, pentru corecta stabilire a situației de fapt și pronunțarea unei hotărâri temeinice.
Intimata Inspecția Judiciară a invocat excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că aceeași cerere de revizuire a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017 a fost formulată de revizuent atât în dosarul nr. x/2018, cât și în dosarul nr. x/2018.
Prin notele de ședință depuse la 28 noiembrie 2019, revizuentul a invocat excepția nulității absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, ca o excepție de sine stătătoare, în baza art. 176 pct. 4 și a art. 178 din C. proc. civ., din cauza nerespectării normelor privind constituirea instanței care a judecat cauza și, ulterior, a pronunțat soluția; în acest sens, a arătat că, dacă nulitatea absolută întemeiată pe art. 176 pct. 4 C. proc. civ. nu s-ar fi putut invoca pe cale de excepție, această posibilitate nu ar fi fost expres prevăzută de lege în textul anterior amintit și mai ales la art. 178 din C. proc. civ., care permite, de asemenea expres, invocarea nulității absolute în orice stare a judecății cauzei. Totodată, art. 246 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează expres că excepțiile absolute, așa cum este excepția nulității absolute invocată de revizuent, sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, iar la art. 247 din același act normativ se prevede, de asemenea expres, că excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță din oficiu, în orice stare a procesului.
În concluzie, s-a susținut că nu este nevoie de niciun alt artificiu juridic ori de formularea unei contestații în anulare, pentru a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, întrucât fiind în cursul judecății, poate fi formulată excepția corespunzătoare, calea extraordinară de atac fiind destinată celor care nu mai au posibilitatea formulării excepției, continuarea judecății în prezenta cauză fiind un non-sens juridic.
Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 6 ianuarie 2019, revizuentul a arătat că nu există o identitate de cauză între cele trei cereri de revizuire, formularea acestora având la bază motive diferite.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de revizuent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce privește excepția nulității absolute invocate de revizuent, potrivit art. 405 din C. proc. civ. se constată că nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.
Acest text de lege consacră principiul conform căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât, în materia nulității hotărârilor nu sunt incidente dispozițiile art. 176 și 178 din C. proc. civ. invocate de revizuent.
Normele referitoare la "nulitatea actelor de procedură" cuprinse în Capitolul III al Titlului IV - " Actele de procedură" din Cartea I - "Dispoziții generale" din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu specificul mijloacelor de invocare a nulității hotărârii judecătorești reglementate de art. 405 - Titlul I "Procedura în fața primei instanțe" al Cărții a II-a "Procedura contencioasă" a aceluiași act normativ.
În același sens sunt și dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care, sub denumirea generică "Legalitatea căii de atac", statuează că obiectul căilor de atac îl constituie hotărârea judecătorească.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata Inspecția Judiciară, se observă că, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." [...]
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 432 din C. proc. civ. "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată".
Efectele lucrului judecat, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., au în vedere faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.
Din economia dispozițiilor legale evocate, se conturează două reguli fundamentale, și anume că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar soluția exprimată într-o hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Așa fiind, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție același drept într-un alt litigiu.
Lucrul judecat atrage exclusivitatea, ceea ce face ca noul litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință.
Or, în prezenta cauză, părțile au participat în ambele procese în aceeași calitate, ca titulari de drepturi și, respectiv, obligații în același raport juridic dedus judecății; obiectul ambelor cereri de revizuire, înțeles ca pretenție formulată și drept subiectiv invocat, este același; fundamentul raportului juridic dedus judecății este același în ambele situații.
Așa cum s-a arătat anterior, aspectele definitiv tranșate de către o instanță nu mai pot face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în instanță; or, având în vedere că prin Decizia nr. 12 din 21 ianuarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2018 s-a analizat Decizia nr. x nu pot fi primite apărările revizuentului cu privire la lipsa identității de cauză.
Având în vedere caracterul absolut și peremptoriu al excepției autorității de lucru judecat, admiterea acesteia împiedică analizarea pe fond a pretențiilor formulate prin cea de a doua cerere cu care a fost învestită instanța. Cu alte cuvinte, admiterea excepției autorității de lucru judecat constituie un obstacol dirimant, ce determină stingerea procesului, fără examinarea fondului dreptului dedus judecății în cauza pendinte.
În același timp, în legătură cu motivele expuse de revizuent, trebuie subliniat că, în limitele acestei căi extraordinare de atac, nu este permisă reevaluarea situației de fapt reținute prin hotărârea atacată, întrucât revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar asupra hotărârii atacate, ci determinarea unei noi judecăți, întemeiată pe elemente ce nu au putut forma obiectul judecății ce a condus la pronunțarea hotărârii supuse revizuirii.
Ceea ce a determinat pronunțarea hotărârii adoptate în prezenta cauză a fost întregul probatoriu administrat și dispozițiile legale incidente, astfel încât, în raport cu prevederile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata Inspecția Judiciară și va respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității absolute a Deciziei nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
Admite excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata Inspecția Judiciară.
Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 139 din 8 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 ianuarie 2020.