Decizia nr. 108/2018 — ÎCCJ — recurs

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară sub nr. 9/P/2016, Inspecția Judiciară a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și lit. t) din aceeași lege. II. Hotărârile pronunțate de instanța disciplinară

Prin Încheierea din ședința publică din 14 decembrie 2016, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele: (i) respinge excepția nelegalei constituiri a echipei de inspectori judiciari care au efectuat cercetarea disciplinară în prezenta cauză; (ii) respinge excepția nelegalei sesizări a Secției pentru procurori în materie disciplinară; (iii) respinge excepția nelegalei sesizări a Inspecției Judiciare; (iv) respinge excepția privind încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil; (v) respinge excepția privind nulitatea actelor de cercetare disciplinară efectuate atât cu prilejul verificărilor prealabile cât și cu prilejul cercetării disciplinare; (vi) amână judecarea cauzei și acordă termen de judecată la data de 1 februarie 2017.

Prin două încheieri distincte, pronunțate în camera de consiliu de la 8 martie 2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca neîntemeiate, cererile de recuzare formulate de pârâta A. împotriva procurorilor C. și D.

Prin Încheierea din ședința publică de la 8 martie 2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele: (i) admite proba cu înscrisuri propuse de pârâta procuror A. la punctul 3 din cererea de probatorii, în sensul solicitării Parchetului de pe lângă Tribunalul București a unei situații din care să rezulte numărul infirmărilor de soluție, achitărilor, restituirilor înregistrate de pârâta procuror în perioada 2011- 2015; (ii) admite cererea de la punctul 4 din cererea de probatorii privind solicitarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București a înscrisurilor care fac dovada verificărilor, în cursul anului 2015, a activității unității de parchet de către procurorul general prin procurori din cadrul Serviciului de îndrumare și Control și măsurile care au fost dispuse; (iii) admite cererea formulată la punctul 5 din cererea de probatorii privind emiterea unei solicitări către Parchetul de pe lângă Tribunalul București în vederea comunicării tuturor copiilor soluțiilor pronunțate de pârâta procuror în perioada 2011-2015; (iv) admite cererea formulată la punctul 8 din cererea de probatorii privind depunerea raportului de evaluare a activității desfășurate de pârâta procuror în cadrul D.I.I.C.O.T.; (v) admite cererea formulată la punctul 9 din cererea de probatorii privind depunerea înscrisurilor medicale care dovedesc starea de sănătate a pârâtei procuror; (vi) respinge toate celelalte probe propuse de pârâta procuror, nefiind utile, pertinente și concludente cauzei; (vii) amână judecarea cauzei și acordă termen de judecată la data de 29 martie 2017.

Prin Încheierea din ședința publică de la 9 mai 2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate pârâtei procuror A. să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 26 mai 2017.

Prin Hotărârea nr. 6P din 26 mai 2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât următoarele: (i) respinge excepția lipsei de imparțialitate a inspectorilor judiciari, ca neîntemeiată; (ii) admite în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București; (iii) în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, aplică doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 10% pe o perioadă de 2 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din aceeași lege; (iv) respinge acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. III. Recursul declarat împotriva hotărârilor instanței disciplinare

Împotriva încheierilor și hotărârii menționate la pct. II a declarat recurs pârâta A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune următoarele critici: (i) instanța de disciplină nu a respectat exigențele de independență și imparțialitate, întrucât în mod greșit au fost soluționate cererile de recuzare formulate împotriva procurorilor C. și D., care nu puteau face parte din completul de judecată învestit cu soluționarea cererilor de recuzare, fiind încălcate prevederile art. 50 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că judecarea cererilor era de competența instanței superioare, respectiv Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În susținere, recurenta-pârâtă invocă jurisprudența CEDO referitoare la imparțialitatea magistratului (Padovani împotriva Italiei, par. 27; Piersack împotriva Belgiei, par. 30, Grieves împotriva Regatului Unit, par. 69; Kyprianou împotriva Ciprului, par. 119; Buscemi împotriva Italiei, par. 67; Lavents împotriva Letoniei, par. 118-119; Hauschildt împotriva Danemarcei, par. 47). Se arată că cererea de recuzare a procurorului C. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 44, art. 46, art. 47 - 52 și art. 54 C. proc. civ. și există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa, motivat, în esență, de următoarele aspecte: procurorul a îndeplinit funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în perioada în care pârâtei i se impută comiterea abaterilor disciplinare, a manifestat o atitudine caracterizată prin subiectivism, lipsă de imparțialitate și neimplicare în găsirea de soluții în ceea ce privește rezolvarea problemelor de natură profesională cu care s-a confruntat pârâta, dar și o atitudine indiferentă în ceea ce privește problemele personale de sănătate ale acesteia; în calitate de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, invocând calitatea de reprezentant legal al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pe care însă nu a dovedit-o, procurorul C. s-a implicat în litigiile privind Ordinul nr. 1078/1-1/01.07.2015, prin care conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul București a dispus trecerea sa, începând cu data de 01.08.2015, din cadrul Secției de Supraveghere a Urmăririi Penale în cadrul Secției Judiciare Civile. Recurenta învederează faptul că, anterior demarării acțiunilor în justiție, a inițiat demersuri pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă care au rămas însă fără rezultat. În continuare, recurenta-pârâtă prezintă aspecte referitoare la conduita procurorului în ceea ce privește primirea sa în audiență în vederea rezolvării litigiului pe cale amiabilă și atribuțiile ce revin procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de apel, conform art. 77 lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2632/C/2014; (ii) cererea de recuzare a procurorului D. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 9 și 13, art. 44, art. 46, art. 47 - 52 și art. 54 C. proc. civ., pentru următoarele motive: procurorul D., în îndeplinirea funcției de procuror-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), a solicitat, la data de 22.09.2008, procurorului general revocarea sa din cadrul DIICOT și revenirea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București. Recurenta precizează că a exercitat căile de atac împotriva hotărârii Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii și ordinului procurorului general referitoare la revocarea sa din funcția de procuror la DIICOT, iar, în cauzele respective, DIICOT a fost reprezentată de procurorul-șef D.; recurenta solicită a fi avute în vedere memoriile înaintate Consiliului Superior al Magistraturii în care a prezentat obiecțiuni cu privire la susținerile procurorului-șef și aspecte referitoare la condițiile în care și-a desfășurat activitatea, presiunile exercitate asupra sa, imixtiunile în activitatea sa profesională și conduita procurorului-șef D.; în raport cu aceste aspecte, recurenta apreciază că relațiile cu procurorul D. sunt caracterizate de vrăjmășie, pe de o parte, iar pe de altă parte există elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 20 C. proc. civ. referitoare la îndatorirea judecătorului de a asigura respectarea și de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv: egalitatea armelor ca exigență a dreptului la un proces echitabil, principiul legalității, principiul egalității, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, dreptul la apărare, având în vedere următoarele critici: (i) greșita respingere, prin Încheierea din 14 decembrie 2016, ca nefondate, a excepțiilor invocate prin întâmpinare, respectiv: nelegala constituire a echipei de inspectori judiciari care au efectuat cercetarea disciplinară, cu încălcarea principiului repartizării aleatorii și fără a se face dovada complexității cauzei în raport cu reglementările legale în domeniu, astfel cum au fost enumerate în întâmpinare și concluzii scrise în ceea îl privește pe inspectorul judiciar E.; nelegala sesizare a Secției pentru procurori în materie disciplinară, motivat de faptul că actele de cercetare disciplinară sunt nule, fiind încălcate, atât cu prilejul verificărilor prealabile, cât și cu ocazia cercetării disciplinare normele procedurale de redactare (actele fiind defectuos întocmite, nemotivate în fapt și drept, nefiind respectată procedura prevăzută de Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de către Inspecția Judiciară), cu consecința nerespectării de către procurorii inspectori, dar și de către inspectorul șef al Inspecției Judiciare a unor drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Constituție (dreptul la apărare, dreptul la informare, dreptul la un proces echitabil), urmare a nesocotirii principiilor care guvernează activitatea Inspecției Judiciare (principiul legalității, imparțialității, independenței). În ceea ce privește dreptul la apărare, recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiului egalității armelor, principiului celerității procedurilor, prezumției de nevinovăție, dreptului de a beneficia de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării, dreptului persoanei acuzate de a interoga martorii în proces; (ii) soluționarea în mod nelegal a cererilor de recuzare formulate împotriva procurorilor C. și D., reiterând criticile expuse la pct. 8 din prezenta decizie; (iii) neadministrarea în mod echitabil a probatoriului solicitat, prin respingerea probei cu înscrisuri referitoare la volumul mare de activitate comparativ cu alți procurori din cadrul unității, precum și calitatea activității desfășurate de-a lungul timpului, datorată în mare parte implicării personale în activități care ar fi trebuit desfășurate de organele de poliție judiciară, dar și proba testimonială, neoferind posibilitatea interogării persoanelor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București care au făcut verificările privind activitatea desfășurată (și care pot intra în categoria martorilor în acuzare), dar și a altor persoane, pentru a se face dovada conduitei sale, eforturilor depuse pentru remedierea deficiențelor constate, dar și a dificultăților cu care s-a confruntat și în a căror rezolvare nu a fost sprijinită de conducerea unității; (iv) încălcarea obligației de a verifica apărările formulate atât în scris, prin întâmpinare, cererii de probatorii, declarații etc., astfel cum prevede Legea nr. 317/2004, cu consecința stabilirii eronate a situației de fapt și aplicarea incorectă a legii,în sensul aplicării unei sancțiuni disciplinare.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ. Subsumat acestui motiv, recurenta-pârâtă argumentează următoarele: (i) în considerentele hotărârii nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate, probele administrate și motivele pentru care unele au fost înlăturate; (ii) prin Încheierile din 8 martie 2017 și 9 mai 2017, fără a se indica motivele pentru care s-a apreciat că înscrisurile nu aveau legătură cu obiectul cauzei sau nu ar fi fost de natură să ducă la rezolvarea cauzei în raport de obiectul acesteia, au fost respinse, ca netemeinice, cererile de administrare a probei cu înscrisuri (cererea scrisă din 8 martie 2017 și cererea orală din 9 mai 2017); (iii) prin Încheierea din 8 martie 2017, fără a fi indicat temeiul pentru care a fost apreciată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 255 - 258 C. proc. civ., a fost respinsă cererea privind administrarea probei cu martori, în care erau indicate persoanele a căror audiere s-a solicitat, precum și teza probatorie; (iv) în Încheierea din 8 martie 2017, instanța nu a indicat temeiurile pentru care a fost încuviințată în parte cererea de administrare a probei cu înscrisuri; (v) motivarea hotărârii este superficială, neclară și imprecisă, rezumându-se la copierea în mare parte a rezoluției prin care a fost sesizată instanța disciplinară și la reluarea de pasaje din alte hotărâri pronunțate în materie disciplinară; (vi) hotărârea nu cuprinde răspunsuri precise la toate apărările formulate, nici punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și nici raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția adoptată.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune criticile arătate în continuare.

În raport cu probatoriul administrat, faptele reținute în sarcina sa nu pot fi asimilate unor acte materiale de natură a întruni elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza întâi și lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

Recurenta-pârâtă nu contestă faptul că o parte din dosarele și lucrările repartizate au fost soluționate într-un timp mai îndelungat de la repartizare, însă această situație s-a datorat unor cauze și împrejurări obiective care exclud lipsa sa de onestitate în exercitarea profesiei, neexistând indicii cu privire la existența unor motive care să aibă un caracter evident, neîndoielnic și cărora să le lipsească orice justificare, în sensul distorsionării sau manipulării legii în mod conștient, cât și voința de a cauza vătămarea intereselor părților implicate în proces.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004, recurenta-pârâtă apreciază că nu s-a făcut dovada caracterului repetat al nerespectării dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor, în condițiile în care legislația nu prevede în toate situațiile termene înlăuntrul cărora magistratul este obligat la adoptarea unei soluții, iar, în situația în care un astfel de termen este prevăzut, termenul este de recomandare. Sub aspectul laturii subiective, recurenta apreciază că fapta reținută în sarcina sa se circumscrie unei culpe scuzabile, având în vedere împrejurările obiective exoneratoare de răspundere și de înlăturare a caracterului imputabil al întârzierilor înregistrate, astfel cum au fost au fost dezvoltate în declarațiile din 24.05.2016, respectiv 06.06.2016 și în întâmpinare, care sunt susținute și de înscrisurile depuse în probațiune referitoare la: volumul mare de activitate din perioada 2011 - 2015; desfășurarea altor activități legate de soluționarea dosarelor, lucrărilor sau cererilor de asistență judiciară internațională în materie penală/comisii rogatorii, studiul, îndrumările date organelor de poliție, pregătirea unor acțiuni/activități, întâlniri cu reprezentanții autorităților judiciare solicitante, activități administrative în vederea soluționării cererilor de asistență judiciară în materie penală, multiplicarea lucrărilor, tehnoredactarea acestora; lipsa de comunicare cu conducerea unității de parchet și acțiunile conducerii; prioritățile Ministerului Public în instrumentarea unor cauze, fiind manifestat mai puțin interes în instrumentarea altor cauze; numărul insuficient al lucrătorilor de poliție; lipsa de comunicare sau problemele create de organele de poliție; lipsa de personal sau personal care și-a exercitat în mod defectuos atribuțiile de serviciu; mijloacele materiale insuficiente; condițiile de la locul de muncă care au constituit un factor perturbator pentru activitatea desfășurată; starea de sănătate. IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară

Intimata-reclamantă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat. V. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 23 aprilie 2018, când judecata cauzei a fost amânată la data de 21 mai 2018. VI. Considerentele Înaltei Curți

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul factual prezentat în hotărârea recurată, analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Referitor la criticile recurentei privind nerespectarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța disciplinară a soluționat cererile de recuzare cu respectarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 317/2004, conform cărora "lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora". Astfel cererile de recuzare au fost soluționate prin participarea a 3 dintre cei 5 membri ai Secției pentru procurori în materie disciplinară, respectiv prin participarea procurorului D. la soluționarea cererii de recuzare a procurorului C. și prin participarea procurorului C. la soluționarea cererii de recuzare a procurorului D.. Astfel fiind, nu se constată existența unei situații de imposibilitate de alcătuire a instanței disciplinare pentru soluționarea cererilor de recuzare, pentru a fi incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "Când, din pricina abținerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanța ierarhic superioară".

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la greșita respingere a cererilor de recuzare, în cadrul analizei efectuate, instanța de recurs are în vedere jurisprudența Curții Constituționale referitoare la imparțialitatea magistratului (Decizia nr. 500/2016), în care, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), s-au reținut următoarele: "18. […] imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (a se vedea Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015). 19. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunțată în Cauza Olujia împotriva Croației, paragraful 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30, și Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Grieves împotriva Marii Britanii, paragraful 69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98).

Având în vedere jurisprudența celor două instanțe, precitată, Curtea constată că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., criteriul general acceptat pentru excludere este "percepția rezonabilă de subiectivism", modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând de la o "probabilitate mare" de subiectivism până la o "probabilitate reală", o "posibilitate substanțială" și o "suspiciune rezonabilă" de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, ceea ce este decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism." 20. Cererile de recuzare a procurorilor C. și D. au fost formulate în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 9 și 13 C. proc. civ., conform cărora: "Art. 42. - (1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: 9. dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv; 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".

Înalta Curte constată că recurenta invocă aspecte referitoare la modul în care procurorul C. a exercitat atribuțiile specifice funcției de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în perioada în care pârâtei i se impută comiterea abaterilor disciplinare. Se reține că modul în care procurorul C. a exercitat atribuțiile specifice funcției de conducere - semnând actele procesuale în litigiile în care unitatea de parchet avea calitatea de parte ori prin care nu a răspuns solicitărilor formulate de recurenta-pârâtă în sensul așteptărilor acesteia - nu conturează existența unei relații de dușmănie în sensul art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Totodată, împrejurările și nemulțumirile exprimate de pârâtă în susținerea cererii de recuzare nu dau naștere, în mod rezonabil, unei îndoieli cu privire la imparțialitatea magistratului. Sub acest aspect, instanța disciplinară a reținut întemeiat faptul că percepția subiectivă a pârâtei nu este suficientă și nu justifică o suspiciune rezonabilă de subiectivism în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Susținerile invocate de pârâtă în cererea de recuzare a procurorului D. fac referire la îndeplinirea de către magistrat a atribuțiilor specifice funcției de conducere de procuror-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în exercitarea cărora a solicitat, în urmă cu 10 ani (în anul 2008) revocarea pârâtei din cadrul respectivei unități de parchet și revenirea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, și a reprezentat unitatea de parchet în litigiile inițiate de pârâtă împotriva actelor de revocare. Motivele invocate de recurentă, care reliefează existența unor raporturi administrative în cadrul unității de parchet, specifice relațiilor care iau naștere între persoana care ocupă funcția de conducere și persoanele care ocupă funcții de execuție, nu conturează existența unei relații de dușmănie ori a unei îndoieli întemeiate cu privire la imparțialitatea magistratului recuzat în sensul art. 42 alin. (1) pct. 9 și 13 C. proc. civ.

În concluzie, nu sunt identificate motive de reformare a Încheierilor din camera de consiliu de la 8 martie 2017, pronunțate de Secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2016, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de recuzare formulate de pârâta A. împotriva procurorilor C. și D.

Pentru argumentele expuse, se constată că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate în continuare, nu pot fi primite criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul nelegalei constituiri a echipei de inspectori judiciari care au efectuat cercetarea disciplinară, cu încălcarea principiului repartizării aleatorii și fără a se face dovada complexității cauzei în raport cu reglementările legale în domeniu.

Sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare a fost repartizată aleatoriu la data de 18 ianuarie 2016, inspectorului judiciar G., care a efectuat verificările prealabile și, apreciind asupra complexității cauzei și volumului de activitate, a solicitat desemnarea în cadrul echipei a inspectorului judiciar E. Întemeiat a constatat instanța disciplinară că, la data solicitării, ceilalți doi membri ai echipei de inspectori, din care făcea parte inspectorul judiciar G., se aflau în imposibilitate de constituire a echipei, întrucât inspector judiciar H. era incompatibilă deoarece își desfășurase activitatea în cadrul aceleiași unități de parchet cu magistratul cercetat, iar inspector judiciar I. se afla în concediu de odihnă. Suspiciunile pârâtei în sensul că inspector judiciar I. s-a aflat în concediu pentru o singură zi nu sunt de natură să atragă nulitatea cercetării disciplinare, în condițiile în care nu este prevăzută sancțiunea nulității în privința modificării compunerii echipei de control, măsură aflată la latitudinea inspectorului-șef. Este de observat faptul că nici recurenta-pârâtă nu indică dispozițiile legale care prevăd o asemenea nulitate și nici nu expune vătămarea produsă prin modificarea compunerii echipei de control. Totodată, raportat la criticile recurentei, se constată că instanța disciplinară a reținut întemeiat că desemnarea inspectorului judiciar E. este justificată inclusiv de faptul că făcuse parte din echipa de inspectori care a efectuat controlul la Parchetul de pe lângă Tribunalul București în urma căruia Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu. Or, se apreciază că o asemenea împrejurare este de natură a oferi o justificare pertinentă pentru modificarea compunerii echipei de inspectori și demonstrează lipsa de temeinicie a suspiciunilor pârâtei cu privire la caracterul subiectiv al măsurii de desemnare a inspectorului judiciar E.

În ceea ce privește nelegala sesizare a Secției pentru procurori în materie disciplinară, criticile formulate de recurenta-pârâtă nu atrag nulitatea actelor de cercetare disciplinară, instanța disciplinară reținând în mod corect, prin Încheierea din 14 decembrie 2016, că Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, în baza Procesului-verbal din 14 ianuarie 2016 întocmit de inspectorul-șef, având în vedere referatul Inspecției Judiciare nr. 6376/IJ/1654/DIP/2015. Potrivit procesului-verbal, Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu cu privire la existența unor date referitoare la nerespectarea în mod repetat a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor de către pârâtă, reținându-se că, în urma controlului dispus prin Ordinul inspectorului-șef nr. 56/2015, potrivit referatelor nr. 1014/II/2015 din 15.06.2015 și nr. 1064/II/2015 din 29.06.2015 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pârâta nu a efectuat acte de urmărire penală în dosarele penale nr. x/2009, nr. 1813/P/2009, nr. 1941/P/2010, nr. 3449/P/2009 și nr. 3886/P/2004 de la data repartizării și până la data de 19.03.2014 când au fost trecute la un alt procuror, conform art. 64 alin. (4) lit. c) din Legea 304/2004 și a lăsat în nelucrare mai multe dosare penale și lucrări ce i-au fost repartizate în perioada 2011 - 2014, detaliate în cuprinsul acelorași referate.

Susținerile recurentei referitoare la întocmirea defectuoasă și nemotivarea în fapt și în drept a actelor de cercetare disciplinară nu demonstrează nelegalitatea cercetării disciplinare. Într-adevăr, motivarea reprezintă unul dintre elementele intrinseci ale principiului legalității, însă, în cauză nu suntem în prezența unei absențe totale a motivării actelor întocmite în procedura administrativă desfășurată în fața Inspecției Judiciare și nici nu sunt evidențiate vicii ale acestor acte ori elemente care să probeze încălcarea dreptului la apărare, dreptului la informare, dreptului la un proces echitabil, ca efect al nesocotirii principiilor legalității, imparțialității, independenței. În esență, recurenta-pârâtă își exprimă doar nemulțumirea față de modul în care au fost întocmite actele în faza de cercetare disciplinară, aspecte care nu sunt de natură a atrage sancțiunea nulității.

Totodată, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiilor de drept menționate la pct. 9 (egalitatea armelor, principiul legalității, principiul egalității, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, dreptul la apărare, dreptul la informare, dreptul la un proces echitabil, principiul imparțialității, principiul independenței, principiului celerității procedurilor, prezumția de nevinovăție, dreptul de a beneficia de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării, dreptul persoanei acuzate de a interoga martorii în proces) fără a expune în concret modul în care s-a adus atingere acestor principii și drepturi, iar instanța nu a identificat vicii de acest gen în procedura administrativă desfășurată în fața Inspecției Judiciare ori în procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.

Contrar susținerilor din recurs, se constată că, prin Încheierea ședinței publice din 8 martie 2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis proba cu înscrisuri și cererile de probatorii formulate de pârâta A., conform celor arătate la pct. 4, pe care le-a apreciat ca fiind pertinente și concludente pentru soluționarea cauzei, respingând celelalte probe propuse de pârâtă, pe care le-a considerat a nu fi pertinente și concludente.

Raportat la criticile recurentei privind proba cu înscrisuri referitoare la volumul mare de activitate comparativ cu alți procurori, se constată că instanța disciplinară, analizând elementele constitutive ale abaterii disciplinare, a concluzionat în sensul că pârâta a avut un volum de activitate comparabil cu cel al colegilor săi. Totodată, probele solicitate de pârâtă pentru a demonstra calitatea activității desfășurate, eforturile depuse și dificultățile cu care s-a confruntat nu sunt concludente în contextul circumstanțelor de fapt examinate de instanța disciplinară, întrucât nu constituie prin ele însele cauze exoneratoare de răspundere disciplinară, ci reprezintă elemente de circumstanțiere, avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare.

Pentru argumentele expuse, se constată că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la art. 425 lit. b) C. proc. civ. sunt neîntemeiate pentru considerentele arătate în continuare.

Sub acest aspect, se reține că hotărârea instanței disciplinare respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că, în cuprinsul considerentelor, sunt reliefate "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul recursului, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei,din 19 aprilie 1994), iar noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (de exemplu, hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005). Or, decizia ce formează obiectul contestației în anulare răspunde acestor exigențe reținute în jurisprudența CEDO.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept, ca elemente ale raționamentului logico-juridic, în considerarea căruia a fost pronunțată soluția din dispozitiv.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004, sunt avute în vedere considerentele ce succed.

În esență, în raport cu circumstanțele de fapt, necontestate de recurenta-pârâtă în materialitatea lor, instanța disciplinară a reținut, în baza probatoriului administrat, că pârâta a lăsat în nelucrare 60 de dosare penale pentru perioade cuprinse între 4 luni - 4 ani și 4 luni, 46 de cereri formulate în 42 de dosare, pentru perioade cuprinse între 5 luni - 3 ani și 8 luni, și 7 lucrări, pentru perioade cuprinse între 7 luni - 5 ani și o lună, nerespectând astfel în mod repetat și din motive imputabile dispozițiile legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Or, în contextul situației de fapt expuse la pct. 38, care nu este contestată de către pârâtă, se constată existența laturii obiective a abaterii disciplinare constând în întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor - 60 de dosare, 46 de cereri și alte 7 lucrări - pe perioade cuprinse între 4 luni și 5 ani, astfel că nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că nu s-ar fi făcut dovada caracterului repetat al întârzierilor.

Referitor la noțiunea de celeritate în efectuarea lucrărilor, întemeiat instanța disciplinară a reținut că, în condițiile în care legea nu prevede în mod expres termenul de soluționare a lucrării, procurorului îi revine obligația soluționării într-un termen rezonabil, apreciat în funcție de obiectul și complexitatea cauzei, așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO în interpretarea și aplicarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sub acest aspect, în condițiile în care probatoriul administrat reliefează faptul că pârâta a înregistrat întârzieri cuprinse între 4 luni și 5 ani în cazul a peste 100 de lucrări, rezultă cu evidență existența laturii obiective a abaterii disciplinare constând în nesocotirea termenului rezonabil de soluționare cu celeritate a cauzelor, cu atât mai mult cu cât întârzierile subzistă încă din faza de cercetare sau urmărire penală, ca primă etapă a procedurii judiciare de angajare a răspunderii penale. Relevantă din această perspectivă este împrejurarea reținută de instanța disciplinară și necombătută de pârâtă, în sensul că în dosarele analizate procurorul cercetat fie nu a îndeplinit niciun act de procedură, fie a efectuat sporadic acte de procedură, dar fără nicio finalitate.

Analizând caracterul imputabil al faptei, instanța disciplinară a avut în vedere toate aspectele referitoare la activitatea profesională a pârâtei în perioada de referință, respectiv durata efectivă a cauzelor lăsate în nelucrare sau în care au fost efectuate acte procedurale și procesuale, dar fără a exista o ritmicitate (durată cuprinsă între 4 luni și 5 ani), numărul dosarelor/cererilor/lucrărilor nesoluționate la momentul controlului (peste 100 de lucrări), complexitatea cauzelor (lucrările analizate nu prezentau un grad ridicat de complexitate), împlinirea termenului de prescripție, volumul de activitate al procurorului.

În acord cu instanța disciplinară, se reține că soluționarea lucrărilor analizate presupunea urgență, întrucât vizau: propunere de terminare a urmăririi penale (2 dosare), propunere de declinare (7 dosare) sau trecere a cauzei de la un organ la altul de poliție (5 dosare), luarea unor măsuri asigurătorii, ridicare sechestru asigurător, comunicare înscrisuri, administrare probatoriu, comunicare soluții, comunicare stadiul cercetărilor, cereri de tergiversare, restituire bunuri, îndreptare eroare materială. Totodată, cu just temei s-a reținut că lăsarea în nelucrare a două dintre aceste cauze a dus la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

În ceea ce privește volumul de muncă, în mod corect s-a reținut că, în perioada 2011-2015, pârâta a avut un volum de activitate comparabil cu cel al colegilor săi și a întocmit un număr total de 5 rechizitorii, toate celelalte soluții dispuse fiind de netrimitere în judecată.

În mod nereal susține recurenta-pârâtă că instanța disciplinară nu a luat în considerare aspectele referitoare la circumstanțele sale personale. Astfel, se constată că, în considerentele hotărârii atacate, au fost analizate de către instanța disciplinară activități desfășurate de pârâtă care, din cauza urgenței, au fost de natură a-i îngreuna activitatea de soluționare a lucrărilor, respectiv: sesizarea instanței cu propuneri de luare a unor măsuri preventive, solicitarea de autorizare interceptări convorbiri telefonice, ordonanțe provizorii interceptări/înregistrări audio-video, participarea la cercetarea la fata locului, participarea la efectuarea percheziției, luarea unor măsuri asigurătorii, precum și alte activități curente: numere unice, confirmări începere urmărire penală, schimbare de încadrare juridică, note de îndrumări, iar, din 2013, și soluționarea cauzelor având ca obiect comisii rogatorii/cereri de asistență judiciară în materie penală și altele asemenea.

Susținerile din recurs în sensul că aceste activități specifice reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere nu pot fi primite, întrucât, așa cum a reținut și instanța de disciplină, asemenea activități se regăsesc în activitatea oricărui procuror care supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale organelor de poliție judiciară, motiv pentru care nu pot fi privite ca elemente specifice exclusiv activității pârâtei.

În același sens, se reține că nu sunt specifice exclusiv pârâtei nici aspectele invocate în recurs, drept cauze obiective exoneratoare de răspundere disciplinară, acestea fiind specifice activității funcției de procuror sau, după caz, sistemului judiciar, și anume: studiul cauzelor, îndrumările date organelor de poliție, pregătirea unor acțiuni/activități, întâlniri cu reprezentanții autorităților judiciare solicitante, activități administrative în vederea soluționării cererilor de asistență judiciară în materie penală, multiplicarea lucrărilor, tehnoredactarea acestora; numărul insuficient al lucrătorilor de poliție; lipsa de comunicare sau problemele create de organele de poliție; lipsa de personal sau personal care și-a exercitat în mod defectuos atribuțiile de serviciu; mijloacele materiale insuficiente; condițiile de la locul de muncă care au constituit un factor perturbator pentru activitatea desfășurată.

Or, în condițiile în care volumul și gradul de complexitate al activității pârâtei din perioada de referință sunt similare colegilor săi, nu se poate reține în privința sa existența unor cauze obiective exoneratoare de răspunderea disciplinară în circumstanțele de fapt expuse, care reliefează exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare sub aspectul nerespectării în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate, într-un termen rezonabil, a lucrărilor repartizate, obligație ce derivă din dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 91 din Legea nr. 303/3004 și art. 12 și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze cauzele într-un termen rezonabil, în funcție de complexitatea acestora.

Sub aspectul laturii subiective, în deplin acord cu instanța disciplinară, se reține că pârâta a săvârșit fapta cu intenție indirectă, întrucât putea și trebuia să prevadă rezultatul conduitei sale profesionale, pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui. Dovadă în acest sens este modul deficitar în care a înțeles să își îndeplinească atribuțiile de serviciu constând într-o atitudine pasivă, lipsită de diligența pe care o reclamă soluționarea lucrărilor cu celeritate, așa cum reiese fără putință de tăgadă din circumstanțele de fapt decelate din analiza probatoriului administrat.

La individualizarea sancțiunii, având în vedere împrejurările, gravitatea concretă precum și consecințele faptei reținute în sarcina pârâtei procuror, instanța disciplinară a reținut în mod corect că au fost evidențiate consecințe semnificative ale faptei imputate, constând în încălcarea dreptului recunoscut părților de a beneficia de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, fiind examinate, totodată, circumstanțele reale și personale ale pârâtei procuror.

Astfel, sancțiunea disciplinară a fost individualizată în considerarea următoarelor elemente negative: numărul mare de cauze lăsate în nelucrare și perioada mare a întârzierilor; în cauzele repartizate spre soluționare pârâta nu a efectuat niciun act de procedură, ceea ce a impus ca parte dintre acestea sa fie redistribuite către alți procurori; în 2 dosare s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale, ca urmare a faptului că nu a fost efectuat niciun act în respectivele cauze; anterior, pârâta a fost revocată de la DIICOT pentru exercitarea necorespunzătoare a activității profesionale, pentru că a ignorat principiul controlului ierarhic, a creat și a întreținut relații conflictuale cu colegii și a avut un comportament neadecvat față de grefieri, ofițerii de poliție și justițiabili.

Totodată, contrar susținerilor din recurs, instanța disciplinară a avut în vedere și circumstanțele personale ale pârâtei de natură a justifica aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, și anume: faptul că pârâta a conștientizat modul deficitar de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu și și-a reconsiderat conduita profesională, întrucât, după momentul controlului, a soluționat, într-o perioadă de nici 2 luni, 37 dintre cele 60 de dosare lăsate în nelucrare și 52 dintre cele 63 de comisii rogatorii lăsate în nelucrare; are o vechime în profesie de 19 ani; la ultima evaluare a obținut calificativul "foarte bine"; volumul ridicat de muncă; faptul că pe lângă activitățile de soluționare a dosarelor a îndeplinit și alte activități specifice (participare la cercetare la fața locului, propuneri de măsuri preventive, solicitări de autorizații de interceptarea a convorbirilor telefonice etc.); situația familială; problemele de sănătate; se află pentru prima dată în fața Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii; caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare.

În raport cu aceste aspecte reținute în circumstanțiere, dintre care cele negative nu sunt combătute prin mijloace de probă de către recurenta-pârâtă, iar cele pozitive nu au o pondere de natură a justifica aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, se reține că instanța disciplinară a realizat o corectă aplicare a criteriilor de individualizare a sancțiunii aplicate, realizând o corectă analiză și apreciere a împrejurărilor, gravității concrete și consecințelor faptei reținute în sarcina pârâtei procuror.

În condițiile în care recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară nu a declarat recurs, iar recurenta-pârâtă nu a formulat critici cu privire la soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare referitoare la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că instanța disciplinară a apreciat întemeiat că fapta reținută în sarcina pârâtei se circumscrie abaterii prevăzute de art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004, nefiind întrunite elementele specifice cumulului între cele două abateri disciplinare menționate în rezoluția de sesizare a Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de A.