ÎCCJ, Decizia nr. 184/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 184/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia civilă nr. 184/2016

Asupra cererii

de revizuire de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de

5 judecători, la 28 martie 2016, revizuenții A. și B. au formulat

cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 37 din 27 martie 2015 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

solicitând schimbarea hotărârii atacate, prin care a fost respins recursul

declarat împotriva încheierii din 22.04.2014 pronunțată de Consiliul Superior

al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară în

Dosarul nr. x/P/2014, reluarea judecății și, pe fond, desființarea

actului contestat și repunerea lor în situația anterioară, sub aspectul

vechimii în carieră, drepturilor salariale și celorlalte drepturi ale

magistraților, prevăzute de lege.

În motivarea contestației

au arătat că în cadrul recursului respins prin hotărârea atacată

au invocat, ca mijloc procesual de apărare, excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, că prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 8/06.01.2016, Curtea Constituțională

a admis excepția și a constatat că aceste dispoziții legale

sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată

a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului,

până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.

Revizuenții

au susținut că în cauza lor disciplinară, prin respingerea recursului

declarat împotriva încheierii din 22 aprilie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii

- Secția pentru procurori în materie disciplinară, nu li s-a recunoscut

dreptul constituțional și convențional la o cale de atac internă,

efectivă, împotriva suspendării din funcție, pentru a contracara

abuzul sau eroarea organismului profesional, iar recursul declarat nu a putut constitui

un remediu efectiv, deoarece acest recurs nu a avut efect suspensiv automat, iar

în calitate de justițiabili nu au beneficiat de garanții reale care să-i

fi protejat împotriva autorității publice.

Așadar, cauza

lor s-a judecat în temeiul unor dispoziții declarate ulterior neconstituționale,

încălcându-li-se dreptul de acces la justiție și, în esență,

dreptul la apărare.

Cum respectarea

deciziilor Curții Constituționale este o componentă esențială

a statului de drept, pronunțarea unei soluții de inadmisibilitate a acestei

cereri de revizuire ar lipsi de fundament și de eficiență însuși

controlul de neconstituționalitate pe care l-au declanșat, împrejurare

ce ar echivala cu o dublă sancționare și cu vătămarea gravă

a intereselor lor legitime.

În susținerea

admisibilității cererii de revizuire au invocat atât jurisprudența

Curții Constituționale, care a statuat că decizia de constatare a

neconstituționalității trebuie să profite celor îndreptățiți,

în primul rând în cauza în care a fost invocată excepția, cât și

considerentele sentinței nr. 1697 din 27 mai 2013 pronunțată de Curtea

de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă

prin nerecurare de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin

care s-a reținut că prin declararea neconstituționalității

textelor de lege pe care s-a sprijinit hotărârea Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii, această hotărâre a devenit nelegală.

Solicitând admiterea

cererii și reluarea judecății, revizuenții au cerut să

se aibă în vedere toate criticile de nelegalitate și netemeinicie ale

hotărârii atacate, așa cum au fost dezvoltate prin motivele de recurs.

Totodată,

din perspectiva reluării judecății, au invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 51 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, susținând că acestea contravin art. 21,

art. 16 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din

Constituție.

În motivarea excepției

de neconstituționalitate, au susținut că posibilitatea atacării

doar cu recurs a hotărârilor în materie disciplinară ale secțiilor

Consiliului Superior al Magistraturii contravine accesului liber la justiție,

deoarece această cale de atac este nedevolutivă, instanța de recurs

neputând examina fondul hotărârii recurate.

Intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut

de art. 513 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea cererii de

revizuire ca inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 509 alin. (1) C. proc.

civ., pot forma obiectul acestei căi de atac doar hotărârile pronunțate

asupra fondului sau care evocă fondul în împrejurări limitativ prevăzute

la pct. 1-11. Or, prevederile declarate neconstituționale prin Decizia nr.

774/2015 vizează încheierea din 22.04.2014 a Consiliului Superior al Magistraturii

- Secția pentru procurori în materie disciplinară, hotărâre care

nu a statuat cu privire la fondul cauzei și nici nu l-a evocat.

Analizând cererea

de revizuire de față, Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 5 judecători, constată că aceasta este inadmisibilă,

urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:

Prin decizia civilă

nr. 37 din 27 martie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, a respins ca nefondate recursurile declarate de Inspecția

Judiciară împotriva hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie

disciplinară, precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri

și a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarul nr.

x/P/2014.

Instanța

de recurs a constatat că abaterile disciplinare reținute de Consiliul

Superior al Magistraturii în sarcina celor doi recurenți-procurori au fost

săvârșite de aceștia și că, față de gravitatea

acestor abateri, sancțiunile constând în suspendarea din funcție pe o

durată de șase luni pentru A. și excluderea din magistratură

pentru B. au fost judicios aplicate.

De asemenea, recursul

declarat de A. și B. împotriva încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate

în Dosarul nr. x/P/2014, a fost respins ca nefondat, reținându-se că pe

parcursul soluționării cauzei compunerea instanței de disciplină

a fost legală, că nu se poate reține un exces de putere al Secției

pentru procurori în materie disciplinară, atâta vreme cât aceasta avea calitatea

și competența de a examina și soluționa cererea Inspecției

Judiciare de suspendare din funcție a celor doi procurori, că nu se poate

reține că hotărârea atacată nu a fost motivată, ori că

ar fi cuprins motive contradictorii ori străine de natura pricinii, că

recurenților-procurori le-a fost respectat dreptul la apărare.

Prin cererea de

recurs, recurenții A. și B. au formulat și excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, care încalcă principiul previzibilității

normei juridice, principiul securității juridice, dar și al dreptului

la apărare, dreptului de acces liber la justiție, dar și principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii.

Prin încheierea

din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte

de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a admis cererea

de sesizare a Curții Constituționale.

Asupra acestei

excepții Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia

nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 8/06.01.2016, prin care a constatat că dispozițiile art. 52 alin.

(1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care

permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea

din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă

a acțiunii disciplinare.

Cererea de revizuire

întemeiată pe această decizie a fost introdusă în termenul legal

prevăzut de art. 511 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri pronunțate

asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 11.

după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând

neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.”

Mai întâi, instanța

se va pronunța asupra excepției de inadmisibilitate a cererii de revizuire,

formulată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, prin întâmpinare.

Analizând susținerile

acestei părți, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, constată că ele nu pot fi reținute.

În M. Of. al României,

Partea I, nr. 69/01.02.2016 a fost publicată Decizia nr. 866 din 10 decembrie

2015 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că sintagma

„pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor

art. 509 alin. (1) C. proc. civ. este neconstituțională cu referire la

motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acesteia.

Așadar, analiza

îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate

pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. nu mai poate purta

asupra condiției evocării fondului sau pronunțării asupra fondului

prin hotărârea atacată.

Potrivit dispozițiilor

art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii

și la faptele pe care se întemeiază.

În aplicarea acestor

dispoziții legale, instanța va avea în vedere finalitatea căii extraordinare

de atac a revizuirii, promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, cu scopul

restabilirii adevărului în cauză, așa cum în mod constant a subliniat

în jurisprudența sa Curtea Constituțională.

Dispozițiile

art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curții

Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor

legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul

persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac

a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza

în care a fost invocată excepția.

Cu toate acestea,

împrejurarea că după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate

asupra fondului Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

de neconstituționalitate, invocată de cei doi magistrați, nu are

efectul admiterii în mod automat a cererii de revizuire.

Art. 52 alin.

(1) din Legea nr. 317/2004, supus controlului instanței de contencios constituțional,

dispune: „Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a

Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului

judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până

la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea

în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate

a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură

să aducă atingere gravă prestigiului justiției.”

Prin decizia citată,

așa cum s-a arătat, Curtea Constituțională a decis că aceste

dispoziții legale sunt constituționale numai în măsura în care permit

atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție

a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii

disciplinare, deoarece atacarea măsurii provizorii odată cu fondul nu

poate constitui un remediu care să răspundă în mod prompt, concret

și real la cele stabilite prin măsura provizorie.

Excepția

de neconstituționalitate invocată de recurenți a privit, în principal,

probleme de fond ale luării măsurii suspendării provizorii și,

în secundar, problema lipsei căii de atac separate împotriva încheierii prin

care s-a dispus suspendarea provizorie. Or, Curtea Constituțională a apreciat

ca neîntemeiată critica de neconstituționalitate referitoare la problemele

de fond.

În cauza de față,

prin decizia supusă revizuirii, acțiunea disciplinară s-a soluționat

pe fond, constatându-se în sarcina recurenților-procurori abaterile disciplinare

reținute de Secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului

Superior al Magistraturii, precum și proporționalitatea sancțiunilor

aplicate.

Așa fiind,

atâta vreme cât asupra fondului cererii s-a pronunțat o soluție definitivă,

măsura provizorie a suspendării din funcție nu mai poate fi reanalizată,

iar demersul judiciar inițiat de revizuenți nu mai poate avea nicio finalitate.

Pe de altă

parte, toate motivele de nelegalitate a încheierii din 22 aprilie 2014 au fost analizate

punctual de instanța de recurs, prin decizia definitivă pronunțată,

astfel încât acestea nu ar mai putea fi supuse unei alte judecăți, dat

fiind autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 37 din 27 martie 2015.

Pronunțarea

unei soluții de inadmisibilitate a cererii de revizuire nu lipsește de

eficiență controlul de constituționalitate declanșat, așa

cum susțin revizuenții și nici nu le produce vreo vătămare,

deoarece decizia Curții Constituționale nu are legătură cu aspectele

deduse judecății pe fondul cauzei.

Actul a cărui

reevaluare o solicită revizuenții prin cererea pendinte (încheierea din

22 aprilie 2014, pronunțată de Secția pentru procurori în materie

disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2014) a produs efecte numai până la soluționarea

definitivă a acțiunii disciplinare, adică până la 27 martie

2015, ceea ce face imposibilă repunerea în situația anterioară acestui

act, astfel cum solicită revizuenții.

Admiterea excepției

de neconstituționalitate, cum este cea în speță, cu consecința

acordării posibilității atacării în mod separat a încheierii

prin care s-a dispus suspendarea provizorie, înainte de soluționarea fondului

acțiunii disciplinare de către secția corespunzătoare a Consiliului

Superior al Magistraturii, ar fi putut produce efecte în sensul art. 509 alin. (1)

pct. 11 C. proc. civ., în cazul în care recurenții ar fi exercitat o astfel

de cale de atac, ce ar fi fost respinsă ca inadmisibilă.

De aceea, cererea

de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C.

proc. civ. se va privi ca inadmisibilă.

Cât privește

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3)

teza I din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 5 judecători, constată că autorii acesteia au formulat-o

numai din perspectiva reluării judecății în cererea de recurs, situație

ce nu se regăsește în cauza de față, astfel încât nu se mai

pune problema sesizării Curții Constituționale.

Chiar și

în aceste condiții, instanța observă că excepția invocată

nu este întemeiată. În jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional

a reținut, în mod constant, că, în ceea ce privește căile de

atac împotriva hotărârilor judecătorești, legiuitorul are competența

exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități

speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces

la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva

deciziei civile nr. 37 din 27 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2016.

Cu opinia

separată a doamnei judecător C., în sensul admiterii cererii de

revizuire, schimbării în parte a deciziei atacate, admiterii recursului

declarat împotriva încheierii din 22.04.2014 pronunțată de Consiliul

Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie

disciplinară în Dosarul nr. x/P/2014, casării acestei încheieri și

respingerii ca inadmisibilă a cererii formulată de Inspecția

Judiciară privind suspendarea din funcție a recurenților-procurori

pe durata procedurii disciplinare până la soluționarea

definitivă a acțiunii disciplinare, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale deciziei revizuite.

Opinie separată

Cu opinia separată a doamnei

judecător C.

Analizând

cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin.

(1) pct. 11 C. proc. civ. autorul opiniei separate reține următoarele

considerente:

Prin

încheierea din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, excepție ridicată de revizuenții-recurenți

A. și B. în cauza având ca obiect soluționarea recursului formulat

împotriva hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 și încheierii din 22

aprilie 2014, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru procurori în materie disciplinară. Prin încheierea menționată,

a fost dispusă suspendarea din funcția de procuror a autorilor excepției

de neconstituționalitate până la soluționarea definitivă a

acțiunii disciplinare, iar prin hotărâre a fost admisă acțiunea

disciplinară, aplicându-se în privința acestora sancțiunea

disciplinară a suspendării din funcție pe o perioadă de 6

luni, respectiv excluderea din magistratură.

În motivarea

excepției de neconstituționalitate revizuenții-recurenți au

apreciat că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor

constituționale ale art. 1 alin. (5), în componenta sa referitoare la

calitatea legilor și art. 21 privind accesul liber la justiție și

dreptul la un proces echitabil. De asemenea, prin prisma art. 20 din Constituție,

au apreciat că este încălcat și art. 6 parag. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale

referitor la dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a

constatat îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată, pentru sesizarea instanței de control constituțional

cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul art. 29

alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, republicată.

Prin decizia

civilă nr. 37 din 27 martie 2015, Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, a respins ca nefondate

recursurile declarate de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii

nr. 7/P din 7 iulie 2014 pronunțată de Consiliul Superior al

Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară,

precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri și

a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2014.

Asupra excepției

de neconstituționalitate Curtea Constituțională s-a pronunțat

prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, constatând că dispozițiile

art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea

separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție

a magistratului până la soluționarea definitivă a acțiunii

disciplinare.

Curtea

Constituțională a reținut în considerentele deciziei pronunțate

următoarele:

„29. Având în

vedere cele anterior expuse, Curtea reține că legiuitorul organic nu

poate să elimine din sfera, normativă infraconstituțională

controlul judecătoresc pe care însăși Constituția îl

prevede în materia disciplinară în aplicarea accesului liber la justiție.

Practic, legiuitorul, atunci când a introdus prin Legea nr. 24/2012 instituția

suspendării provizorii a judecătorului sau procurorului pe durata

soluționării acțiunii disciplinare, a omis să reglementeze

o cale de atac separată împotriva hotărârii prin care este luată

măsura anterior menționată. În acest mod a fost negat accesul

liber la justiție al persoanei supuse procedurii, suspendarea provizorie

dispusă de o „instanță extrajudiciară” fiind astfel sustrasă

controlului instanței judecătorești competente. Faptul că

această măsură poate fi atacată odată cu fondul,

respectiv prin exercitarea recursului împotriva hotărârii Consiliului

Superior al Magistraturii, nu schimbă cu nimic datele problemei, permutarea

astfel realizată de la hotărârea prin care se dispune măsura de

suspendare provizorie la cea prin care se soluționează acțiunea

disciplinară a dus la configurarea unei căi de atac care, din punctul

de vedere al efectelor, este una tardivă în apărarea drepturilor și

intereselor legitime ale persoanei. Astfel, o asemenea cale de atac devine una

iluzorie și lipsită de efectivitate din moment ce nu se poate

constitui într-un remediu care să răspundă în mod prompt,

concret și real la cele stabilite în măsura provizorie. Or,

drepturile și libertățile fundamentale reglementate prin

Constituție sunt efective, și nu abstracte sau iluzorii, tocmai

pentru a asigura un nivel ridicat de protecție subiectelor de drept (adsimilis,

a se vedea Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 905/20.12.2011 sau Decizia nr. 64 din 24 februarie

2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 286/28.04.2015, parag.

20 și 30).

urmare, Curtea reține că textul criticat nu stabilește

limitări sau condiționări ale dreptului de acces liber la justiție,

aspecte compatibile, de principiu, cu exigențele intrinseci ale acestuia,

ci refuză beneficiul acestui drept fundamental persoanei față de

care a fost luată, prin hotărâre, măsura suspendării

provizorii din funcție.

constată că recunoașterea accesului liber la justiție și

în privința hotărârilor prin care se dispun măsuri provizorii

privind exercitarea funcției de judecător sau procuror se impune cu

atât mai mult cu cât măsurile provizorii luate în cursul procedurii

disciplinare pot avea o întindere temporală deosebită - până la

soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, ceea ce

înseamnă că aceasta poate dura până la soluționarea

căii de atac. formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al

Magistraturii de sancționare disciplinară a judecătorului sau

procurorului. Astfel, măsura provizorie, din punctul de vedere al

întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăși sancțiunea

disciplinară aplicată (desigur, cu excepția celei de excludere

din magistratură). De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecințele

negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în

mod direct, asupra vieții profesionale și personale a

judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este

pus atât în imposibilitatea de a-și exercita funcția, respectiv de a

înfăptui justiția sau de a apăra interesele generale ale

societății, ordinea de drept, precum și drepturile și

libertățile cetățenilor, după caz, cât și în

situația de a nu-și primi indemnizația pe perioada

suspendării provizorii, indiferent de soluția de sancționare

pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța

judecătorească, după caz, asupra fondului acțiunii

disciplinare. în consecință, recunoașterea, pe cale de

interpretare, a dreptului de a contesta hotărârea prin care s-a luat

măsura suspendării provizorii din funcție abia odată cu

fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă

exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și

(3) din Constituție.”

Motivul de

revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. are în

vedere remedierea situației în care instanța a pronunțat

hotărârea în temeiul unui text legal în legătură cu care una din

părți a invocat excepția de neconstituționalitate.

Acest motiv

de revizuire este justificat de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată, conform căruia sesizarea Curții Constituționale

cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate nu mai

atrage suspendarea obligatorie a judecății.

Dispozițiile

art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., dau efect juridic deciziilor Curții

Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea

unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea și

anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea

extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârilor definitive

prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția.

Curtea

Constituțională a statuat în jurisprudența sa că indiferent

de opțiunea legiuitorului pentru reglementarea unei căi de atac ce

urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești,

obiectivul esențial al unui astfel de mijloc procedural constă în

pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice care să

reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu

Legea fundamentală; În cadrul procesului judiciar, excepția de

neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de

procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți

care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională;

Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a

invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să

profite, autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de

drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret; Neconstituționalitatea

unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și

una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația

concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma

criticată.

Analizând

condițiile de admisibilitate, autorul opiniei separate consideră

că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C.

proc. civ. este întemeiat și rezidă în faptul că, după ce

hotărârea nr. 37 din 27 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014

de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, a devenit definitivă, Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015,

definitivă și obligatorie, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 8/06.01.2016 invocată în cauză prin recurs de revizuenți,

declarând neconstituționalitatea prevederilor care au făcut obiectul

excepției anterior menționată, sub aspectul dreptului de acces

la o instanță și a unui remediu efectiv.

Curtea

Constituțională prin decizia pronunțată a constatat că

dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii sunt constituționale numai în măsura în

care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune

suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea

definitivă a acțiunii disciplinare.

Prin

încheierea recurată, revizuenților-recurenți nu li s-a

recunoscut dreptul constituțional și convențional la o cale de

atac, separată, efectivă, împotriva suspendării provizorii, în

temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al

Magistraturii, ci numai odată cu fondul, respectiv prin exercitarea

recursului împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii ce

privește fondul acțiunii disciplinare.

Curtea

Constituțională, prin Decizia pronunțată la sesizarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, învestită cu soluționarea cauzei, a reținut

că recunoașterea pe cale de interpretare a dreptului de a contesta

hotărârea prin care s-a luat măsura suspendării provizorii din

funcție abia odată cu fondul nu reprezintă un „remediu judiciar

care să corespundă exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și

art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție”.

De altfel,

însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, în fața căreia a fost ridicată excepția

de neconstituționalitate și-a exprimat opinia în sensul că „în

privința criticilor de neconstituționalitate raportate la prevederile

art. 21 din Constituție, se desprinde, totuși, un posibil viciu de

neconstituționalitate, întrucât exigența asigurării accesului la

justiție prin posibilitatea atacării separate a soluției de

suspendare din funcție a magistraților pe durata procedurii

disciplinare nu este respectată”.

Prin urmare

cauza revizuenților-recurenți s-a judecat în temeiul unor prevederi

legale care s-au dovedit a fi neconstituționale, sub aspectul dreptului de

acces la justiție, în măsura în care acestora nu li s-a permis

atacarea separată a încheierii de suspendare provizorie din funcție,

până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare,

iar calea de atac a recursului odată cu fondul nu poate constitui un

remediu care să răspundă în mod prompt, concret și real față

de măsura provizorie adoptată.

Pronunțarea

unei soluții de inadmisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe

prevederile pct. 11 al alin. (1) al art. 509 C. proc. civ., ar lipsi de eficiență

însuși controlul de constituționalitate, întrucât revizuenții

s-ar afla în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții,

deci ale controlului de constituționalitate pe care ei l-au declanșat,

ceea ce ar lipsi de sens demersul revizuenților autori ai excepției

de neconstituționalitate și de eficiență funcția

reparatorie specifică declarării neconstituționale a unei

dispoziții legale de care trebuie să beneficieze persoana lezată

în drepturile sale prin norma criticată. Astfel, decizia obligatorie a Curții

Constituționale ar fi lipsită de orice efecte juridice, iar rolul

instanței constituționale ar fi negat. În plus, aceasta echivalează

cu o limitare nepermisă a exercitării unei căi de atac.

Prin

respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, ce are ca drept scop

restabilirea legalității în cauză, în vederea dobândirii sau

protejării unui drept recunoscut de lege s-ar nega forța

juridică pe care o are hotărârea Curții Constituționale

asupra instanței, ar priva revizuenții de efectele obligatorii ale

acestei hotărâri și ar obstrucționa accesul liber la justiție.

Autorul

opiniei separate consideră că, prin respingerea ca inadmisibilă

a cererii de revizuire, s-ar nega efectele încheierii prin care s-a admis

cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, republicată.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în fața

căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate a realizat

un prim filtru legal, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate

prevăzute la alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată și a sesizat Curtea Constituțională.

Asupra

acestei excepții de neconstituționalitate Înalta Curte de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, a reținut că

excepția a fost invocată de părțile în proces, prevederile

normei pretins neconstituționale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt în vigoare și au

legătură cu obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional

nu a constatat anterior că dispozițiile textului în discuție

sunt neconstituționale.

Opinia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, a fost în sensul că „recursul odată cu fondul, în

temeiul art. 51 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 49 alin. (7) din Legea

nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și cu cele ale

art. 494, raportat la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., nu este de natură

să acopere viciul de reglementare”.

Din perspectiva

celor expuse autorul opiniei separate consideră că decizia de

admitere a excepției de neconstituționalitate, reprezintă temei

al cererii de revizuire formulate de revizuenți, conform art. 509 alin. (1)

pct. 11 C. proc. civ., iar dispoziția legală declarată

neconstituțională de Curtea Constituțională are o înrâurire

decisivă în soluționarea cauzei sub aspectul dreptului de acces la

justiție și a dreptului la un proces echitabil de natură să

atragă admiterea cererii de revizuire.

A considera

că recurenții neatacând pe cale separată încheierea nu mai pot

valorifica efectele admiterii excepției de neconstituționalitate

înseamnă a nega însăși rațiunea pentru care s-a sesizat

Curtea Constituțională și s-ar ajunge la lipsirea de conținut

a drepturilor garantate de Constituția României prin art. 21, art. 133

alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție privind

dreptul de acces la justiție și de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului prin art. 6 parag. 1 referitor la dreptul la un proces

echitabil.

Pentru

considerentele expuse autorul opiniei separate apreciază că sunt

îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art.

509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. și în baza dispozițiilor art. 513

C. proc. civ. cererea de revizuire ar trebui să fie admisă și

schimbată în parte hotărârea atacată, prin care a fost respins

recursul recurenților A. și B. declarat împotriva încheierii nr.

3/P/2014 din 22 aprilie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția

pentru procurori în materie disciplinară.

Analizând

recursul declarat, potrivit dispozițiilor art. 49 alin (7) din Legea nr.

317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii coroborate cu cele ale C.

proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 în raport de actele și

lucrările dosarului autorul opiniei separate reține următoarele:

Referitor la

încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2014, recurenții

au invocat motive de recurs ce vizează atât nelegalitatea, cât și

netemeinicia hotărârii.

În

dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ. recurenții au arătat, în esență,

că:

- instanța

de disciplină își depășește atribuțiile de putere

judecătorească, conferite de Legea nr. 317/2004, republicată, ca

instanță de fond, în soluționarea Dosarului nr. x/P/2014,

stabilind prin hotărârea/încheierea din 22 aprilie 2014, de suspendare

provizorie din funcție, dispoziția că aceasta este

atacabilă cu „recurs odată cu fondul”, în condițiile în care

legiuitorul nu a prevăzut explicit, în niciuna dintre legile aplicabile

materiei, calea de atac și termenul de exercitare, în situația

hotărârii pronunțate în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea

nr. 317/2004, imixtionindu-se în atribuțiile puterii legislative;

- instanța

de disciplină comite „exces de putere”, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4

C. proc. civ., aplicând prin hotărârea atacată o măsură

privind cariera magistraților ce nu este prevăzută de dispozițiile

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, Titlul II - Cariera judecătorilor și

procurorilor, Cap. 7 - Suspendarea din funcție și încetarea funcției

de judecător și procuror, dispoziții legale ce

reglementează explicit și limitativ situațiile în care Consiliul

Superior al Magistraturii dispune suspendarea magistraților.

Recurenții

au invocat ca mijloc de apărate, excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii - norme referitoare la suspendare provizorie din funcție

a magistraților și au solicitat sesizarea instanței de

contencios constituțional, - cerere admisă de Înalta Curte - în

scopul valorificării drepturilor și intereselor legitime în calitate

de părți litigante.

Examinând

recursul prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)

pct. 4 C. proc. civ., în raport de decizia Curții Constituționale mai

sus menționată, definitivă și obligatorie autorul opiniei

separate consideră că ar trebui să fie admis, casată

încheierea din 22 aprilie 2014 pronunțată de C.S.M. - Secția

pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/P/2014, cu

consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii formulate de Inspecția

Judiciară privind suspendarea din funcție a domnului B. - procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz și a doamnei A.

procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz, pe

durata procedurii disciplinare până la soluționarea definitivă a

acțiunii disciplinare, în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii ce face obiectul Dosarului nr. x/P/2014,

cu consecința recunoașterii drepturilor aferente funcției și

menținerii celorlalte dispoziții ale deciziei revizuite.

Motivul de

casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere

situația în care prin hotărârea recurată, instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Acest motiv

de casare este de ordine publică și poate fi invocat dacă instanța

judecătorească consfințește cu valoare legală și

aplică norme juridice abrogate sau norme juridice declarate neconstituționale;

săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative

sau al puterii executive îl poate face.

Așa cum

s-a arătat anterior, instanța de disciplină nu a aplicat

prevederile art. 52 alin. (1) în limitele stabilite prin decizia Curții

Constituționale, ci dimpotrivă le-a aplicat în sensul în care acest

articol nu este constituțional, întrucât nu a permis recurenților

să atace încheierea prin care s-a dispus suspendarea provizorie din funcție

în mod separat, cu recurs, ci numai odată cu fondul.

Din aceste rațiuni

dispozițiile art. 52 alin. (1) au fost interpretate și aplicate cu

depășirea limitelor legale, contrar prevederilor art. 21, art. 133

alin. (7), art. 134 alin. (2), (3) din Constituție.

Ca atare,

autorul opiniei separate apreciază că încheierea s-a întemeiat pe o

dispoziție neconstituțională, lipsind recurenții de dreptul

de acces la o instanță, ce atrage nelegalitatea încheierii și în

temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea acesteia.

Secția

pentru procurori și-a depășit prerogativele de instanță

de disciplină conferite de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior

al Magistraturii, republicată - art. 50, ca instanță de fond în

soluționarea cauzei - prin intrarea în atribuțiile puterii

legislative când a stabilit prin încheiere, dispoziția că aceasta

este atacabilă cu „recurs odată cu fondul”, câtă vreme

legiuitorul nu a prevăzut explicit în niciuna dintre legile aplicabile

materiei, calea de atac și termenul de exercitare în situația

hotărârii pronunțate în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea

nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanța

de disciplină cu încălcarea dreptului de acces la justiție și

la un proces echitabil a stabilit că încheierea este executorie de drept și

în consecință recurenții au fost suspendați din funcția

de procurori și au fost sistate toate drepturile decurgând din acestea,

fără ca aceștia să aibă dreptul la un remediu

judiciar, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin

considerentele deciziei.

În acest mod

instanța de disciplină s-a subrogat în dreptul legiuitorului

săvârșind un act pe care numai puterea legislativă îl putea face

încălcând ordinea constituțională și interesul public,

având semnificația depășirii atribuțiilor puterii

judecătorești, aspect criticat de recurenți prin motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce

atrage casarea încheierii atacate în cadrul recursului și din această

perspectivă.

Instanța

de disciplină era obligată să facă aplicarea directă a

exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și

(3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în lipsa reglementării legale, și să

permită atacarea separată a încheierii prin care s-a luat măsura

provizoriei a suspendării din funcție cu toate consecințele ce

decurg din aceasta.

Dispoziția

instanței de disciplină a fost de natură a le îngrădi

recurenților exercițiul dreptului fundamental la un recurs efectiv,

respectiv la un proces echitabil, precum și accesul efectiv, imparțial

la o instanță ca o componentă a art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care Constituția

României și prevederile Convenției, în asigurarea respectării

drepturilor fundamentale ale individului prevăd și statuează

obligația generală a organelor statului de a se abține de la

orice mijloace sau forme de îngrădire a acestor drepturi.

Dreptul la un

proces echitabil constituie un veritabil drept efectiv și substanțial,

exigență impusă de C. proc. civ. [art. 6 alin. (1)] ale

cărui dispoziții sunt aplicabile și judecății în fața

Secției de disciplină (art. 49 pct. 7 din Legea nr. 317/2004 privind

Consiliul Superior al Magistraturii, republicată).

Pentru

considerentele expuse autorul opiniei separate consideră că motivul

de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este

întemeiat și în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1), (2) C.

proc. civ. ar trebui să fie admis cu consecința casării

hotărârii. Întrucât casarea s-a făcut pentru că instanța de

disciplină a adoptat o măsură în limitele unui text de lege

declarat neconstituțional, luând o măsură provizorie în afara

cadrului legal permis de Legea fundamentală, potrivit art. 497 C. proc.

civ., cererea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

Încălcările

statuate prin Decizia Curții Constituționale, potrivit cărora se

poate reține că revizuenții nu au avut drept de acces la o

instanță și la un remediu judiciar efectiv, se răsfrâng și

asupra fondului soluției de suspendare provizorie, deoarece această

măsură a fost adoptată cu încălcarea principiilor constituționale

reținute prin Decizia Curții Constituționale. De aceea, funcția

reparatorie pe care o impune admiterea excepției de neconstituționalitate

nu ar mai putea produce nici un efect dacă s-ar păstra măsura

dispusă prin încheierea de la 22 aprilie 2014, cu încălcarea

principiilor fundamentale, în condițiile în care revizuirea este singurul

remediu aflat la îndemâna revizuenților prejudiciați prin măsura

astfel adoptată.

Făcând

aplicarea prevederilor art. 723 și urm. C. proc. civ., ca urmare a desființării

încheierii atacate, autorul opiniei separate consideră că se impune

restabilirea situației anterioare executării, în sensul recunoașterii

drepturilor aferente funcțiilor deținute de recurenți până

la data rămânerii definitive a hotărârii ce vizează fondul

cauzei.