ÎCCJ, Decizia nr. 14/2015
ÎCCJ, Decizia nr. 14/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 14/2015
Asupra
recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.
proc. civ., constată următoarele:
La data de 4
septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație
și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014,
având ca obiect recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului
Bistrița-Năsăud, împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25 iunie
2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru
judecători în materie disciplinară.
Recurenta a
solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate
și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată
și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit.
h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările
și completările ulterioare.
În
susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar
circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o
primă critică, recurenta a învederat că instanța de
disciplină ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 99 lit. h)
teza l din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, în sensul că, ar fi raportat fapta reținută în
sarcina sa la un singur dosar și anume la Dosarul nr. x1/1/2006, cu toate
că, pentru a se da eficiență prevederilor legale
menționate, s-ar fi impus raportarea respectivei fapte la un număr
mai mare de dosare.
Cu referire
punctuală la apărările expuse la fond, vizând argumentele ce au
determinat acordarea termenelor de judecată în cauza penală
menționată, autoarea recursului a mai susținut că, în mod
greșit și cu încălcarea principiului independenței
judecătorului, instanța de disciplină a stabilit că nu ar
fi aplicat corespunzător prevederile art. 171, art. 183 și art. 198
C. proc. pen., deoarece modul de aplicare a unor dispoziții legale face
parte din procesul de interpretare a legii de către magistrat și
reprezintă o chestiune de judecată, ce reflectă opinia
judecătorului, formată în urma deliberării.
Consideră
magistratul că, întrucât dosarul în discuție nu a fost
soluționat definitiv, aflându-se în faza apelului, prin exercitarea
acțiunii disciplinare pentru modul în care a înțeles să aplice
normele de drept procesual, s-ar încălca dispozițiile art. 129 din
Constituție. Mai mult, instanța disciplinară nu a avut în vedere
toate apărările pe care le-a formulat din această
perspectivă, inclusiv pe cele privind gradul de complexitate a cauzei
și volumul său de activitate, raportat și la evidențele
instanței.
O altă
critică a vizat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare din
perspectiva elementelor constitutive ale abaterii ce i-a fost
reținută în sarcină.
Apreciază
recurenta că analiza întrunirii acestor elemente ar fi trebuit să se
realizeze în funcție de anumite criterii care, deși au fost amintite
în considerentele hotărârii, nu au fost avute în vedere și nici
examinate de către instanța de disciplină.
Magistratul
recurent a solicitat ca, la soluționarea recursului, instanța de
control judiciar să țină cont și de circumstanțele
personale, care privesc vechimea apreciabilă, în sistem și în
magistratură; aprecierile pozitive ale activității sale
profesionale; volumul mare de muncă și complexitatea crescută a
cauzelor; ca și faptul că nu a mai fost sancționată
disciplinar.
Intimata
Inspecția Judiciară a depus la dosar întâmpinare și concluzii
scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a
reiterat situația de fapt și argumentele de drept care susțin,
în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate cu
majoritate prin Hotărârea nr. 10/J/25 iunie 2014 a Secției pentru
judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Urmare
comunicării întâmpinării, recurenta A. a formulat răspuns la
întâmpinare, prin care a reluat punctual considerentele expuse în calea de atac
promovată și a cerut să se respingă apărările
expuse de intimată.
Constatând
că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de
admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.
317/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, prin încheierea din camera de consiliu de la 12 ianuarie 2015,
completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de judecătorul
A..
Analizând
hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate
de recurentă, cu apărările intimatei precum și cu
reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat.
Motivele de
nelegalitate invocate de recurentă relativ la abaterea disciplinară
reținută în sarcina sa, cu opinie majoritară, de către
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii - în
materie disciplinară, au în vedere încălcări ale legii de drept
substanțial, respectiv ale art. 99 lit h) din Legea nr. 303/2004, cu
referire la mai multe norme cuprinse în C. proc. pen.
Susținerile
recurentei, din această perspectivă, vizează, sub un prim
aspect, neîntrunirea situației premisă prevăzute de textul legal
incriminator, referitoare la caracterul repetat al faptelor imputate.
În ceea ce
privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr.
303/2004, republicată cu modificările și completările
ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere
disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a
dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a
cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din
motive imputabile”.
Această
normă vine în completarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) din legea
amintită, precum și ale art. 5 alin. (2) lit. g) din Regulamentul de
ordine interioară al instanțelor judecătorești, potrivit
cărora, judecătorii sunt obligați să soluționeze
cauzele într-un termen rezonabil.
În
speță, i se impută recurentei judecător faptul că, în
mai multe dosare, nu a respectat prevederile legale vizând soluționarea cu
celeritate a cauzelor (faptă sancționată în varianta
normativă a tezei I a textului legal anterior citat).
În cadrul
controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată că
instanța de disciplină a reținut corect că sunt întrunite
condițiile prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr.
303/2004, republicată cu modificările și completările
ulterioare pentru atragerea răspunderii disciplinare a recurentei.
În
această privință, este nefondată aprecierea autoarei
recursului, potrivit căreia, nu ar fi fost avut în vedere „caracterul
repetat” al faptelor, întrucât analiza s-ar fi rezumat la o singură
cauză, ce formează obiectul Dosarului nr. x1/112/2006.
Actele
dosarului relevă faptul că efectuarea cercetării disciplinare ca
și a celei judecătorești, au avut ca obiect nu numai acest
dosar, dar și Dosarele nr. x2/112/2009, nr. x3/112/2011, nr. x4/112/2011,
nr. x5/112/2012 și nr. x6/112/2012 ale Tribunalului
Bistrița-Năsăud, constatându-se o practică similară a
judecătorului recurent și în aceste cauze, referitor la stabilirea
termenelor de judecată și a modalității de efectuare a
cercetării judecătorești, care au condus la o temporizare a
procedurii judiciare.
Din
această perspectivă, în cauză, așa după cum în mod
corect a reținut instanța disciplinară, s-a dovedit
existența situației premisă, respectiv existența
caracterului repetat al încălcării.
Recurenta A.
circumscrie în mod nefondat motivului de casare invocat și o pretinsă
încălcare a competenței și atribuțiilor Consiliului
Superior al Magistraturii în materie disciplinară și a principiului
independenței judecătorului.
În contextul
examinat, este de menționat că se impune a fi făcută
distincție între încălcarea normelor de procedură - ca și
eventuala greșeală de judecată, pe de o parte, ce ar putea fi
săvârșită de judecător pe parcursul soluționării
cauzei, greșeală ce poate fi cenzurată pe calea controlului
judiciar, și, pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură
în cadru disciplinar.
Din acest
punct de vedere, este de reținut că recurenta nu neagă
situația dosarelor astfel cum a fost reținută, apreciind doar
că toate aspectele de nerespectare a dispozițiilor procedurale
invocate nu ar putea fi încadrate în sfera abaterilor disciplinare, ci ar fi
doar chestiuni ce pot fi cenzurate în căile de atac, cauza nefiind
soluționată definitiv.
Atât
cercetarea disciplinară prealabilă, cât și cercetarea
judecătorească efectuată de către Secția pentru
judecători au avut ca obiect, însă, conduita magistratului în raport
cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea sa
profesională și s-au realizat în limitele atribuțiilor și
competenței atribuite în materie disciplinară structurilor
Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel,
potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare „Consiliul Superior al
Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de
instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a
judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea
nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările
ulterioare”.
Întrucât, în
cauză, în ceea ce interesează recursul, cercetarea
judecătorească efectuată de către Secția pentru
judecători, ca instanță de disciplină, a avut ca obiect
săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h)
teza I din Legea nr. 303/2004, în al cărui conținut intră în mod
expres nerespectarea unor dispoziții legale vizând soluționarea cu
celeritate a cauzelor, examinarea măsurilor dispuse sau a celor care ar fi
fost necesar a se dispune s-a realizat exclusiv în limitele impuse.
Reglementarea
legală menționată nu privește instituirea unui control
asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează
judecătorul pentru o anumită conduită, hotărârile pe care
acesta le pronunță fiind supuse căilor de atac prevăzute de
lege.
În acest
sens, trebuie precizat că, de esența înfăptuirii actului de
justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca
un corolar al acestei cerințe, se impune respectarea de către acesta
a principiilor și a normelor de procedură.
Împrejurarea
că obiectul judecății instanței de disciplină îl poate
constitui modul de respectare a unor anume dispoziții legale de către
judecători nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control
administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de
aceștia.
Din analiza
tuturor actelor și lucrărilor prezentului dosar, se constată
că nici Inspecția Judiciară și nici Secția pentru
judecători nu au analizat și nu s-au pronunțat asupra
legalității măsurilor dispuse de către judecătorul A.
în cauzele examinate.
Mențiunile
cuprinse în acțiunea disciplinară, ca și cele reținute în
hotărârea recurată, referitoare la nerespectarea dispozițiilor
art. 171, art. 183 și art. 198 C. proc. pen., s-au făcut în contextul
circumstanțierii elementului material al abaterii reproșate
judecătorului pârât și în concordanță cu dispozițiile
art. 46 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată cu
modificările și completările ulterioare, care prevăd
că, în cadrul cercetării disciplinare „se stabilesc faptele și
urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite,
precum și orice alte date concludente din care să se poate aprecia
asupra existenței sau inexistenței vinovăției”.
Totodată,
se reține că abaterea disciplinară stabilită în sarcina
recurentei nu vizează aplicarea sau interpretarea în speță a
legii, în emiterea vreunui act procedural de către pârâta judecător,
care să constituie, eventual, motiv de nelegalitate a respectivului act
și care să poată fi examinat în cadrul căilor de atac
prevăzute de lege.
Nu se pune în
discuție, practic, modul de interpretare și aplicare a unei norme de
drept de către judecător sau raționamentul logico-juridic al
acestuia, aspecte care, într-adevăr, nu pot forma obiectul unei
verificări pe calea contenciosului disciplinar.
A accepta o
interpretare contrară, echivalează cu lipsirea de efecte juridice a
prevederilor cu caracter special ale art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004,
republicată cu modificările și completările următoare.
Prin urmare,
se impune a fi respinse susținerile recurentei, formulate sub acest
aspect.
Nu este
întemeiată nici critica formulată de recurentă din perspectiva
principiului independenței judecătorului.
Pe de o
parte, Înalta Curte constată că, așa cum s-a expus în cele ce
preced, în cadrul procedurii de stabilire a răspunderii disciplinare, în
speță nu au fost puse în discuție, ca atare, aspecte ce
vizează actul deliberativ, ceea ce să poată crea o îndoială
legitimă cu privire la independența judecătorului în adoptarea
soluției.
Pe de
altă parte, Înalta Curte reține că principiul independenței
judecătorului nu este absolut, acesta implicând în mod necesar și
alte principii, ca acela al legalității, acela al
responsabilității etc. Independența magistratului nu constituie
și nu poate fi interpretată, după cum a statuat și Curtea
Constituțională în practica sa, ca o putere discreționară a
acestuia sau ca o piedică în calea angajării răspunderii sale în
condițiile legii, indiferent dacă este vorba despre răspunderea
penală, civilă sau disciplinară.
Din acest
punct de vedere, considerentele formulate de recurentă în
legătură cu principiul V pct. 3 din Recomandarea R(94)12 a
Consiliului Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei nu au
relevanța ce li se atribuie prin motivul de recurs.
Un alt motiv
de nelegalitate dezvoltat de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct.
8 C. proc. civ. vizează neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii
disciplinare reținute cu majoritate în sarcina sa, cu referire la
criteriile care trebuiau, în opinia magistratului, să fie avute în vedere
sub acest aspect.
În cadrul
controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată,
însă, că, în speță, sunt întrunite elementele constitutive
ale abaterii disciplinare constând în nerespectarea în mod repetat și din
motive imputabile a dispozițiile legale privitoare la soluționarea cu
celeritate a cauzelor.
Relativ la
existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina
judecătorului A., secția pentru judecători, ca
instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de
fapt, probele reliefând clar existența faptelor, a conduitei imputabile, a
vinovăției, a urmărilor prejudiciabile, precum și a
legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul
dăunător.
Din
înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat următoarea
situație, necontestată în materialitatea ei: la data de 6 decembrie
2013, în cadrul secției penale a Tribunalului
Bistrița-Năsăud, recurenta judecător avea pe rol cele mai
multe dosare cu vechime mare în sistem.
Astfel,
magistratul avea pe rol un număr de 6 dosare cu o durată mai mare de
un an de la data înregistrării în sistemul judiciar din care: 4 dosare cu
vechimea între 1 și 3 ani, 1 dosar cu vechimea mai mare de 3 ani, 1 dosar
cu vechimea mai mare de 5 ani, în condițiile în care numărul total al
unor astfel de cauze era la acea dată de 15 dosare.
În
situația în care, într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criteriile
care califică soluționarea cauzelor cu celeritate și, de
asemenea, care definesc termenul rezonabil de soluționare, o asemenea
analiză cade în sarcina instanței care judecă o cauză
disciplinară.
Pe de o
parte, chiar și în lipsa unor criterii, soluționarea, de exemplu a
Dosarului penal nr. x1/112/2006 după aproximativ 7 ani și 6 luni de
la înregistrarea sa în sistem, în condițiile în care: s-au acordat 76
termene de judecată, verificarea regularității actului de
sesizare s-a făcut după circa 7 luni de la înregistrarea dosarului,
cercetarea judecătorească a început abia după 3 ani și a
durat mai mult de 4 ani, pentru unele dintre fapte răspunderea penală
fiind, între timp, prescrisă; ca și, de pildă, reținerea în
pronunțare la data de 15 ianuarie 2014, a Dosarului nr. x2/112/2009, la aproximativ
5 ani de la înregistrarea în sistem (după ce fuseseră acordate 7
termene de judecată pentru lipsa avocaților părților
și 31 de termene pentru audierea martorilor propuși prin actul de
sesizare), pentru ca, ulterior, pronunțarea să fie amânată
succesiv pentru datele de 22 ianuarie 2014, 29 ianuarie 2014, respectiv 5
februarie 2014, iar în final, cauza să fie repusă pe rol pentru
reluarea cercetării judecătorești, denotă o modalitate
defectuoasă de gestionare a activității de judecată în ceea
ce privește cauzele examinate, în sensul încălcării
dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată
și a principiului necesității soluționării cu
celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător.
Pe de
altă parte, este de remarcat faptul că, la aprecierea conduitei
judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru
imputabile, instanța de disciplină, cu opinie majoritară, a avut
în vedere drept criterii pentru stabilirea termenului rezonabil de
soluționare și pentru înlăturarea apărărilor
magistratului, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare (care
se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle
profesionale) și o analiză de ansamblu a factorilor care au
determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita
culpabilă, de o manieră repetitivă, a recurentei.
Având în
vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare,
incluzând aspecte vizând gradul ridicat de complexitate a cauzelor, volumul
mare de muncă, ca și condițiile concrete de
desfășurare a activității profesionale a recurentei, ca
și evaluările pozitive ale activității profesionale a
recurentei au fost analizate punctual și că, în mod corect, raportat
la particularitățile concrete ale speței, s-a apreciat că
acestea nu sunt de natură să justifice modalitatea lipsită de fermitate
în instrumentarea cauzelor, criticile recurentei formulate prin prisma
caracterului imputabil nu au semnificația atribuită de autoarea
recursului și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de
răspundere disciplinară.
De altfel,
toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost
reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea
disciplinară a judecătorului A. au fost avute în vedere cu
majoritate, la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului,
cea mai puțin gravă dintre sancțiunile prevăzute de lege.
Prin maniera
sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și probată
de către Consiliul Superior al Magistraturii, magistratul în cauză a
fost cel care a tergiversat, în mod vădit, procedura de soluționare a
respectivelor cauze, consecințele acestor fapte - și pe care
recurenta încearcă să le minimalizeze - fiind încălcarea
dreptului părților la soluționarea cauzei într-un termen
rezonabil, prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, dar și afectarea prestigiului justiției, aspecte
ce nu pot fi pierdute din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a
magistratului și care relevă legătura de cauzalitate dintre
fapta ilicită și rezultatul vătămător.
Înalta Curte
constată că și sub aspect subiectiv, secția pentru
judecători a apreciat corect asupra vinovăției recurentei, care
trebuia să cunoască și să respecte toate prevederile legale
incidente, putea și trebuia să prevadă efectele prejudiciabile
aduse termenului de soluționare a cauzelor, drepturilor procesuale ale
părților, dar și imaginii justiției.
Semnificativ
în contextul examinat este faptul că, lipsa de diligență de care
recurenta judecător a dat dovadă prin modul în care a înțeles
să dea eficiență dispozițiilor procedurale privind soluționarea
cu celeritate a cauzelor a mai constituit obiectul cercetării
disciplinare. Cu toate acestea, judecătorul nu a înțeles să
își schimbe modalitatea de lucru, deși formase obiectul unei
verificări pentru același gen de fapte și chiar în același
dosar, și în condițiile în care, prin Hotărârea Colegiului de
conducere al Tribunalului Bistrița-Năsăud nr. 16 din 19
noiembrie 2012, a beneficiat de blocarea temporară a completului C1 fond,
pe care îl prezida.
De asemenea,
nu este lipsit de semnificație faptul că sesizarea Inspecției
Judiciare în cauză s-a realizat din oficiu, ca urmare a publicării în
ziarul „Monitorul de Suceava” din data de 6 noiembrie 2013 a articolului:
„Viteza de excepție a unui proces: 75 de termene în 7 ani și nicio
soluție”, verificările relevând că situația vizată era
cea a Dosarului nr. x7/112/2006, supus examinării în speță
și pentru care recurenta mai fusese cercetată disciplinar, cercetarea
fiind finalizată, e adevărat, prin Rezoluția de clasare nr.
410/DDJ/2009.
Se
constată, astfel, că faptele reproșate sub acest aspect
magistratului recurent intră în sfera de reglementare a dispozițiilor
art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, după cum în mod
justificat a fost reținut cu majoritate de către instanța de
disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect:
existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a
urmării prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre
fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea
încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul
legal menționat.
Cum, toate
criticile s-au dovedit neîntemeiate, pentru considerentele prezentate și
în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,
coroborare cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va
respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de pârâta A.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25
iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru
judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 9 februarie 2015.
Procesat de