ÎCCJ, Decizia nr. 19/2015
ÎCCJ, Decizia nr. 19/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 19/2015
Asupra
recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.
proc. civ., constată următoarele;
La data de 4
septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație
și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014,
având ca obiect recursul declarat de Inspecția Judiciară, în
contradictoriu cu A. - judecător la Tribunalul Argeș, împotriva
Hotărârii nr. 8/J din 18 iunie 2014 a Consiliului Superior al
Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
În
susținerea recursului, autoarea acestuia a formulat o serie de critici de
nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6
și 8 C. proc. civ.
Recurenta a
susținut, în esență, sub un prim aspect, că instanța
de disciplină nu ar fi reținut în mod clar dacă expresiile
utilizate de pârâta judecător în Sentința penală nr. 973 din 15
noiembrie 2012 a Secției penale a Tribunalului Argeș sunt sau nu
adecvate, dar ar fi motivat implicit și că sunt și că nu
sunt.
Consideră
recurenta că motivarea hotărârii atacate ar fi și
contradictorie, deoarece, deși se arată că hotărârea
penală a fost motivată într-un stil personal, literar, nespecific,
care este impregnat de subiectivism și care poate fi sancționat în
procedura de evaluare, totuși se reține că aceasta este
justă, obiectivă.
Sub un alt
aspect, titularul acțiunii disciplinare în speță a
susținut, în esență, cu referire punctuală la
afirmațiile concrete menționate de intimată în sentința
penală de referință, la dispozițiile art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 303/2004, ale art. 5 alin. (2) lit. a) din Regulamentul de ordine
interioară al instanțelor judecătorești și la considerentele
Secției pentru judecători, că hotărârea atacată este
nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de
drept material, respectiv a art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, în sensul
că analiza conținutului concret al respectivelor afirmații ar
releva, în opinia recurentei, faptul că acestea ar fi inadecvate și
ar fi de natură să afecteze prestigiul justiției.
În concluzie,
s-a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii
atacate și, rejudecând, admiterea acțiunii disciplinare și
aplicarea unei sancțiuni disciplinare prevăzute de lege.
Intimata A.
nu a formulat întâmpinare.
Constatând
că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de
admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.
317/2004, prin încheierea din data de 26 ianuarie 2015, completul de filtru a
admis în principiu recursul declarat de Inspecția Judiciară.
Analizând
hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile
formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale
incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Primul motiv
de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază
soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit
acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Aspectele
invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor
prevăzute de norma procedurală menționată.
Susținerile
Inspecției Judiciare privind nemotivarea sub aspectul existenței
caracterului inadecvat al expresiilor folosite de intimată sunt contrazise
de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină
și-a expus argumentele de fapt, cu referire, concretă și
detaliată, la caracterul expresiilor și sintagmelor folosite de
magistrat, precum și la considerentele care au determinat-o să
aprecieze că acestea nu pot atrage angajarea răspunderii disciplinare
a judecătorului și care denotă îndeplinirea cerințelor
prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art.
425 alin. (1) C. proc. civ.
Se constată,
astfel, că fapta a fost corect examinată prin prisma unei analize
complete a modului de redactare a sentinței penale în discuție, fiind
avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea
soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă,
precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o
nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din
Legea nr. 317/2004.
Nu se poate
reține nici susținerea recurentei privind pretinsele motive
contradictorii cuprinse în hotărârea atacată.
Împrejurarea
că instanța de disciplină a reținut faptul că
expresiile și sintagmele folosite de intimata judecător
reprezintă modul special în care aceasta a înțeles să își
argumenteze soluția, precum și faptul că aceste considerente
reflectă stilul personal de motivare al magistratului, nu are
semnificația propusă de recurentă și nu poate atrage
nelegalitatea hotărârii, din această perspectivă, câtă
vreme, în cuprinsul analizei, Secția pentru judecători a expus
punctual și argumentele care au format opinia instanței în sensul
că, totuși, expresiile, sintagmele și, în general, stilul de
motivare al judecătorului, nu constituie elemente constitutive ale
abaterii disciplinare invocate.
Ca atare, se
reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea
corespunzătoare permițând verificarea conformității
hotărârii atacate, cu legea.
Și în
ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs
prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Argumentele
dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează
aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a
dispozițiilor art. 99 lit. s) teza I din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor.
Practic,
titularul acțiunii disciplinare critică soluția de respingere a
solicitării sale de a se stabili săvârșirea abaterii
disciplinare prevăzute de textul legal menționat, de către
judecătorul A. și de a se aplica o sancțiune disciplinară
magistratului.
În cadrul
controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, Înalta Curte
constată, însă, că, în mod corect, instanța de
disciplină a reținut că, în sarcina intimatei judecător nu
se poate stabili săvârșirea respectivei abateri disciplinare.
Este de
necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,
judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la
îndatoririle de serviciu, precum și pentru fapte care afectează
prestigiul justiției.
Or, în raport
cu dispozițiile legale, redactarea corespunzătoare a hotărârilor
judecătorești reprezintă o îndatorire de serviciu.
Ca atare,
neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să
atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar
specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor,
dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării
răspunderii disciplinare.
În
consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare, urma a se
stabili, în raport cu dispozițiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004,
potrivit cărora, utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul
hotărârilor judecătorești, de natură să afecteze
prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat constituie
abatere disciplinară, dacă, în speță, sunt întrunite aceste
condiții.
În acest
sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului,
integrat statutului său profesional precizează acest regim, în sensul
concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului
acestora.
Această
reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile
angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele
condiții și cauzele de exonerare de răspundere sunt cele
reglementate de dreptul comun.
Așadar,
angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul
judecătorilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale
abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile
sociale privitoare la justiție, în acest caz; latura obiectivă, cu
referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; subiectul
calificat; latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare
dintre formele sale; producerea unui rezultat vătămător și
nex cauzal.
Ca atare,
numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii
disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează
angajarea răspunderii disciplinare.
În contextul
examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura
obiectivă, expresiile folosite de judecătorul A. și modul în
care aceasta a redactat Sentința penală nr. 973 din 15 noiembrie 2012
nu evidențiază încălcarea, în acest unic caz, de către
intimata judecător, a obligațiilor specifice funcției, în modalitatea
care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul
textului incriminator invocat. Așa după cum, în mod corect, a
reținut instanța de disciplină, expresiile folosite și
modul de expunere a considerentelor hotărârii penale respective, în sensul
în care, stilul colocvial este utilizat alături de cel juridic,
denotă un stil personal de redactare al judecătorului.
Referitor la
abaterea disciplinară în discuție, Înalta Curte apreciază
că trebuie făcută distincție între încălcarea
oricăror dispoziții procedurale privitoare la motivarea unei
hotărâri judecătorești, pe de o parte, greșeală ce ar
putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la
momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de
către comisia de evaluare și nesocotirea acestor dispoziții în
context disciplinar.
Altfel spus,
nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil,
structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai
puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau
necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului
redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.
Semnificativ
este faptul că, în speță, se reproșează intimatei
judecător modalitatea de motivare în ceea ce privește o singură
hotărâre redactată. În acest sens, se constată că fapta,
așa cum a fost reținută, nu întrunește elementul material
constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în niciuna dintre cele
două modalități care rezultă din interpretarea
literală, gramaticală, logică și teleologică a textului
incriminator.
Astfel, nu
s-a demonstrat, pe de o parte, nici caracterul repetitiv al faptei (cu toate
că au fost analizate toate hotărârile intimatei în perioada de
referință) iar, pe de altă parte, nu s-a obiectivat nici
existența unei fapte care, chiar singulară, să fie de o asemenea
gravitate încât să angajeze răspunderea disciplinară a
judecătorului.
Ca atare,
criticile formulate de Inspecția Judiciară din această
perspectivă nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs.
Așadar,
acțiunea disciplinară a fost corect respinsă, ca urmare a
atribuirii de relevanță juridică considerentelor care
înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și,
ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.
Înalta Curte
constată că și în ceea ce privește chestiunile de
procedură invocate ca apărări de către pârâta
judecător, concluziile instanței de disciplină sunt legale.
Astfel, în
ceea ce privește susținerea magistratului referitoare la modalitatea
de sesizare a Inspecției Judiciare, se reține că aceasta nu se
circumscrie aspectelor de nelegalitate invocate.
Astfel,
potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „În cazul
în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii
disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în
scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de
Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile
disciplinare săvârșite de judecători și procurori”.
Instanța
de disciplină a considerat în mod corect că aceste prevederi nu au
fost încălcate în cauză.
Inspecția
Judiciară s-a sesizat din oficiu, după ce fusese sesizată, la
rândul său, cu privire la săvârșirea pretinsei fapte, de
către procurorul - șef al Direcției Naționale
Anticorupție. Sesizarea formulată de procurorul - șef al
Direcției Naționale Anticorupție nu a fost făcută în calitate
de titular al acțiunii disciplinare, autorul sesizării neavând,
într-adevăr, o asemenea vocație, ci în calitatea sa de persoană
interesată, acesta acționând pentru protecția unui interes
general.
Prin urmare,
în speță, Secția pentru judecători a apreciat în mod just
că Inspecția Judiciară s-a sesizat cu respectarea
dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 10
din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027 din 15
noiembrie 2012.
Având în
vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea
hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (7) din
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu
cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,
recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva
Hotărârii nr. 8/J din 18 iunie 2014, pronunțată de Consiliul
Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie
disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 23 februarie 2015.
Procesat de