ÎCCJ, Decizia nr. 203/2015
ÎCCJ, Decizia nr. 203/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia
civilă nr. 203/2015
Asupra
recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.
proc. civ., constată următoarele:
La data de 18 mai 2015, a fost
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul
declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu intimatul A.,
judecător în cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția
penală, împotriva Hotărârii nr. 4/J din 18 februarie 2015,
pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru
judecători în materie disciplinară.
În
susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat
incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488
alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În
susținerea recursului, titularul acțiunii disciplinare a invocat
critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute
de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Cele
două motive de casare au fost detaliate și prezentate concomitent
prin prisma faptelor ce au făcut obiectul acțiunii disciplinare, din
perspectiva dispozițiilor art. 99 lit. h) teza I și lit. s) din Legea
nr. 303/2004, republicată, titularul acțiunii disciplinare
susținând, în esență, că Secția pentru judecători
a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
cauzei și care este nelegală, întrucât s-au ignorat probele cu
martori și înscrisurile administrate în faza cercetării disciplinare,
nu s-a motivat înlăturarea acestora și s-a dat relevanță
juridică doar unora dintre apărările prezentate în
instanță de către pârât.
În privința
primei abateri disciplinare, s-a arătat că hotărârea a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 99 lit. h)
teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Cu referire
punctuală la situația măsurilor dispuse pe termene de
judecată, de către judecătorul intimat, în fiecare dintre cele
10 dosare penale examinate în acțiunea disciplinară, precum și
la dispozițiile de drept material sau procesual invocate, Inspecția
Judiciară a susținut, în esență, că s-a făcut
dovada îndeplinirii condiției încălcării în mod imputabil, de
către acesta, a dispozițiilor ce prevăd soluționarea
cauzelor cu celeritate, cât și condiția caracterului repetat al
respectivei încălcări și în toate dosarele analizate s-a
constatat o prelungire nejustificată a procedurilor.
Referitor la
analiza activității magistratului, autoarea recursului a
menționat că volumul de muncă al acestuia a fost "unul mai
mult decât rezonabil", întrucât: în anii 2011, 2012 și 2014, volumul
de activitate al pârâtului a fost sub media secției penale, iar în cursul
anului 2013, s-a situat ușor peste media secției, în condițiile
în care complexitatea cauzelor a fost în anii 2011 și 2014 sub media
secției penale, iar în anii 2012 și 2013 ușor peste media
secției, iar judecătorul în cauză a fost exclus, pentru diferite
perioade de timp, de la repartizarea aleatorie, deoarece avea de instrumentat 2
cauze complexe.
Și în
privința celei de-a doua abateri disciplinare, recurenta Inspecția
Judiciară consideră că hotărârea atacată s-a dat cu
încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept
material, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr.
303/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, în sensul că, în mod greșit, s-a stabilit că nu sunt
întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.
În opinia
recurentei, existența laturii obiective este demonstrată de
comentariile inserate de către judecătorul pârât în considerentele
Sentinței penale nr. 1 din 4 ianuarie 2013, magistratul consemnând
aprecieri personale privind activitatea Colegiului de conducere al
instanței, care excedează motivării propriu-zise, deoarece nu
constituie argumente în sprijinul soluției și sunt străine de
activitatea jurisdicțională a cauzei.
Chiar
dacă expresiile și sintagmele folosite de magistrat nu au caracter
defăimător, denigrator sau șicanator la adresa vreunei persoane
sau instituții, se consideră de către recurentă că,
pentru existența elementului material al abaterii disciplinare în discuție,
este suficient să existe expresii inadecvate, străine de
jurisdicția cauzei, cum ar fi cazul în speță. Mai mult, nu s-ar
putea reține nici că probele nu ar fi relevat o atitudine
părtinitoare, subiectivă a intimatului, în opinia titularului
acțiunii disciplinare analiza conținutului sentinței respective
demonstrând contrariul acestei aprecieri.
În
același context, autoarea recursului a susținut că și în
ceea ce privește urmarea imediată a acestei abateri, trimiterile
făcute de judecătorul cercetat, la specializarea unor judecători
din cadrul Colegiului de conducere al instanței, ca și alte aprecieri
ale acestuia sunt de natură să afecteze prestigiul justiției.
În concluzie,
în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat
admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Intimatul judecător
a formulat și a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat, cu
referire punctuală la motivele și argumentele din recurs, în
esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta
Inspecția Judiciară a atașat la dosar răspuns la
întâmpinare, detaliind considerentele pentru care solicită a se
înlătura susținerile invocate de intimat.
Constatând
că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de
admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.
317/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, prin Încheierea din data de 26 octombrie 2015, completul de filtru
a admis în principiu recursul declarat de Inspecția Judiciară.
Analizând
hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de
recurentă, cu apărările intimaților, precum și cu
reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Primul motiv
de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ., nu este întemeiat.
Examinând
modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea
disciplinară și apărările pârâtului judecător, Înalta
Curte constată că hotărârea atacată respectă
dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel
încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și
eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină
cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii secției pentru
judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin
soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la
aspectele invocate în acțiunea disciplinară, ca și argumentele
pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, argumentarea
fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele
legale incidente.
Este de
relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că
faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură,
dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile
textelor de lege ce reglementează abaterile ce formează obiectul
cauzei.
De asemenea,
din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost
examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator
administrat, fiind avute în vedere aspectele esențiale pentru
pronunțarea soluției.
Ca urmare, se
constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea
corespunzătoare permițând verificarea conformității
hotărârii atacate, cu legea.
Și în
ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs
prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Legislația
muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au
stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea
încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a
normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune,
săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport
de muncă.
În ceea ce
privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și
procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul
profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite
particularități specifice.
Angajarea
răspunderii disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii
cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă,
vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta
ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește
vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza
probatoriului administrat în cauză.
În
speță, titularul acțiunii disciplinare critică
hotărârea prin care secția pentru judecători a Consiliului
Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins
solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterilor disciplinare
prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) teza I și lit. s) din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, de
către judecătorul A. și de a se aplica acestuia o sancțiune
disciplinară.
În cadrul
cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar,
Înalta Curte constată, însă, că, în mod corect, instanța de
disciplină a reținut faptul că, în sarcina magistratului pârât,
nu se poate stabili săvârșirea respectivelor abateri.
Criticile
recurentei vizând interpretarea și aplicarea greșită a
dispozițiilor legale ce reglementează abaterile disciplinare deduse
judecății sunt neîntemeiate, în speță nefiind,
într-adevăr, întrunite elementele constitutive ale abaterilor în
discuție.
Sub un prim
aspect, se constată că, în mod legal, instanța de
disciplină a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele
prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare a
intimatului judecător în privința săvârșirii abaterii
disciplinare reglementate de dispozițiile art. 99 lit. h) teza I din Legea
nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Conform art.
99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare constituie abatere
disciplinară "nerespectarea în mod repetat și din motive
imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu
celeritate a cauzelor".
Este
adevărat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle
de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul
justiției.
Or,
nerespectarea dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor
ar putea, dar numai în condiții determinate, să atragă
răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific,
stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă
și numai dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile
angajării răspunderii disciplinare.
În
speță, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor
abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr.
303/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, urma a se examina și dacă încălcările sau
nesocotirea acestor dispoziții pot fi imputate magistratului și
dacă au fost săvârșite cu vinovăție, respectiv
dacă se poate reține cumulativ, existența factorului intelectiv și
a celui volitiv.
Una din
condițiile pentru existența acestei abateri disciplinare, este
imputabilitatea, care trebuie să fie întrunită cumulativ cu celelalte
condiții: repetabilitatea și nerespectarea dispozițiilor legale
privind soluționarea cu celeritate a cauzelor.
În examinarea
acestor condiții, trebuie observat, pe de o parte, faptul că statutul
profesional specific al judecătorului, în contextul rigorilor intrinseci
ale statului de drept, impune însă a se face distincție între
respectarea normelor de drept generale, de principiu, vizând celeritatea
soluționării unei cauze în cadrul situațiilor de fapt deduse în
concret analizei, de către judecător, pe parcursul derulării
procedurilor judiciare, pe de o parte și interpretarea și aplicarea
normelor de drept substanțial sau procesual speciale care au format
obiectul analizei și cărora, fiind considerate incidente și
preeminente, li s-a dat eficiență de către magistrat, pe de
altă parte.
În acest
context, titularul acțiunii disciplinare reproșează intimatului
judecător modalitatea în care acesta a dispus amânarea succesivă a
judecății într-un număr de 10 dosare penale (toate, cauze cu
complexitate ridicată, determinată de natura infracțiunilor
examinate, numărul mare de inculpați, de acte de urmărire
penală și de probatoriul complex administrat), apreciind, cu referire
concretă la măsurile dispuse de către judecător în fiecare
dintre cauzele enumerate, că măsurile respective ar fi fost
ineficiente în privința ritmului de soluționare al dosarelor în
discuție.
Din
această perspectivă, se constată însă că, în mod
corect, în raport și cu particularitățile concrete ale
speței, instanța de disciplină a reținut faptul că, în
cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri a principiului
celerității și că titularul acțiunii disciplinare pune
în discuție însuși modul de interpretare a unor norme de drept de
către magistrat și raționamentul logico-juridic al acestuia,
aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări
disciplinare.
Sub acest
aspect, criticile recurentei, care vizează, practic, măsurile
adoptate de procuror în soluționarea cauzei, critici ce au constituit
aspectele de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în
cauză, nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea
contenciosului disciplinar.
Exercitarea
unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de
soluționare a cauzelor penale respective de către judecătorul A.
nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile
art. 44 și urm. din Legea nr. 317/2004, republicată, respectarea principiului
independenței judecătorului, reglementat de art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și
completările ulterioare excluzând această analiză în cadrul
procedurii disciplinare.
Aceasta
deoarece, analiza legalității și temeiniciei actului de
procedură penală în discuție presupune exercitarea unor
prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a
decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate,
asupra unei situații de fapt și de drept care intră în
competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent
sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor
sale adiționale.
Nu se pot
conferi competențe altor autorități în această materie,
respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa
după cum, în mod corect a reținut și secția pentru
judecători.
În raport cu
această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a
normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și
aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle
de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul
justiției", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului
disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.
În acest
context, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 1 din Carta
Universală a Judecătorului: "Independența
judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale,
în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate
instituțiile și autoritățile, naționale sau
internaționale, trebuie să respecte, protejeze și apere
această independență".
În
același sens, sunt și dispozițiile art. 2 din același
document, care prevăd că: "Independența
judecătorească trebuie asigurată prin legea de înființare
și protejare a autorității judecătorești, care este cu
adevărat și efectiv independentă față de celelalte
puteri ale statului. Judecătorul, în calitatea lui de deținător
al unei funcții judecătorești, trebuie să fie capabil
să își exercite competența judecătorească
fără a fi supus presiunilor sociale, economice și politice
și în mod independent față de alți judecători și
de administrația sistemului judecătoresc."
Pe de
altă parte, este exclusă existența abaterii disciplinare în
ipoteza în care soluționarea cu întârziere a dosarelor se datorează
unor factori de ordin obiectiv.
Astfel, în
cauză, în mod legal, instanța de disciplină a reținut
și faptul că, sub aspectul laturii subiective, fapta
judecătorului pârât nu este de natură a-i atrage acestuia
răspunderea disciplinară.
Principala
cauză care a determinat crearea situației de fapt s-a datorat
volumului mare de activitate ce există la nivelul instanței și
complexității cauzelor penale soluționate de către
intimatul judecător, a preocupării acestuia pentru respectarea
dispozițiilor procedurale și a drepturilor materiale și
procesuale ale părților, aspecte necontestate de către
intimată.
Pe de
altă parte, este de remarcat că, la stabilirea sancțiunii,
Consiliul Superior al Magistraturii nu a avut în vedere limitele de activitate
ale unui magistrat, în condițiile în care, până la acest moment, nu
s-a realizat o "normare" a muncii, respectiv o evaluare a
numărului de dosare - corelat, bineînțeles și cu complexitatea
acestora - pe care le poate lucra, în mod rezonabil, un magistrat, într-un interval
de timp dat.
Din actele
depuse la dosar, rezultă, de exemplu, în ceea ce îl privește pe
intimat că, pe perioada verificată, respectiv: în anul 2011, cu o
complexitate a dosarelor nou intrate pe complet de 1660 de puncte, acesta a
condus 74 ședințe de judecată, a rulat 685 de dosare de fond
și a soluționat 224 dosare; în anul 2012, cu o complexitate a
dosarelor nou intrate pe complet de 2586 de puncte magistratul a condus 81
ședințe de judecată, a rulat 834 dosare și a
soluționat 295 de dosare; în anul 2013, cu o complexitate a dosarelor nou
intrate pe complet de 1961 de puncte, judecătorul a condus 71
ședințe de judecată, a rulat 898 de dosare și a
soluționat 298 de dosare, iar la nivelul perioadei 1 ianuarie - 12 septembrie
2014, acesta a condus 61 de ședințe de judecată, a rulat 552
dosare și a soluționat 144 dosare.
Chiar în
lipsa unei normări - pentru care Consiliul Superior al Magistraturii a
început să manifeste preocupare, demarând chiar un program în acest sens -
numărul de dosare rulate și cel de dosare soluționate de
către judecătorul A., reflectă o activitate considerabilă.
Toate aceste
considerente, corect relevate de secția pentru judecători denotă
lipsa caracterului imputabil al faptei intimatului și înlătură
existența abaterii disciplinare.
Stabilirea
unui sistem complex de monitorizare și analiză comparativă a
eficienței activității judecătorilor în România, constituie
o soluție pentru îmbunătățirea performanței
activității instanțelor și pentru alocarea resurselor
într-un mod judicios, pentru diminuarea diferențelor mari care există
în prezent față de media pe țară în ceea ce privește
încărcătura de dosare cu care se confruntă un judecător,
și în baza acesteia, se va stabili numărul de judecători necesar
pentru a diminua această încărcătură, ca soluție
pentru reducerea volumului de activitate, ceea ce va permite respectarea
principiului celerității în soluționarea dosarelor.
Și în
ceea ce privește a doua abatere disciplinară, criticile aduse de
recurentă hotărârii atacate sunt neîntemeiate, soluția
instanței de disciplină fiind, și din acest punct de vedere,
legală.
Sub acest
aspect, se constată că, în ceea ce privește abaterea
prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară
utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor
judecătorești, de natură să afecteze prestigiul
justiției sau demnitatea funcției de magistrat.
Referitor la
abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr.
303/2004, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura
obiectivă, inserarea "preambulului" respectiv de către
judecătorul A. în cadrul Sentinței penale nr. 1 din 4 ianuarie 2013,
pronunțată în Dosarul nr. x/211/2010 al Judecătoriei Cluj-Napoca
și modul în care acesta a expus anumite chestiuni generale de ordin
administrativ de la nivelul instanței nu evidențiază
încălcarea, în acest unic caz, de către intimatul judecător, a
obligațiilor specifice funcției, în modalitatea care să-i
atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator
invocat. Așa după cum, în mod corect, a reținut instanța de
disciplină, aspectele reținute și modul de expunere a considerentelor
hotărârii penale respective denotă un stil personal de redactare al
judecătorului.
Referitor la
abaterea disciplinară în discuție, Înalta Curte apreciază
că trebuie făcută distincție între încălcarea
oricăror dispoziții procedurale privitoare la motivarea unei
hotărâri judecătorești, pe de o parte, greșeală ce ar
putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la
momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de
către comisia de evaluare și nesocotirea acestor dispoziții în
context disciplinar.
Altfel spus,
nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil,
structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai
puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau
necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului
redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.
Semnificativ
este faptul că, în speță, se reproșează intimatului
judecător modalitatea de motivare în ceea ce privește o singură
hotărâre redactată. În acest sens, se constată că fapta, așa
cum a fost reținută, nu întrunește elementul material
constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în niciuna dintre cele
două modalități care rezultă din interpretarea
literală, gramaticală, logică și teleologică a
textului incriminator.
Astfel, nu
s-a demonstrat, pe de o parte, nici caracterul repetitiv al faptei (cu toate
că au fost analizate toate hotărârile intimatului în perioada de
referință) iar, pe de altă parte, nu s-a obiectivat nici
existența unei fapte care, chiar singulară, să fie de o asemenea
gravitate încât să angajeze răspunderea disciplinară a
judecătorului.
Ca atare,
criticile formulate de Inspecția Judiciară din această
perspectivă nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs.
Așadar,
trebuie constatat că, în privința abaterii disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004,
republicată cu modificările și completările ulterioare,
acțiunea disciplinară a fost în mod legal respinsă, ca urmare a
acordării relevanței juridice cuvenite unor împrejurări probate
necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al
faptelor reproșate intimatului din această perspectivă.
Pentru toate
considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea
recursului, se constată că sunt neîntemeiate motivele de casare
invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc.
civ. și că aspectele astfel reținute, ce relevă
neîndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, înlătură
caracterul de abatere disciplinară al faptelor și, deci, atestă
legalitatea înlăturării temeiului răspunderii disciplinare
pentru abaterile disciplinare invocate.
În
consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea
nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza
a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus
judecății în cauză.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva
Hotărârii nr. 4/J din 18 februarie 2015, pronunțată de Consiliul
Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie
disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2015.
Procesat de