ÎCCJ, Decizia nr. 152/2015

ÎCCJ, Decizia nr. 152/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

civilă nr. 152/2015

Asupra

recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele;

La data de 12 ianuarie 20145, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect

recursurile declarate de Inspecția Judiciară, A. și B. împotriva

Hotărârii nr. 10/P din 29 octombrie 2014, pronunțată de

Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie

disciplinară.

Inspecției Judiciare

Autoarea

acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și

reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare iar, în rejudecare,

admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva procurorului B.

pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99

lit. a), l) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum acestea

au fost reținute în acțiune și aplicarea unei sancțiuni

disciplinare mai aspre ambilor pârâți, raportat la gravitatea faptelor,

precum și la conduita pe care aceștia ar fi avut-o pe parcursul

soluționării acțiunii disciplinare.

În opinia

Inspecției Judiciare, motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea

recursului se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6

și 8 C. proc. civ.

Cele

două motive de casare au fost detaliate și prezentate concomitent din

perspectiva faptei ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare prin

prisma dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, titularul

acțiunii disciplinare susținând, în esență, că

secția pentru procurori a pronunțat o hotărâre nelegală,

ignorând probele cu martori și înscrisurile administrate nemijlocit atât

în faza cercetării disciplinare, cât și de către instanța

de disciplină, fără a motiva înlăturarea acestora și

dând relevanță juridică doar unora dintre declarațiile date

în instanță de către pârât, direct interesat în a nu atrage

asupra sa vreo răspundere penală, disciplinară sau

materială.

Incidența

primului motiv ar atrage, consideră recurenta Inspecția

Judiciară, pe cale de consecință, încălcarea sau aplicarea

greșită a normelor de drept material, respectiv a celor

prevăzute de art. 99 lit. a), l) și t) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cu referire

la dispozițiile art. 45 alin. (6) lit. b), ale art. 46 alin. (1) din Legea

nr. 317/2004, la cele ale art. 19 alin. (1), art. 30 alin. (3) și alin.

(7) și art. 29 alin. (5) din Regulamentul privind normele pentru

efectuarea lucrărilor de inspecție și la cele ale art. 175

și art. 178 alin. (2) C. proc. civ., precum și la procesele-verbale

ce atestă aducerea la cunoștința pârâtului B. a întregului

material probator, Inspecția Judiciară a susținut că, în

cadrul cercetării disciplinare, au fost respectate toate dispozițiile

legale incidente, instanța de disciplină admițând în mod nelegal

excepția nulității invocată de procurorul B.

S-a

menționat că lipsa unei reglementări legale mai precise a

situației în care, după începerea cercetării disciplinare pentru

săvârșirea unei abateri disciplinare, în raport cu o anume

situație de fapt, sunt identificate și alte împrejurări ce se

regăsesc în cadrul aceleiași abateri, nu poate constitui, în opinia

acestei recurente, o cauză de nulitate.

procurorului B.

Recurentul a

invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de casare

prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C.

proc. civ.

Printr-o

primă critică, vizând primul motiv de recurs invocat, acest recurent

a arătat, prin raportare la art. 315 alin. (2) și art. 488 alin. (2)

C. proc. civ., că în mod neprocedural și cu încălcarea

prezumției de nevinovăție și a condiției procesului

echitabil, instanța de disciplină a procedat la audierea martorului

C. și și-a fundamentat în principal hotărârea pe declarația

acestui martor, cu toate că se afla în relație de dușmănie

cu respectivul martor și învederase acest aspect secției pentru

procurori.

Din

perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat, procurorul recurent

și-a structurat criticile, în esență, pe următoarele

aspecte principale, argumentate detaliat, cu referire punctuală la actele

și lucrările dosarului și la considerentele reținute în

hotărârea atacată:

- procedura

disciplinară desfășurată de către inspectorii

judiciari și, ulterior, de către instanța de disciplină,

s-ar fi derulat cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil;

- modul de

redactare a hotărârii ar releva tendința secției pentru

procurori de a favoriza Inspecția Judiciară;

- adoptarea

unei tactici de anchetă, chiar în condițiile în care aceasta

presupune concluzii în sensul admiterii cererii unui inculpat, nu poate fi de

natură a compromite demnitatea procurorilor în profesie și în

societate;

- ar fi

indubitabil, probat și necontestat faptul că inițiativa

denunțurilor a aparținut inculpatului C., aspect care, per se, aducea

într-o nouă lumină aspectele legate de circumstanțele personale

ale acestuia, relevante în contextul înlocuirii măsurii arestării

preventive;

- în mod

eronat, instanța de disciplină ar fi apreciat asupra

consecințelor pretinsei înțelegeri asupra altor situații sau

asupra imaginii și prestigiului justiției;

- nu s-a dat

o relevanță probatorie corectă discuțiilor avute cu

superiorul ierarhic și cu cei doi decidenți din structura

centrală, care ar releva faptul că intenția de a susține

punerea în libertate a inculpatului C. a fost subsumată unei strategii de

anchetă și unui interes procesual și împrejurarea că

aceștia nu au sesizat și invocat vreo vătămare a

prestigiului justiției prin măsurile luate, deși ar fi putut sau

ar fi trebuit să o facă;

- probele

administrate ar atesta faptul că nu i-a promis inculpatului C. că va

obține punerea sa în libertate, nu s-a discutat despre și nu a

existat o posibilă influențare neprocedurală, pe care ar fi

putut-o exercita personal sau prin procurorul de ședință a

judecătorilor ce urmau a se pronunța supra cererilor inculpatului;

- referirea

la art. 19 din Legea nr. 682/2002 din cuprinsul hotărârii ar demonstra

necunoașterea acestor prevederi și subiectivismul secției pentru

procurori;

- s-au

invocat aspecte din jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție în privința exercitării funcției cu

rea-credință, considerate relevante de către recurent;

- relativ la

individualizarea sancțiunii, cu referire la considerentele expuse în

opinia separată, s-ar fi reținut greșit, ca

circumstanță agravantă, faptul că a mai fost cercetat

disciplinar, cu toate că nu a fost, totuși, sancționat

disciplinar.

procurorului A.

Cu toate

că acest recurent a criticat în mod explicit hotărârea atacată

exclusiv din perspectiva netemeiniciei, sub aspectul modalității de

apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, s-a

susținut, în esență, că, fără fundament,

instanța de disciplină ar fi constatat întrunirea elementelor

constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, ceea ce

s-ar putea constata ca vizând nelegalitatea respectivei hotărâri.

Sub un prim

aspect, cu referire la conținutul reglementării cuprinse în art. 99

lit. a) din Legea nr. 303/2004, autorul acestui recurs a susținut, în

esență, că, în mod greșit, s-a stabilit că ar fi

întrunit elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de acest

text, dat fiind că articolul de presă avut în vedere de Consiliul

Superior al Magistraturii nu vizează activitatea sa profesională

și nici conduita sa în calitate de magistrat.

Cât

privește concluziile pe care le-a formulat în fața instanței

penale în ședința de judecată din data de 21 august 2013, cu

referire la practica instanței supreme în materie, s-ar fi apreciat

greșit că ar fi contribuit în mod esențial la inducerea ideii de

justiție negociată, subiectivă, cu toate că a avut

aceleași date și informații ca și colegul său, D.,

care s-a aflat anterior într-o situație similară și care nu a

fost sancționat.

Sub un alt

aspect, s-a menționat că instanța de disciplină a

concluzionat în mod greșit și cu privire la existența

elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99

lit. t) din Legea nr. 303/2004, atât în privința laturii obiective, cât

și a laturii subiective, fiind interpretate eronat atât probele

administrate, cât și dispozițiile art. 99

1

din legea

menționată.

A mai subliniat

acest recurent că baza factuală a ambelor abateri disciplinare ce

i-au fost imputate este aceeași, neputându-se stabili, în opinia sa,

săvârșirea, prin același act material, a două abateri

distincte, în concurs ideal cu două forme de vinovăție diferite,

respectiv intenție directă și culpă, sub forma gravei

neglijențe.

Recurentul nu

și-a încadrat în drept criticile formulate în cererea de recurs, acesta

precizând însă, în concluziile formulate oral cu prilejul dezbaterilor,

că temeiul de drept al recursului îl constituie dispozițiile art. 51

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, criticile formulate vizând motivul de casare

prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în

vedere că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute

de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în

raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

prin Încheierea din data de 15 iunie 2015, completul de filtru a admis în

principiu recursurile deduse judecății în speță.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile

formulate de recurenți, precum și cu reglementările legale

incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

I. Recursul

Inspecției Judiciare

Primul motiv

de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază

soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când

cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura

cauzei".

Aspectele

invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor

prevăzute de norma procedurală menționată.

Susținerile

Inspecției Judiciare privind nemotivarea sunt contrazise de

conținutul hotărârii și al Încheierii de ședință

din data de 4 iunie 2014, atacată în condițiile art. 494, coroborate

cu cele ale art. 466 alin. (4) C. proc. civ.; în care instanța de

disciplină și-a expus argumentele de fapt, cu referire concretă

și detaliată la considerentele care au determinat-o să aprecieze

că acțiunea este, în parte, fondată și, respectiv, că

excepția invocată de pârâtul B. este întemeiată și să

constate nulitatea actului de sesizare în ceea ce privește abaterea

disciplinară prevăzută art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, constând în imixtiunea

procurorului B. în activitatea procurorului D.

Întrucât

recursul vizează, în primul rând, dezlegarea dată excepției

invocate de pârâtul B., se constată că excepția a fost corect

examinată prin prisma unei analize complete a modului de efectuare a

sesizării secției cu privire la o nouă abatere

prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004,

republicată, față de procurorul menționat, fiind avute în

vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției

și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum

și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o

nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din

Legea nr. 317/2004.

Nu se poate

reține nici susținerea recurentei privind pretinsele motive

contradictorii cuprinse în hotărâre.

Afirmațiile

recurentei vizând pretinsa ignorare a probelor administrate în cauză,

înlăturarea nemotivată a acestora și preluarea necritică,

de către instanța de disciplină, a argumentelor invocate în

apărare, nu au semnificația propusă de recurentă și nu

pot atrage nelegalitatea hotărârii, câtă vreme analiza secției

pentru procurori s-a realizat exclusiv din perspectiva excepției invocate,

aspectele anterior expuse neprezentând relevanță din acest punct de

vedere.

Ca atare, se

reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea

corespunzătoare permițând verificarea conformității

hotărârii, cu legea.

Și în

ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs

prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

Argumentele

dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează

aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a

dispozițiilor art. 45 alin. (6) lit. b), ale art. 46 alin. (1) din Legea

nr. 317/2004, la cele ale art. 19 alin. (1), art. 30 alin. (3) și alin.

(7) și art. 29 alin. (5) din Regulamentul privind normele pentru

efectuarea lucrărilor de inspecție și ale art. 175 și art.

178 alin. (2) C. proc. civ.

Practic,

titularul acțiunii disciplinare critică soluția de constatare a

nulității actului de sesizare în ceea ce privește

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, constând în imixtiunea în activitatea procurorului D., de

către procurorul B.

În cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, Înalta Curte

constată însă, că, în mod corect, instanța de

disciplină a reținut că, relativ la această faptă,

exercitarea acțiunii disciplinare s-a făcut, practic, fără

a se fi efectuat anterior verificările prealabile prevăzute de lege.

Textele

legale invocate de Inspecția Judiciară, ca și aspectele de fapt

menționate nu au relevanța propusă de autoarea acestui recurs,

în raport cu caracterul imperativ al dispozițiilor art. 44 alin. (6) din

Legea nr. 317/2004, republicată și cu împrejurarea,

necontestată, că, deși începerea cercetării disciplinare

privea o anume faptă de imixtiune, sesizarea instanței de

disciplină s-a realizat pentru o altă faptă de imixtiune,

desfășurată în alte împrejurări și care viza un alt

magistrat.

În mod corect,

prin raportare și la prevederile art. 14 alin. (2), ale art. 19 alin. (2)

și ale art. 26 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea

lucrărilor de inspecție, faptul că, la data de 26 februarie

2014, la finalizarea cercetării disciplinare, i s-a învederat pârâtului B.

că poate lua cunoștință de probele administrate, a fost

înlăturat ca lipsit de relevanță de către instanța de

disciplină, întrucât acestuia nu i se comunicase anterior că cercetarea

disciplinară viza și o nouă situație de fapt, iar rezoluția

de începere a cercetării disciplinare și probele administrate, de

care pârâtul luase deja cunoștință, vizau o cu totul altă

situație.

Ca atare, pe

bună dreptate, instanța de disciplină a apreciat că

exercitarea acțiunii disciplinare pentru o abatere disciplinară

vizând o situație de fapt diferită de cea care a determinat

însăși începerea cercetării disciplinare, atrage nelegala

sesizare a secției pentru procurori, în ceea ce privește abaterea

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004,

republicată, nelegalitate, ce nu poate fi înlăturată decât prin

sancționarea acesteia cu nulitatea.

În ceea ce

privește criticile privind individualizarea sancțiunii disciplinare

aplicate procurorului B., se constată că, întrucât, așa cum s-a

expus în cele ce preced, secția pentru procurori în materie

disciplinară a aplicat și interpretat corect normele de drept

material incidente și a constatat că nu poate fi angajată

răspunderea disciplinară a magistratului menționat și

pentru această faptă, astfel încât, sub acest aspect, dezlegarea

dată de instanța de disciplină este legală, argumentele

invocate de recurentă nu sunt de natură să înlăture

concluziile instanței de disciplină și nici să justifice

opinia titularului acțiunii disciplinare, în sensul că

sancțiunea aplicată nu ar fi suficientă.

Relativ la

solicitarea Inspecției Judiciare, formulată la finalul cererii de

recurs, de a se aplica și celuilalt procuror pârât, A., o sancțiune

mai aspră, este de observat că autoarea recursului nu a expus niciun

argument în susținerea cererii, aspectele invocate vizându-l exclusiv pe

procurorul B., astfel încât și sub acest aspect, se impune a se conchide

că recursul este neîntemeiat.

Anterior

examinării recursurilor deduse judecății de către cei doi

magistrați pârâți, având în vedere faptul că aceștia au

formulat critici și strict din perspectiva netemeiniciei hotărârii

atacate, expunând în detaliu aspecte vizând situațiile factuale

reținute și probatoriul administrat punctual pentru fiecare dintre

acestea, Înalta Curte subliniază că, în actualul cadru de

procedură, această categorie de critici nu poate fi examinată.

Așa cum

rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483

alin. (3) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, care

reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea

noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul

că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea

hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1)

lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispune că cererea de recurs

va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte

mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursurile

și dezvoltarea lor.

De asemenea,

această concluzie rezultă și din structura art. 488 din legea

menționată, care prevede expres și limitativ motivele de casare,

niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită

instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea

situației de fapt.

Prin urmare,

rolul controlului exercitat de instanța de recurs fiind limitat la

verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile, se vor examina exclusiv criticile formulate din perspectiva nelegalității

și exclusiv în ceea ce privește hotărârea instanței.

În atare

situație, pretinsele neregularități ce ar fi fost comise de

către Inspecția Judiciară și care privesc aspecte legate de

modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare, de întocmire

a actului de sesizare a instanței de disciplină, de efectuare a

cercetării prealabile, deci anterior învestirii secției pentru

procurori, ca instanță de disciplină, excedează limitelor

controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.

II. Recursul

procurorului B.

Primul motiv

de casare invocat de acest recurent este cel prevăzut de art. 488 alin (1)

pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit

acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsa neregularitate menționată de

recurentul procuror B. nu se circumscrie acestui motiv de recurs.

Cât

privește probele testimoniale ale dosarului, se constată că

acestea au fost legal încuviințate și administrate.

Împrejurarea

că, în limitele competențelor ce-i revin și pentru stabilirea

concretă a situației sub aspectul conduitei procurorilor pârâți,

secția pentru procurori a încuviințat ca probă declarația

unei persoane cercetate de către magistrat, nu poate fi considerată

de natură a încălca prevederile art. 315 alin (1) pct. 3 C. proc.

civ.

Afirmația

recurentului privind pretinsa stare de dușmănie cu respectiva

persoană, nesusținută de niciun mijloc de probă,

reprezintă o simplă aserțiune, irelevantă sub aspectul

controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la

hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii.

Cum, niciun

argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se

constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu sunt

întemeiate nici criticile formulate de către acest recurent prin prisma

motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar celor

susținute de recurent, instanța de disciplină nu i-a

încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil,

prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și nici pe cel al egalității armelor și de

tratament.

Verificându-se

sub acest aspect atât hotărârea atacată, cât și încheierile

premergătoare, se constată că, în cauză, astfel cum

rezultă din întreaga procedură desfășurată în

condiții de contradictorialitate, recurentului i-au fost respectate toate

garanțiile procesuale, acesta având posibilitatea să-și

formuleze toate apărările, depunând întâmpinare, cerere de probatorii

(încuviințată în integralitate), concluzii scrise, fiindu-i

admisă excepția invocată, fiindu-i comunicate, la cerere, actele

solicitate din dosar.

Împrejurarea

că, după dezbateri contradictorii desfășurate în

ședință publică și urmare cercetării

judecătorești, secția pentru procurori a considerat întemeiate

și și-a însușit o parte din aspectele sau argumentele invocate

în acțiunea disciplinară nu poate fi considerată o modalitate de

îngrădire a vreunui drept substanțial sau procesual al

părții sau o atitudine părtinitoare.

Nu se

justifică nici afirmația din recurs privind pretinsa neexaminare a

apărărilor formulate sau încălcarea prezumției de

nevinovăție, câtă vreme instanța de disciplină nu

numai că a analizat, dar a și încuviințat parte din mijloacele

de apărare formulate de acest pârât, de exemplu în ceea ce privește

excepția nulității invocată; argumentele și

susținerile nereținute fiind înlăturate motivat.

În

exercitarea rolului său în aflarea adevărului, reglementat de

dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de

disciplină a verificat și apărările acestui pârât procuror,

astfel încât neînsușirea unor susțineri ale acestuia, realizată

cu respectarea dispozițiilor legale și în limitele atribuțiilor

prevăzute de lege, nu are semnificația încălcării

prezumției de nevinovăție sau de nelegalitate, învederate de autorul

recursului de față.

Nu au

legătură de relevanță juridică invocată nici

considerentele expuse în acest context privind pretinsa

disproporționalitate dintre acuzare și apărare, cu referire la

pretinsele rațiuni ce ar fi determinat efectuarea cercetării

disciplinare în speță sau la modul de administrare a probatoriilor

și de desfășurare a cercetării judecătorești,

acestea rezultând dintr-o apreciere subiectivă, nesusținută

probator, a părții, nemulțumite de dezlegarea dată

acțiunii exercitate împotriva sa.

Tot în mod

legal s-a stabilit și întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și t) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru

faptele expuse în conținutul sesizării formulate de Inspecția Judiciară.

În ceea ce

privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, legiuitorul

a stabilit că reprezintă abatere disciplinară

"manifestările care aduc atingere onoarei sau probității

profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în

exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu".

Abaterea

disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constă

în exercitarea funcției cu rea-credință, legiuitorul stabilind

prin dispozițiile art. 99

1

din aceeași lege că:

"Există rea-credință atunci când judecătorul sau

procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau

procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".

Aceste norme

vin în completarea celor prevăzute la art. 4 din legea

menționată, care dispun că judecătorii și procurorii

sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure

supremația legii, să respecte drepturile și

libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața

legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor

participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea

acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și

procurorilor.

În

speță, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a

recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale

acestor abateri reținute în sarcina acestui procuror pârât.

Din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că, sub aspect

obiectiv, faptele reținute au natura unor acte de justiție

înfăptuite cu înfrângerea unei valori sociale.

În

cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile

sociale referitoare la realizarea activității de justiție, atât

în sensul larg, cât și în sensul restrâns al acestei noțiuni, care

presupune, pe lângă organizarea și funcționarea adecvată a

organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de

justiție, pe planul raportului juridic de muncă aceste relații

transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale

magistraților, stabilite prin legi și regulamente.

Astfel,

relativ la existența faptelor reținute în sarcina acestui recurent,

se reține că secția pentru procurori în materie

disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut o

apreciere corectă și completă a materialului probator

administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării

prealabile.

Declarațiile

concrete, clare și concordante ale martorilor audiați, confirmate

până la un punct de o parte din chiar declarațiile recurentului,

demonstrează situația de fapt expusă din această

perspectivă în acțiunea disciplinară și reținută

ca atare de instanța de disciplină. Situația de fapt, în mod

just stabilită, a rămas neschimbată în recurs și a reliefat

clar că există conduită ilicită, vinovăție, rezultat

prejudiciabil și nex cauzal.

În ceea ce îl

privește pe recurentul B., încheierea unei înțelegeri cu un inculpat,

căruia i-a promis punerea în libertate, dacă acesta este de acord

să poarte tehnică în vederea obținerii de informații pentru

instrumentarea unor eventuale fapte de corupție ce vizau judecători

de pe raza Curții de Apel Iași, reprezintă, așa cum în mod

corect a reținut secția pentru procurori, o încălcare a

dispozițiilor art. 2 și art. 68 alin. (1) din vechiul C. proc. pen.,

respectiv ale art. 1 și 2 și ale art. 101 din noul C. proc. pen.

Susținerile

recurentului, privind faptul că această așa-zisă

tactică de anchetă nu ar fi fost de natură a afecta prestigiul

justiției sau demnitatea funcției de magistrat, după cum și

cele vizând împrejurarea că inițiativa formulării

denunțurilor ar fi aparținut, în realitate, inculpatului, nu pot fi

primite, respectivele aprecieri personale nefiind în concordanță cu

interpretarea logică, literală și teleologică a

dispozițiilor legale de referință și fiind contrazise de

probele administrate, care relevă percepția negativă a opiniei

publice, exprimată în presă, sub acest aspect.

Recurentul nu

se poate prevala de principiul independenței procurorului și nici de

jurisprudența invocată întrucât, prin conduita adoptată, prin

demersurile concrete întreprinse, manipulând dispozițiile legale, persoane

și autorități în vederea concretizării acelei

înțelegeri, acesta a încălcat principiul legalității care,

de asemenea, guvernează activitatea procurorilor, principiul independenței

procurorilor nefiind unul absolut și neputând justifica

încălcările prevederilor legale constatate.

Este

adevărat că raționamentul logico-juridic propriu procesului de

adoptare a soluțiilor adoptate de procuror nu poate fi cenzurat în acest

cadru, însă modalitatea în care procurorul a înțeles să

nesocotească normele de drept procesual penal ce reglementează

procedura de efectuare a urmăririi penale și a actelor care sunt de

competența sa, obligațiile profesionale și exigențele

impuse de statutul de magistrat pot fi examinate într-o astfel de

procedură.

Or, ceea ce a

sancționat în cauză Consiliul Superior al Magistraturii este tocmai

această modalitate de lucru a recurentului - apreciată în mod eronat

de către acesta ca fiind o tactică legală de anchetă -

fundamentată pe ignorarea vădită a prevederilor legale care

impun întocmirea cu corectitudine și echidistanță a actelor de

procedură, cu respectarea legalității și

imparțialității.

Tot astfel,

recurentul nu se poate prevala de faptul că respectiva strategie

propusă ar fi fost discutată cu procurorii șefi adjuncți

din cadrul structurii centrale a D.N.A. sau de împrejurarea că

aceștia nu ar fi apreciat asupra consecințelor

vătămătoare ale acestei strategii, câtă vreme, pe de o

parte, magistratul recurent nu poate invoca necunoașterea legii, iar, pe

de altă parte, nu numai că nu a existat niciun acord expres sau tacit

al respectivelor autorități, dar s-a și promovat recurs

împotriva încheierii în cauză.

Nu se poate

considera nici că nu a existat un rezultat vătămător,

deoarece conduita culpabilă a acestui procuror, făcută

cunoscută publicului prin intermediul presei, a afectat fără

putință de tăgadă imaginea și prestigiul justiției,

lipsa de suport legal a unei astfel de înțelegeri dintre procuror și

inculpat, ba mai mult interzicerea acesteia prin lege, prin impactul pe care îl

are asupra opiniei publice, precum și asupra posibilității

perpetuării unei asemenea practici nelegale, fiind de natură a pune

la îndoială demnitatea funcției de magistrat, dar și

imparțialitatea celor ce înfăptuiesc actul de justiție.

Prin

considerentele hotărârii atacate, secția pentru procurori în materie

disciplinară a prezentat, contrar celor menționate de procurorul

recurent, în mod detaliat și explicit conduita acestuia, de natură a

aduce atingere onoarei sau demnității de magistrat, astfel cum au

rezultat din interpretarea întregului material probator administrat,

reținând încălcarea obligației impuse de statutul de magistrat,

urmările acestei încălcări și constatând în mod corect

incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În raport cu

dispozițiile art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, se constată

că, sub aspect subiectiv, a doua abatere disciplinară

reținută în sarcina acestui recurent a fost săvârșită

cu rea-credință, iar instanța de disciplină a apreciat

corect asupra vinovăției recurentului, care cunoștea și

trebuia să aplice corect toate prevederile legale incidente, putea și

trebuia să prevadă efectele prejudiciabile aduse drepturilor

procesuale și substanțiale ale persoanelor care ar fi putut fi

subiectul unor anchete penale bazate pe o construcție probatorie

interzisă de lege, dar și imaginii și prestigiului

justiției.

Maniera în

care recurentul a înțeles să încalce dispoziții legale

imperative, cu consecințe asupra măsurilor și actelor efectuate,

a transparenței și imparțialității acestora,

amplificate de ușurința cu care magistratul în cauză a nesocotit

obligațiile ce revin procurorilor potrivit reglementărilor ce

guvernează statutul acestei profesii, denotă existența

elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea

lui disciplinară pentru exercitarea funcției cu

rea-credință.

În acest

context, se reține că jurisprudența completului de 5

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție

menționată de autorul recursului, care rezultă din situații

de fapt complet diferite, nu are relevanța propusă de recurent.

De aceea,

toate criticile privind abaterile ce i-au fost stabilite în sarcină vor fi

înlăturate, motivațiile aduse de recurentul B. în sprijinul acestora

neavând un suport real sau rezonabil.

Și în

ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate procurorului

cercetat disciplinar, în raport cu susținerile și criticile formulate

de recurent în subsidiar, Înalta Curte apreciază că nu se impune o

reapreciere asupra sancțiunii acordate, care respectă pe deplin

criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările, ulterioare,

ce se impun a fi avute în vedere în acest moment procesual din faza

adoptării soluției, precum și principiul

proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Or, în

procesul de apreciere a legalității individualizării

sancțiunii trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând

gravitatea faptelor, iar nu împrejurarea că recurentul a mai fi fost

anterior cercetat disciplinar, fără a se fi stabilit, totuși, în

sarcina sa, săvârșirea unei abateri disciplinare și

fără ca acestuia să-i fi fost aplicată vreo sancțiune.

În atare

situație, angajarea răspunderii disciplinare a fost corect

reținută prin hotărârea Consiliului Superiori al Magistraturii,

în considerarea gravității faptelor recurentului, a caracterului

gradual al angajării răspunderii disciplinare, a consecințelor

negative ale faptelor reținute în sarcina sa, iar circumstanțele

reale și personale justifică aplicarea față de acest

recurent procuror a sancțiunii disciplinare constând în diminuarea

indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 5

luni.

Așa

fiind, se constată că și acest din urmă motiv de casare

invocat nu este incident și că recursul promovat de procurorul B.

este nefondat.

III. Recursul

procurorului A.

Relativ la

cele două abateri disciplinare reținute în sarcina procurorului A.,

Înalta Curte apreciază că s-a stabilit, de asemenea, în mod corect,

angajarea răspunderii disciplinare a magistratului și că

criticile formulate, ce vizează, așa cum s-a precizat de către

acest magistrat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8

din C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

În ceea ce

privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, examinând faptele prin prisma exigențelor funcției pe

care o ocupă recurentul-pârât, aceea de procuror, a îndatoririlor generate

de statutul de magistrat, prin raportare la prevederile legale incidente

și la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată că

instanța disciplinară a apreciat în mod corect că, prin

conținutul lor material, faptele expuse întrunesc elementele constitutive

ale acestei abateri disciplinare.

În raport cu

aceste dispoziții legale, cu privire la situația de fapt expusă

în acțiunea disciplinară, se constată că, pe bună dreptate,

secția pentru procurori a considerat că aceasta se circumscrie

laturii obiective a abaterii disciplinare menționate.

Referitor la

existența faptei, se constată că probele au relevat,

fără putință de tăgadă, faptul că

magistratul a fost informat de către procurorul B. cu privire la

înțelegerea cu inculpatul respectiv, referitor la punerea acestuia în

libertate și la utilizarea lui în realizarea unor activități

prevăzute de art. 91

1

și urm. C. proc. pen.,

activități cu care recurentul a fost de acord.

Toate actele

materiale, constând în implicarea directă și activă în toate

demersurile întreprinse pentru materializarea acelei înțelegeri, prin

modul în care s-au săvârșit, constituie, în mod evident, manifestarea

unei atitudini în afara oricărui cadrul legal și a unui comportament

care sunt contrare demnității funcției de magistrat și aduc

atingere onoarei profesionale și prestigiului justiției.

Ca atare, se

impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al

urmării prejudiciabile, fapta reproșată acestui recurent pârât

întrunește cerința prevăzută de textul legal mai sus

menționat.

Sub aspectul

laturii subiective, concluzia instanței de disciplină este

confirmată de modul în care magistratul a acționat direct și

fără echivoc în situația prezentată și care

evidențiază vinovăția acestuia, sub forma intenției.

Împrejurarea

că, la stabilirea existenței acestei abateri, secția pentru

procurori a analizat conținutul normei legale incriminatoare prin

raportare și la un anume articol de presă și că, în

respectivul articol, nu s-ar fi menționat explicit numele procurorului A.,

nu are semnificația exoneratoare de răspundere pretinsă de

recurent, având în vedere, pe de o parte, faptul că percepția

publică negativă exprimată viza, în esență,

această pretinsă strategie de anchetă, nelegală, cu care

și recurentul fusese de acord și în care se implicase, iar pe de

altă parte, împrejurarea că, prin conținutul său, articolul

în discuție demonstra modul în care acest tip de conduită a unui

magistrat aduce reale și serioase prejudicii de imagine sistemului de

justiție și demnității funcției, din această

perspectivă neavând relevanță faptul că opinia publică

a avut sau nu cunoștință, la acel moment, de numele tuturor

magistraților implicați sau de toate demersurile concrete ale

acestora.

Prin

considerentele hotărârii atacate, secția pentru procurori în materie

disciplinară a prezentat, contrar celor menționate de procurorul

recurent, în mod detaliat și explicit, situațiile factuale distincte,

de natură a aduce atingere onoarei sau demnității de magistrat,

astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator

administrat, reținând încălcarea obligației impuse de statutul

de procuror, urmările acestei încălcări și constatând în

mod corect incidența art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Critica

recurentului privind o pretinsă dublă incriminare a aceleiași

situații de fapt urmează a fi înlăturată, întrucât,

așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, instanța

de disciplină a avut în vedere la stabilirea celor două abateri

disciplinare elemente de fapt și acțiuni materiale distincte,

desfășurate la momente diferite, nefiind semnificativă, din

acest punct de vedere, împrejurarea că acestea s-au petrecut în

același cadru general, referitor la aceeași cauză penală

sau ar fi presupus aceeași finalitate.

În raport cu

toate considerentele expuse, comportamentul recurentului-pârât, concretizat în

faptele reținute, a reliefat încălcarea standardelor de conduită

impuse de calitatea sa de magistrat, în modalități ce constituie atât

manifestări contrare demnității și probității

funcției, cât și manifestări de natură a aduce atingere

imparțialității și prestigiului justiției.

În contextul

în care, aceste împrejurări au ajuns la cunoștința

comunității locale respective, prin intermediul presei,

existența rezultatului vătămător, în sensul anterior expus,

ca și legătura de cauzalitate dintre actele săvârșite

și urmarea produsă sunt vădite.

Prin urmare,

incluzând în conținutul acestei abateri disciplinare, faptele expuse,

instanța de disciplină a aplicat corespunzător art. 99 lit. a)

din Legea nr. 303/2004, republicată.

Și în

privința existenței elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Înalta Curte

constată că susținerile recurentului pârât sunt contrazise de

actele și lucrările dosarului.

Abaterea

disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

constă în exercitarea funcției cu gravă neglijență,

legiuitorul stabilind prin dispozițiile art. 99

1

din

aceeași lege că: "Există gravă neglijență

atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în

mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori

procesual".

Sub un prim

aspect, referitor la concluziile pe care procurorul A. le-a formulat în

fața instanței penale în ședința de judecată din 21

august 2013, practica instanței supreme învederată nu are legătura

de relevanță juridică invocată de parte, deoarece aceasta

rezulta din situații de fapt și viza chestiuni de drept diferite. În

speță, ceea ce s-a reproșat acestui magistrat a fost faptul

că atitudinea sa procesuală a avut o cauză ilicită și

s-a obiectivat în vederea punerii în aplicare a unei înțelegeri nelegale

avute de procurorul B. cu un inculpat, înțelegere pe care recurentul A. a

cunoscut-o și în materializarea căreia s-a implicat activ.

În atare

situație, distincția dintre încălcarea normelor de procedură

sau a celor de drept material, ca rezultat al modului de aplicare a normelor de

drept procesual intervenit în raționamentul juridic al procurorului, pe de

o parte, și nerespectarea respectivelor norme în context disciplinar,

impune concluzia că, în speță, încălcarea normelor de

procedură, prin modul concret și circumstanțele în care s-a

realizat, prin finalitatea și urmările produse, ca și prin

elementul subiectiv exprimat, se încadrează în această din urmă

ipoteză.

Opinia

exprimată de recurent referitoare la colegul procuror D. nu poate fi

reținută, dat fiind că situația acestuia nu a fost

aceeași cu a sa, aspect stabilit în mod definitiv prin rezoluția de

clasare a cercetării disciplinare efectuate cu privire la acesta.

Este

semnificativ de reținut, din perspectiva examinată, faptul că

recurentul nu neagă producerea faptelor, aspectele invocate vizând lipsa

elementului subiectiv constitutiv.

Și

această susținere este însă infirmată de actele dosarului,

întrucât, chiar dacă recurentul susține că ar fi acționat

cu bună-credință și că participația sa nu ar avea

gradul de gravitate de natură a-i angaja răspunderea

disciplinară, încălcarea dispozițiilor art. 2 și art. 68

alin. (1) din vechiul C. proc. pen., ca și ale art. 19 din Legea nr.

682/2002 și ale art. 19 din O.G. nr. 43/2002 de către acesta, în

modul stabilit, este incontestabilă, iar magistratul nu poate invoca

necunoașterea respectivelor norme.

Pe de

altă parte, deși rolul său în producerea faptelor nu a fost,

într-adevăr, cel determinant, în sensul că inițiativa acestei

strategii i-a aparținut celuilalt procuror, B., totuși instanța

de disciplină a avut în vedere în mod corect acest aspect la încadrarea

juridică nuanțată a abaterilor disciplinare reținute în

sarcina fiecărui procuror în parte, în ceea ce îl privește pe

procurorul A. stabilindu-se existența unei alte forme de

vinovăție, cu consecința aplicării unei sancțiuni mai

blânde, respectiv a celei mai ușoare dintre sancțiunile aplicabile

magistraților.

În concluzie,

se constată atragerea corespunzătoare a răspunderii disciplinare

și judicioasa individualizare a sancțiunii disciplinare și în

cazul acestui recurent.

Pentru toate

considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, se constată că nu este întemeiat motivul de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum toate

motivele invocate de recurenți s-au dovedit nefondate, pentru

considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din

Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a

II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile deduse

judecății în cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Inspecția Judiciară, B. și

A. împotriva Hotărârii nr. 10/P din 29 octombrie 2014,

pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru

procurori în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică de la 12 octombrie 2015.

Procesat de

GGC - N