ÎCCJ, Decizia nr. 205/2015
ÎCCJ, Decizia nr. 205/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia
civilă nr. 205/2015
Asupra
recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.
proc. civ., constată următoarele:
La data de 27 iulie 2015, a fost
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2015, având ca obiect recursul
declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu A., B. și
C., judecători în cadrul Curții de Apel Oradea, împotriva
Hotărârii nr. 9/J din 6 mai 2015, pronunțată de Consiliul
Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie
disciplinară.
În
susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat
incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488
alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Autoarea
recursului a susținut, în esență, că hotărârea
instanței de disciplină ar fi nelegală, fiind dată cu lipsa
motivelor pe care se întemeiază soluția sau cu motive contradictorii și
cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce
privește dispozițiile art. 99 lit. t) raportat la art. 99
1
alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, reținându-se, în mod eronat, că nu ar fi întrunite
elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile
legale menționate.
Sub un prim
aspect, recurenta consideră, în esență, că
raționamentul exprimat în opinia majoritară ar fi contradictoriu,
deoarece, deși s-a reținut că o hotărâre definitivă
și executorie care conține o greșeală de judecată nu
poate fi modificată decât în căile de atac prevăzute de lege,
ulterior s-a justificat faptul că se permite modificarea acelei
hotărâri printr-o procedură nelegală, pe motiv că
respectiva hotărâre conține o deficiență evidentă.
Subliniază
Inspecția Judiciară că ar fi o contradicție în termeni
și nu poate fi admis să se considere permisă încălcarea
legii cu bună-credință și/sau cu bună-știință
și nici ca o practică greșită, cum ar fi cea din
speță și altele aparent similare invocate în sprijinul ei,
să fie considerate acceptabile sau "scuzabile".
Sub un alt
aspect, cu referire punctuală la elementele constitutive ale unei abateri
disciplinare, prin raportare la particularitățile concrete ale
speței și la dispozițiile legale incidente, autoarea recursului
a arătat, în esență, că, în opinia majoritară, ar fi
fost aplicate eronat prevederile normative referitoare la abaterea
disciplinară dedusă examinării în cauză, întrucât se
găsește a fi scuzabilă aplicarea unei proceduri nelegale pentru
a fi îndreptată o greșeală de judecată sau o
deficiență evidentă, cum s-a reținut în hotărâre,
aducându-se ca argument faptul că și alte instanțe
procedează la fel (ceea ce nu ar fi real).
În concluzie,
în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat
admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Fiecare
intimat judecător a formulat și a depus la dosar întâmpinare,
solicitând motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta
Inspecția Judiciară a atașat la dosar răspuns la
întâmpinări detaliind considerentele pentru care solicită a se
înlătura susținerile invocate de intimați.
Constatând
că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de
admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr.
317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
prin Încheierea din data de 26 octombrie 2015, completul de filtru a admis în
principiu recursul declarat de Inspecția Judiciară.
Analizând
hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de
recurentă, cu apărările intimaților, precum și cu
reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Primul motiv
de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ., nu este întemeiat.
Examinând
modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea
disciplinară și apărările pârâților judecători,
Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă
dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel
încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și
eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină
cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii secției pentru
judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin
soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la
aspectele invocate în acțiunea disciplinară, ca și argumentele
pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, argumentarea
fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele
legale incidente.
Faptul
că, în contextul analizării laturii obiective a abaterii în discuție,
instanța a reținut anumite aspecte, concluzionând în sensul
existenței acestui element constitutiv, pentru ca, ulterior, cu prilejul
examinării laturii subiective, examinând aspectele respective, dintr-o
perspectivă diferită, a ajuns la concluzia lipsei elementului
subiectiv, nu poate fi considerat ca fiind un aspect de motivare
contradictorie, și nici nu pune instanța de control judiciar în
imposibilitatea de a determina în mod concret rațiunile avute în vedere la
pronunțarea soluției majoritare.
De altfel,
stabilirea încălcării unei norme din legislație, privită în
mod singular, în absența vinovăției sau a celorlalte elemente
constitutive ale abaterii disciplinare, cerute de lege pentru atragerea
răspunderii disciplinare a magistratului, nu este rezultatul unei
argumentări contradictorii, câtă vreme nu s-a reținut întrunirea
cumulativă a respectivelor elemente.
Este de
relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că
faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură,
dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile
textelor de lege ce reglementează abaterea ce formează obiectul
cauzei.
De asemenea,
din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost
examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator
administrat, fiind avute în vedere aspectele esențiale pentru
pronunțarea soluției.
Ca urmare, se
constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea
corespunzătoare permițând verificarea conformității
hotărârii atacate, cu legea.
Și în
ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs
prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Astfel, se
observă că, argumentele dezvoltate de recurentă în
susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept
substanțial, mai precis a textului legal incriminator, ca și a
normelor procedurale pretins încălcate de intimații judecători,
invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare.
Această
ipoteză nu se regăsește, însă, în considerentele
hotărârii atacate.
În
speță, titularul acțiunii disciplinare critică
hotărârea prin care secția pentru judecători a Consiliului
Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins
solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, de
către judecătorii A., B. și C. și de a se aplica
fiecăruia o sancțiune disciplinară.
În cadrul
cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar,
Înalta Curte constată, însă, că, în mod corect, instanța de
disciplină a reținut faptul că, în sarcina magistraților
pârâți, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.
Este de
necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la
serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul
justiției.
Or, în raport
cu dispozițiile art. 195 și 415 și urm. din vechiul C. proc.
pen., respectarea dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru
judecat, la puterea de lucru judecat și la îndreptarea erorilor materiale
din hotărârile penale, precum și a caracterului executoriu al unei
hotărâri judecătorești, reprezintă o îndatorire de
serviciu.
Ca atare,
neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate,
să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului
disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și
procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile
angajării răspunderii disciplinare.
În
consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare, urma a se
stabili, sub un prim aspect, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) teza a
II-a raportat la art. 99
1
alin. (2) din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
potrivit cărora, exercitarea funcției cu gravă
neglijență, prin nesocotirea din culpă, în mod grav,
neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept material ori procesual,
constituie abatere disciplinară, dacă, în speță, sunt
întrunite respectivele condiții.
În acest
sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului
și procurorului, integrat statutului profesional al acestuia,
precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor
disciplinare, a laturii și obiectului acestora.
Această
reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile
angajării răspunderii disciplinare, așa încât aceste
condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele
reglementate de dreptul comun.
Așadar,
angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul
magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale
abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile
sociale referitoare la justiție în acest caz; latura obiectivă, cu
referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura
subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat
vătămător și nex cauzal.
Ca atare,
numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii
disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează
angajarea răspunderii disciplinare.
În
speță, secția pentru judecători a Consiliului Superior al
Magistraturii a reținut nerespectarea de către recurentele-pârâte a
dispozițiilor art. 195 din vechiul C. proc. pen., privind îndreptarea
erorilor materiale și a prevederilor art. 415 și urm. din
același cod, potrivit cărora, hotărârile instanțelor penale
devin executorii la data când au rămas definitive, cazul în
speță.
Înalta Curte
constată că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în
cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin
modalitatea în care judecătorii pârâți au înlăturat, pe calea
unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, unele dispoziții din
hotărâre, asupra cărora completul deliberase și care
formaseră obiectul judecății, aceștia au nesocotit
dispozițiile legale menționate.
Prin urmare,
existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a
normelor de drept procesual invocate a fost în mod corect stabilită de
către instanța de disciplină.
Dacă
însă, prin modalitatea de necontestat în care au procedat,
intimații-pârâți au săvârșit abaterea disciplinară
constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, urma
a se stabili în raport și cu celelalte condiții impuse de textul art.
99
1
alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
Din
această perspectivă, se constată netemeinicia criticilor
formulate de recurentă.
În ceea ce
privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale privind
modalitatea rectificării minutei în discuție, recurenta titular al
acțiunii disciplinare circumscrie în mod eronat faptele reproșate
recurenților unor încălcări ale normelor de drept procesual de o
gravitate deosebită, care să aibă consecințe asupra
valabilității actelor întocmite sau care ar fi produs o
vătămare gravă a drepturilor sau intereselor inculpatului, parte
în respectiva cauză.
În analiza
efectuată, Înalta Curte are în vedere faptul că, în cauză,
probatoriul administrat nu a relevat existența unor consecințe asupra
actului de justiție, care să poată fi atribuite
judecătorilor în cauză, după cum nu s-a demonstrat nici împrejurarea
că fapta acestora ar fi creat premisele încălcării vreunui drept
al inculpatului recidivist, care nu numai că nu era îndreptățit
și nu putea spera la o pedeapsă cu suspendare, dar care nici
măcar nu a formulat, prin apărător, o asemenea solicitare
și nu s-a sesizat nici ulterior, prin vreun demers care să
susțină o asemenea concluzie.
Semnificativ
din perspectiva examinată este și faptul că recurenta
Inspecția Judiciară nu neagă împrejurarea că soluția,
așa cum a fost modificată, este legală.
De aceea,
Înalta Curte apreciază că nu este rezonabil să se
rețină un grad ridicat de gravitate al faptei sau existența unor
urmări grave, câtă vreme modificarea cuantumului pedepsei și a
modalității de executare a acesteia s-a făcut în sensul și
cu scopul pronunțării unei hotărâri legale și al
angajării corecte a răspunderii penale a unui inculpat recidivist.
Altfel spus,
în ipoteza în care minuta în discuție nu s-ar fi îndreptat, hotărârea
respectivă, nesusceptibilă de altă cale de atac, ar fi fost
nelegală.
Pentru aceste
argumente, Înalta Curte consideră că nu se poate reține, în
sensul dispozițiilor art. 99
1
alin. (2) din Legea nr. 303/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.
În ceea ce
privește condiția referitoare la inexistența oricărei
justificări a greșelii constatate, instanța reține că
modul în care intimații judecători au procedat în privința
rectificării minutei respective a fost cauzat, în primul rând, de volumul
mare de activitate, concretizat în numărul mare de ședințe în
care fiecare magistrat în parte a intrat în perioada de referință, ca
urmare a deficitului de judecători existent la nivelul secției penale
a Curții de Apel Oradea, toate grefate pe un management defectuos și
care ar fi impus luarea unor măsuri din partea conducerii instanței.
În mod cu
totul eronat această realitate a sistemului judiciar, care își pune
amprenta asupra modului în care magistratul își formează și
respectă deprinderile de bună practică, în concordanță
cu rigorile procedurale, raportată la particularitățile concrete
ale speței, din care rezultă că magistrații pârâți
s-au raportat în adoptarea acestei măsuri și la o anume jurisprudență
(inclusiv la nivelul instanței supreme), conturată oarecum în
același sens, este ignorată de recurentă. Aspectele
menționate, însă, au fost corect avute în vedere la stabilirea
împrejurărilor care, alături de celelalte circumstanțe
relevante, au fost considerate, cu majoritate, de către instanța de
disciplină, ca făcând scuzabilă greșeala comisă.
Este
adevărat că judecătorul cauzei trebuie să manifeste o
diligență sporită în respectarea normelor de drept material
și procesual, însă, în circumstanțele concrete ale speței,
extenuarea accentuată a judecătorilor pârâți, generată de
volumul mare de activitate și, ca atare, condițiile improprii de
efectuare a unui act de justiție de calitate, au făcut ca, în
această cauză particulară, acest lucru să nu fie posibil.
De altfel, în
ceea ce îi privește, în momentul în care au constatat efectiv
săvârșirea erorii respective, imediat a doua zi, chiar dacă era
într-o zi de sâmbătă, cei trei judecători s-au întâlnit la
sediul instanței, au discutat, au studiat și au remediat de îndată
greșeala, prin singurul mijloc procedural pe care l-au găsit pentru a
pronunța, totuși, o hotărâre legală.
De aceea,
Înalta Curte consideră că și în situația în care celor trei
magistrați intimați li s-ar putea reproșa o culpă în modul
în care au nesocotit prevederile legale în discuție, această încălcare
a normelor de procedură nu poate fi plasată în sfera abaterilor
disciplinare, câtă vreme legiuitorul a condiționat acest lucru
și de lipsa oricăror justificări, care să o facă
scuzabilă.
Or, a
pretinde judecătorului care, în perioada verificată, a intrat în sala
de judecată de 19 ori în luna septembrie 2013 și de 23 de ori în luna
octombrie 2013, conducând 8, respectiv 11 ședințe de judecată,
când s-au rulat 124 de dosare, respectiv 156 de dosare în luna octombrie 2013,
să nu comită nicio eroare este lipsit de suport real sau rezonabil.
A ignora
realitățile deficiente din sistem, sub aspectul gradului de
încărcare a activității magistraților, ca și contextul
faptic, grefat pe un management defectuos și a imputa judecătorilor,
fie și prin atragerea celei mai puțin aspre sancțiuni
disciplinare, o lipsă de rigoare, care nu a avut nici consecințele
grave și nici caracterul nescuzabil cerute de lege, ar echivala cu
nerespectarea, în privința magistraților, a condițiilor
obligatorii pentru angajarea răspunderii lor disciplinare.
Pentru toate
considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea
recursului, se constată că sunt neîntemeiate motivele de casare
invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc.
civ. și că aspectele astfel reținute, ce relevă
neîndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, înlătură
caracterul de abatere disciplinară al faptelor și, deci, atestă
legalitatea înlăturării temeiului răspunderii disciplinare
pentru abaterea disciplinară invocată.
În
consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea
nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza
a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus
judecății în cauză.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva
Hotărârii nr. 9/J din 6 mai 2015, pronunțată de Consiliul
Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie
disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2015.
Procesat de