ÎCCJ, Decizia nr. 231/2016

Decizia civilă nr. 231/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu A., judecător în cadrul Tribunalului Prahova, împotriva hotărârii nr. 17/J din 16 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Recurenta a solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea unei sancțiuni disciplinare prevăzute de lege, pârâtei judecător.

În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea recursului a arătat, în esență, cu referire la elementele constitutive ale unei abateri disciplinare, prin raportare la particularitățile concrete ale speței și la dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că hotărârea instanței de disciplină ar fi nelegală, întrucât, în opinia majoritară, ar fi fost aplicate eronat normele de drept material referitoare la conținutul constitutiv al abaterii disciplinare deduse examinării în cauză.

În motivarea acestei susțineri, s-a criticat punctual modul în care, cu opinie majoritară, instanța de disciplină a reținut și a argumentat cele trei aspecte avute în vedere la stabilirea caracterului scuzabil al încălcării normelor de drept procesual, respectiv: volumul de activitate al intimatei din perioada anterioară și din cea ulterioară faptei; soluțiile de clasare pronunțate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu sau de favorizare a infractorului, de către judecătorul A. și Decizia nr. 361/2015 a Curții Constituționale, prin care s-au constatat ca fiind neconstituționale prevederile art. 222 C. proc. pen.

În concluzie, în acord cu punctul de vedere exprimat în opinia separată, în sensul că „neglijența este una foarte gravă, ipoteza cerută de lege fiind astfel îndeplinită”, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata judecător a formulat și a depus la dosar întâmpinare, solicitând motivat, în esență, respingerea recursului, în principal, ca tardiv, iar, în subsidiar, ca nefondat; acest act fiind, la rândul său, comunicat recurentei.

Recurenta Inspecția Judiciară a atașat la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, solicitând punctual respingerea excepției tardivității, precum și a apărărilor invocate de magistrat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 30 mai 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul Inspecției Judiciare.

Sub un prim aspect, referitor la excepția tardivității recursului, invocată de intimată, se constată netemeinicia acesteia.

Astfel, în raport cu data comunicării hotărârii - 10 noiembrie 2015, declararea și motivarea cererii de recurs la data de 26 noiembrie 2015 s-a făcut cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 485 C. proc. civ., cu referire la art. 6 din Legea nr. 76/2012.

Pe fond, analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Astfel, se observă că titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția pentru procurori a respins solicitarea sa, de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorul A. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistratului.

Argumentele dezvoltate de recurentă vizează, în mod expres, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare invocate, cu referire la întrunirea situațiilor premisă privind condițiile prevăzute de lege, sub aspectul laturii subiective.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.

Analiza cadrului procesual, relevă, însă, faptul că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut că, în sarcina intimatei judecător, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri disciplinare.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Or, în raport cu dispozițiile art. 205 alin. (5) C. proc. pen., modul de raportare a magistratului la dispozițiile procedurale care reglementează verificarea măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară, precum și asigurarea realizării întregii proceduri înăuntrul termenelor prevăzute de lege, reprezintă îndatoriri de serviciu.

Ca atare, neîndeplinirea acestor obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, din gravă neglijență, constituie abatere disciplinară, dacă, în speță, sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.

Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal.

Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În contextul examinat, Înalta Curte constată că în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt reținută de instanța de disciplină nu evidențiază încălcarea de către pârâta judecător A. a obligațiilor specifice funcției sau o încălcare a normelor de procedură prevăzute de art. 205 alin. (5) C. proc. pen.

Sub acest aspect, trebuie menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 205 alin. (5) C. proc. pen., contestația formulată de procuror împotriva încheierilor prin care s-a dispus revocarea/înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, se soluționează înainte de expirarea măsurii preventive dispuse anterior.

În raport cu dispozițiile menționate, a căror încălcare este invocată, sub aspect obiectiv, de către titularul acțiunii disciplinare, se constată, însă, că încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu pentru toți inculpații din cauza de referință nu poate fi imputată, în context disciplinar, magistratului A., între conduita sa, astfel cum aceasta a rezultat din probatoriul cauzei și constatarea respectivă neexistând o legătură de cauzalitate directă, care, în speță să fi fost dovedită fără putință de tăgadă.

Astfel, în sarcina intimatei judecător, nu se poate stabili, în sensul propus de autoarea recursului, faptul că magistratul ar fi fost cel care, într-o formă sau alta, în mod exclusiv, ar fi împiedicat înaintarea dosarului instanței superioare, în vederea soluționării în termen a căii de atac.

Semnificativ în acest sens este faptul că, în ceea ce o privește pe intimată, probele au confirmat faptul îndeplinirii obligației sale profesionale de redactare și tehnoredactare în termen a încheierii, îndatorire care-i incumba în mod direct. Or, având în vedere acest aspect; ținând cont de împrejurarea că expedierea efectivă a dosarelor nu se încadrează în atribuțiile de serviciu ale unui judecător, fie el și desemnat la Biroul de executări penale; întrucât viza de înregistrare a contestației formulate de Parchet și de înaintare a acesteia împreună cu dosarul a fost menționată de către o altă persoană și deoarece nu există la dosar nicio dovadă din care să reiasă în mod indubitabil că judecătorul A. ar fi solicitat expres și explicit ca dosarul de instanță să nu fie înaintat la Curtea de Apel Ploiești, în condițiile în care aceasta avea nevoie pentru a soluționa o altă cerere formulată în cauza respectivă doar de dosarul de urmărire penală component, nu se poate concluziona, potrivit susținerilor recurentei, îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul legal incriminator menționat, pentru atragerea răspunderii disciplinare a pârâtei.

În cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de control judiciar, se constată că, pentru circumstanțierea corectă și completă a cadrului în care s-au petrecut faptele, deci pentru examinarea laturii obiective a abaterii în discuție, este necesar să fie avute în vedere și soluțiile pronunțate de organele penale, care sunt, de asemenea, semnificative pentru lămurirea stării de fapt supusă examinării și care prezintă importanță din perspectiva aprecierii gravității respectivelor fapte, cu implicații asupra stabilirii și angajării răspunderii disciplinare.

Înalta Curte reține ca fiind relevantă împrejurarea că, prin ordonanțele din 21 ianuarie și 19 iunie 2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus față de judecătorul A., clasarea cauzelor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 269 C. pen. și, respectiv de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

Ca atare, sunt nefondate susținerile recurentei privind latura obiectivă.

Sunt neîntemeiate și criticile distincte prin care recurenta combate analiza pe care instanța de disciplină a realizăt-o asupra laturii subiective a abaterii disciplinare în cauză.

Pentru a stabili existența laturii subiective urmează a se examina dacă se pot reține cumulativ atât factorul intelectiv, cât și cel volitiv.

În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă că, pentru a se constata săvârșirea abaterii disciplinare, este necesară, în primul rând, existența unei încălcări, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare.

În speță, însă, așa cum s-a expus anterior, nu se poate reține nerespectarea de către intimata judecător a vreunei dispoziții legale.

Prin urmare, în raport cu considerentele prezentate, în cauză nu se poate stabili existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, a normelor de drept procesual invocate.

În atare situație, nu se poate concluziona nici în sensul existenței caracterul grav al nesocotirii vreunei norme.

În analiza întrunirii condiției referitoare la latura subiectivă, în scopul stabilirii eventualei forme de vinovăție, se constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de către instanța de disciplină și aspectele de fapt invocate în circumsfanțiere de către magistratul intimat.

În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelilor constatate, instanța reține că modul în care intimata a procedat în privința dosarului în discuție a fost cauzat, în primul rând, de volumului mare de activitate, de starea de oboseală și de ritmul de lucru generat de complexitatea cauzelor, de faptul că alte activități profesionale au presupus absența magistratului de la instanță în parte din perioada respectivă și de necesitatea păstrării unei părți componente a dosarului în scopul soluționării și a altor cereri formulate în cauză, aspecte ce fac dovada inexistenței gravei neglijențe.

Așadar, după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada, în sensul dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a existenței acelor greșeli care să aibă un caracter evident, neîndoielnic, cărora să le lipsească orice justificare, care să fie în vădită contradicție cu dispozițiile legale și care, din punct de vedere subiectiv, să poată evidenția grava neglijență, ca formă de vinovăție.

Prin urmare, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 17/J din 16 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2016.