ÎCCJ, Decizia nr. 325/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 325/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 325/2016

Asupra

recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 7 ianuarie 2016, pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5

Judecători au fost înregistrate recursurile declarate de A. și B.

împotriva Hotărârii nr. 33/J din 11 noiembrie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în

materie disciplinară.

titularului acțiunii disciplinare

Autoarea

acestui recurs a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și

reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare iar, în rejudecare,

admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva

judecătorului B., pentru săvârșirea și a abaterilor

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza l și a ll-a din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și

aplicarea unei sancțiuni disciplinare dintre cele prevăzute de lege.

În opinia

Inspecției Judiciare, motivul de nelegalitate care ar justifica admiterea

recursului vizează aplicarea greșită a normelor de drept

material, în ceea ce privește interpretarea dată dispozițiilor art.

99 lit. h) din Legea nr. 303/2004,republicată, cu modificările

și completările ulterioare și se circumscrie cazului de casare

prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Titularul

acțiunii disciplinare a precizat că recursul său are în vedere

doar aspectele legate de latura subiectivă a abaterilor disciplinare

prevăzute de textul legal menționat, dat fiind faptul că, în

ceea ce privește latura materială și rezultatul produs, acestea

au fost corect reținute în hotărârea recurată.

Cu referire

punctuală la ambele variante normative ale textului legal incriminator

invocat, la dispozițiile legale, convenționale, procedurale și

regulamentare expuse în acțiunea disciplinară sub acest aspect, la

probele administrate și la considerentele reținute din această

perspectivă în hotărârea atacată, autoarea acestui recurs a

susținut, în esență, că ar fi fost greșit aplicate

dispozițiile legale referitoare la conținutul abaterii disciplinare

în privința laturii subiective, întrucât, raportat la numărul și

forma în care au fost săvârșite faptele judecătorului pârât,

modalitatea dovedită de probatoriul cauzei ar fi o constantă în

activitatea sa și nu ar putea fi circumscrisă unei culpe scuzabile,

cum, în mod greșit, ar fi considerat instanța de disciplină, ci

ar avea un caracter imputabil magistratului pârât.

Ar fi, prin

urmare, întrunite cumulativ toate elementele constitutive și relativ la

aceste abateri disciplinare, atât în privința nerespectării în mod

repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la

soluționarea cu celeritate a cauzelor, cât și relativ la întârzierea

repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

III. 2

Recursul pârâtului judecător

Prin cererea

formulată, pârâtul judecător B. a solicitat admiterea recursului,

casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca

nefondată, a acțiunii disciplinare promovate de A. și al

înlăturării sancțiunii disciplinare aplicate.

Cu titlu

prealabil, autorul acestui recurs a susținut că, dat fiind faptul

că hotărârea atacată este supusă unui singur grad de

jurisdicție, recursul declarat ar fi, în opinia sa, devolutiv,

instanța de control judiciar putând cenzura inclusiv aspectele de

netemeinicie pe care înțelege să le invoce.

În

continuare, în susținerea recursului, magistratul a invocat o serie de

critici de nelegalitate și netemeinicie, neîncadrate în mod explicit în

vreunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin.

(1) C. proc. civ.

Sub un prim

aspect, judecătorul recurent consideră că sancțiunea

aplicată ar fi rezultatul unei interpretări inechitabile și

eronate a situației de fapt deduse spre soluționare în cadrul

procedurii disciplinare în cauză, situație care ar echivala, în

opinia sa, cu o încălcare a principiului disponibilității

și cu afectarea gravă a drepturilor sale procesuale, ingerințele

fiind manifestate în privința tratamentului dreptului la un proces

echitabil.

În opinia

autorului acestui recurs, Secția ar fi înlăturat în mod nelegal

și nemotivat apărarea sa, în senul că s-ar fi extins, în mod

nepermis, cu ocazia dezbaterilor, însuși obiectul acțiunii disciplinare,

urmând a i se aplica o sancțiune disciplinară, în absența

oricărei culpe și pentru fapte ce nu ar fi format strict obiectul

acțiunii disciplinare și al actului de sesizare.

Apreciază

magistratul că situația de fapt dedusă judecății ar fi

fost incorect prezentată de A., fiind exacerbate consecințele

faptelor imputate, nefiind, după părerea sa, aduse atingeri atât de

grave actului de justiție și nici aspecte sau urmări de o

anumită gravitate, cum s-a susținut în acțiunea

disciplinară, care să poată fi considerate atingeri aduse

deontologiei profesionale a judecătorului.

Cu referire

punctuală la circumstanțele concrete ale cauzei ce a format

inițial obiectul acțiunii/cercetării, s-a subliniat că

particularitățile respectivei cauze ar releva faptul că nu s-a

adus atingere legalității procesului penal, nu a fost afectat

sistemul sau ordinea de drept și nici nu au fost prejudiciate actul de

justiție, drepturile sau interesele legitime ale părților, în

mod greșit fiind calificată poziția sa subiectivă și

vinovăția reținută.

Cât

privește sancțiunea aplicată, s-a menționat că nu ar

fi fost respectat principiul proporționalității și că,

în raport cu inexistența vreunei culpe profesionale, cu situația

personală expusă în circumstanțiere și cu principiul

aplicării graduale a sancțiunilor, nu s-ar fi impus aplicarea

niciunei sancțiuni.

În

concluziile scrise depuse la dosarului cauzei, recurentul judecător a precizat

că criticile formulate vizează cazurile de casare prevăzute de art.

488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta A.

a formulat și a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat motivat,

în principal, constatarea nulității recursului părții adverse,

întrucât nu ar fi indicate în mod explicit și nici nu ar fi dezvoltate de

către recurentul judecător motivele de nelegalitate, invocându-se

doar critici de netemeinicie a hotărârii, ce nu ar putea fi examinate în

acest cadru, iar, în subsidiar, s-a cerut punctual respingerea, ca nefondat, a

recursului magistratului și admiterea propriului recurs, astfel cum a fost

formulat și motivat.

Având în

vedere că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă

prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de

admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004,

completul de filtru a admis în principiu recursurile deduse

judecății.

Anterior

examinării recursurilor, se impun câteva precizări.

Legislația

muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au

stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă

încălcarea, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a

normelor comportamentale, constând într-o acțiune sau o omisiune,

săvârșite de către o persoană, subiect al unui raport de

muncă.

Tot astfel,

pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi

angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară

să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura

obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător

și nex cauzal. Toate acestea se stabilesc în cadrul unei cercetări

prealabile, iar la individualizarea sancțiunii se vor avea în vedere

criteriile legale, vizând circumstanțele reale ale faptei, cele personale

ale făptuitorului și rezultatul produs.

În

speță, prin hotărârea atacată, instanța de

disciplină a reținut în sarcina judecătorului-pârât

B.

numai

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.

99 lit. t)

raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, nu și a abaterii

disciplinare reglementate de art. 99 lit.

h

) din legea

menționată.

l. Recursul

Inspecției Judiciare;

Criticile

titularului acțiunii disciplinare privind nelegalitatea

înlăturării răspunderii disciplinare a judecătorului

recurent pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit.

h

) în ambele

variante normative ale tezei I și tezei a II-a din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neîntemeiate.

În cadrul

cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar,

Înalta Curte constată, că, în mod corect, instanța de

disciplină a reținut faptul că în sarcina magistratului pârât nu

se poate stabili săvârșirea respectivei abateri.

Este de

necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la

serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul

justiției.

Or, în raport

cu prevederile art. 391 alin. (1) și (2) și ale art. 406 alin. (1) din

N.C.P.P., respectiv ale art. 306 și art. 310 alin. (2) din V.C.P.P.,

respectarea dispozițiilor referitoare la amânarea pronunțării

și la termenul de redactare a hotărârilor judecătorești,

reprezintă îndatoriri de serviciu.

Ca atare,

neîndeplinirea acestor obligații ar putea, în condiții determinate,

să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului

disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și

procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării

răspunderii disciplinare.

În

consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare, urma a se

stabili, sub un prim aspect, în raport cu prevederile art. 99 lit. h) din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora, „

nerespectarea în mod repetat și din

motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea

cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea

lucrărilor, din motive imputabile”

, constituie abatere disciplinară,

dacă, în speță, sunt întrunite respectivele condiții.

În acest

sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului

și procurorului, integrat statutului profesional al acestuia,

precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor

disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această

reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile

angajării răspunderii disciplinare, așa încât aceste

condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele

reglementate de dreptul comun.

Așadar,

angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul

magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale

abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile

sociale referitoare la justiție în acest caz; latura obiectivă, cu

referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura

subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat

vătămător și nex cauzal.

Ca atare,

numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii

disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează

angajarea răspunderii disciplinare.

În

speță, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor

abaterii reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în ambele

variante normative ale tezei l și tezei a ll-a, urma a se examina și

dacă încălcarea sau nesocotirea acestor dispoziții au caracter

imputabil, dacă au fost săvârșite cu vinovăție,

respectiv dacă se poate reține cumulativ, existența factorului

intelectiv și a celui volitiv.

Pe bună

dreptate, însă, instanța de disciplină a reținut că,

sub aspectul laturii subiective, faptele recurentului judecător nu sunt de

natură a-i atrage acestuia răspunderea disciplinară.

Una din

condițiile pentru existența acestei abateri disciplinare este

imputabilitatea, care trebuie să fie îndeplinită cumulativ cu

celelalte condiții: repetabilitatea și nerespectarea

dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor

sau a termenelor de efectuare a lucrărilor.

Este

exclusă existența abaterii disciplinare în ipoteza în care

soluționarea cu întârziere a dosarelor sau efectuarea cu întârziere a

lucrărilor se datorează unor factori de ordin obiectiv.

În

speță, principala cauză care a determinat crearea situației

de fapt, corect stabilită de Secția pentru judecători și

necontestată de recurentă, constă în volumul mare de activitate

cu care s-a confruntat magistratul, dovedit de actele dosarului.

Or, la

stabilirea imputabilității faptelor trebuie avute în vedere limitele

de activitate ale unui magistrat, raportat la o „normare” efectivă a

muncii, respectiv o evaluare a numărului de dosare - corelat,

bineînțeles și cu complexitatea acestora - pe care le poate lucra, în

mod rezonabil, un magistrat, într-un interval de timp dat.

Instanța

de disciplină a acordat o corectă relevanță, sub un prim

aspect, împrejurării că recurentul pârât a preluat un complet penal

pe rolul căruia se aflau numeroase dosare vechi și cu o complexitate

ridicată.

Sub un alt

aspect, din situațiile statistice întocmite la nivelul Judecătoriei sectorului

2 București, depuse la dosar, rezultă, de exemplu, în ceea ce îl

privește pe recurent, că, pe perioada verificată, în intervalul

15 iunie 2013 - 31 decembrie 2013, acesta a condus 8 ședințe de

judecată, a rulat 280 de dosare însumând 9354 puncte, a soluționat 95

de dosare însumând 625 puncte și a avut de redactat 95 de dosare; în anul

2014, aceasta a condus 53 de ședințe de judecată, a rulat 685

dosare însumând 21331 puncte, a soluționat 176 dosare însumând 4394 puncte

și a avut la redactat 176 de dosare; în intervalul ianuarie - aprilie

2015, magistratul a rulat 2056 dosare și a soluționat 640 dosare, în

anul 2014, același magistrat a participat la 21 ședințe de

judecată, a avut un rulaj de 145 dosare însumând 1159 puncte, din care a

soluționat 41 dosare însumând 314 puncte și a avut la redactat 41 de

dosare.

Raportat la

necesitatea obiectivă a unei normări - pentru care Consiliul Superior

al Magistraturii a început să manifeste preocupare, demarând chiar un

proiect în acest sens - numărul de dosare rulate și cel de dosare

soluționate de către judecătorul B. reflectă o activitate

considerabilă.

Dat

fiind și faptul că - din anexa B privind complexitatea și

numărul de hotărâri repartizate pentru redactat în situații

speciale rezultă că, în intervalul 15 iunie 2013 - 31 decembrie 2013,

judecătorul recurent a condus 31 de ședințe de judecată, a

rulat 46 de dosare însumând 312 puncte, a soluționat 46 dosare, însumând

312 puncte și a avut la redactat 46 de dosare; în anul 2014, magistratul a

participat la 57 de ședințe de judecată, a rulat 98 de dosare

însumând 813 puncte, a soluționat 96 de dosare însumând 791 puncte și

a avut la redactat 96 de dosare; iar, în perioada ianuarie - aprilie 2015,

același magistrat a participat la 29 ședințe de judecată, a

avut un rulaj de 73 dosare însumând 597 puncte, din care a soluționat 70

dosare însumând 585 puncte și a avut la redactat 70 de dosare - Înalta

Curte reține că, între deficiențele constatate în activitatea

magistratului și încărcătura sa profesională, dată de

numărul cauzelor și de complexitatea acestora, există o

legătură de cauzalitate, care, pe bună dreptate, a fost

avută în vedere de instanța de disciplină la exonerarea sa de

răspundere disciplinară, din această perspectivă.

În ceea ce

privește faptele imputate recurentului judecător, de a fi dispus

amânarea repetată a pronunțării în mai multe dosare și în

unele cazuri pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege,

urmată de redeschiderea dezbaterilor în același dosar, ceea ce ar

dovedi încălcarea dispozițiilor privind soluționarea cu

celeritate a cauzelor, se constată că nu este întrunită

cerința imputabilității și în raport cu numărul

relativ redus al unor atari situații, precum și cu complexitatea

deosebită a respectivelor cauze.

Complexitatea

ridicată

a dosarelor

soluționate,

determinată de natura infracțiunilor pentru

care au fost trimiși în judecată inculpații, numărul

acestora, volumul mare de acte de urmărire penală, probatoriul

complex administrat atât în faza de urmărire penală cât și în

faza de cercetare penală

, infirmă concluzia că necesitatea

pronunțării unor hotărâri legale și temeinice, bazate pe

studiul aprofundat al tuturor circumstanțelor cauzelor soluționate ar

fi un argument mai puțin important decât cel privind faptul că,

pentru a evita tergiversarea judecății, magistratul nu a admis în mod

nejustificat cereri pentru lipsă de apărare, a emis mandate de

aducere pentru martorii și inculpații care lipseau nejustificat, a

aplicat amenzi judiciare în cazurile neîndeplinirii măsurilor dispuse.

Aceste

aspecte au constituit cauze ce au determinat creșterea gradului de

dificultate a muncii prestate, precum și crearea unui cadru propice

suprasolicitării neuropsihice a magistratului și producerii unor

deficiențe în activitate. De aceea, în aceste condiții particulare,

relevate de probatoriul cauzei, este greșit ca volumul de muncă sau

condițiile improprii de desfășurare a activității

să fie analizate doar în circumstanțiere, câtă vreme

respectivele cauze și condiții au stat la baza procesului decizional

specific muncii magistratului. Or, apariția suprasolicitării

neuropsihice, pe fondul unui asemenea volum de activitate, este de natură

a afecta calitatea actului de justiție, inclusiv sub aspectul

celerității soluționării cauzelor.

Aceleași

cauze și condiții prezintă relevanță și din

perspectiva redactării cu întârziere a unor hotărâri

judecătorești, semnificativ fiind, din acest punct de vedere, efortul

personal al magistratului care, până la momentul finalizării

cercetării disciplinare, nu mai avea nici un dosar în care termenul legal

de redactare să fi fost depășit, astfel încât, nu pot fi

reținute dezinteresul sau lipsa de diligență ale acestuia.

Toate

considerentele menționate demonstrează lipsa caracterului imputabil

al faptelor și confirmă legalitatea soluției de înlăturare

a existenței abaterii disciplinare.

În

consecință, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr.

317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus

judecății de către titularul acțiunii disciplinare.

II. Analizând

recursul declarat de judecătorul B., Înalta Curte constată că

parte din

criticile formulate de acesta sunt întemeiate, în sensul și pentru

considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Examinându-se

criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art.

488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

susținerile recurentului nu pot fi primite.

Primul motiv

de recurs invocat vizează o pretinsă nelegalitate procedurală,

vizând încălcarea principiului disponibilității și afectarea

dreptului la apărare, întrucât, cu prilejul dezbaterilor, s-ar fi extins

în mod nepermis obiectul acțiunii disciplinare

.

Potrivit

textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci

când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Chiar

dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate

neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea

normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul

exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de

recurent din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de

nulitate/nelegalitate invocate.

Pe de o

parte, trebuie observat faptul că aspectele invocate vizează prima

abatere disciplinară în discuție și, în raport cu soluția

primei instanțe, menținută de instanța de control judiciar,

examinarea acestora apare ca fiind lipsită de interes.

Pe de

altă parte, contrar susținerilor recurentului, în cauză, în

raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează atât

modalitatea de sesizare și atribuțiile Inspecției Judiciare, cât

și conținutul abaterii disciplinare menționate, cadrul procesual

dedus judecății în speță a fost în mod corect stabilit de către

Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Nu

se poate reține, prin urmare, în sensul celor susținute de autorul

recursului, că, sub acest aspect, ar exista o neregularitate

procedurală.

Cum niciun

argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se

constată că nu este incident cazul de casare invocat, fundamentat pe

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Relativ

la aspectele de nelegalitate invocate din perspectiva ipotezei de recurs

prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată

că criticile formulate de acest recurent au în vedere, în

esență, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis

neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare

prevăzute

de art. 99 lit. t) teza a II-a cu aplicarea art. 99

1

alin. (2) din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare

.

Din

examinarea lucrărilor prezentei cauze, rezultă că Secția

pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut

săvârșirea de către recurent a acestei abateri disciplinare,

pentru nesocotirea normelor procedurale și regulamentare privind

modalitatea de întocmire a încheierilor penale de amânare a

pronunțării.

Conform art. 99

lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, constituie abatere

disciplinară „exercitarea funcției cu gravă

neglijență”.

Din

interpretarea dispozițiilor menționate, Înalta Curte reține

că, pentru a se constata săvârșirea abaterii disciplinare, este

necesară în primul rând, existența unei încălcări, din culpă,

a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie

evidentă, să aibă consecințe grave și să nu

își găsească nicio justificare.

Prin urmare,

numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiții și

inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea

răspunderii disciplinare.

În

speță, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii a reținut nerespectarea de către recurentul-pârât a

dispozițiilor procedurale și regulamentare privind modalitatea

concretă de întocmire, semnare și atașare la dosar, la mapa de

hotărâri și în sistem informatic, a încheierilor de amânare a

pronunțării.

Potrivit

dispozițiilor art. 370 alin. (5) din N.C.P.P., desfășurarea

procesului în ședința de judecată se consemnează într-o

încheiere care se întocmește în termen de cel mult 72 ore de la terminarea

ședinței și se semnează de președintele completului de

judecată și de grefier.

O

dispoziție similară exista și în V.C.P.P., respectiv în art. 305

alin (2), care prevedea faptul că încheierea de ședință se

întocmește de grefier în 24 ore de la terminarea ședinței

și se semnează de președintele completului de judecată

și de grefier.

Înalta Curte

constată că, într-adevăr, în privința dosarelor analizate

în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin

modalitatea în care judecătorul B. obișnuia să semneze toate

încheierile de amânare a pronunțării odată cu sentințele,

fără a preda efectiv dosarul grefierului de ședință

atunci când se amâna pronunțarea, pentru ca acesta să redacteze

încheierile de amânare intermediare de pronunțare și să le

atașeze la dosar, operațiune ce se desfășura ulterior,

acesta nu a respectat întocmai dispozițiile legale menționate.

Această

modalitate de lucru, care a făcut ca, în unele dintre dosarele

menționate în hotărâre, să nu se regăsească toate

încheierile de amânare a pronunțării sau unele dintre acestea să

nu fie atașate la mapa de hotărâri, în condițiile în care, parte

dintre acestea existau în sistemul Ecris, în unele cazuri neregăsindu-se

nici în acest sistem, denotă încălcarea dispozițiilor ce

reglementează imperativ desfășurarea acestui moment procedural,

atât în litera, cât și în spiritul lor. A fost eludat, astfel, scopul

reglementării, care vizează posibilitatea verificării

conformității încheierii redactate cu modul de desfășurare

a dezbaterilor, cu legea și cu măsurile dispuse.

Prin urmare,

în ceea ce privește existența unei nesocotiri evidente,

indiscutabile, din culpă, a normelor de drept procesual invocate, se

reține că aceasta a fost în mod corect stabilită de către

instanța de disciplină.

Dacă

însă, prin modalitatea de necontestat în care a procedat, recurentul-pârât

a săvârșit abaterea disciplinară constând în exercitarea

funcției cu gravă neglijență, urma a se stabili în raport

și cu celelalte condiții impuse de textul art. 99

1

alin. (2)

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Din

această perspectivă, se constată temeinicia criticilor formulate

de recurent.

În ceea ce

privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale privind

modalitatea întocmirii încheierilor și atașării lor la dosar, la

mapa de hotărâri și în sistem electronic, Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a stabilit în mod eronat

existența unei legături de cauzalitate directă dintre faptele

reproșate recurentului și consecințele încălcării

normelor de drept procesual. Pe de altă parte, în raport cu faptul

că, de regulă, încheierile în discuție figurau în sistemul Ecris,

ca documente în dosar, în mod greșit, faptele imputate magistratului au

fost circumscrise unor încălcări ale normelor procesuale de o

gravitate deosebită, care să aibă consecințe asupra

valabilității actelor întocmite de magistrat, a duratei procedurilor

sau care să producă o vătămare gravă drepturilor sau

intereselor părților.

În analiza

efectuată, Înalta Curte are în vedere faptul că, în cauză,

probatoriul administrat nu a relevat existența unor consecințe asupra

actului de justiție, care să poată fi atribuite exclusiv

judecătorului în cauză.

Sub acest

aspect, trebuie menționat că nici cercetarea disciplinară

și nici cercetarea judecătorească efectuată în primă

instanță nu au stabilit fără putință de

tăgadă dacă grefierul de ședință a redactat sau

nu încheierile în discuție și dacă le-a atașat la mapa de

sentințe, în condițiile în care verificările efectuate chiar de

către conducerea instanței din această perspectivă au

demonstrat faptul că respectivele mape nu erau numerotate, iar grefierul

delegat la Biroul de executări penale, ca de altfel și judecătorul

delegat la acel compartiment, nu au verificat și nu au semnalat lipsa

acestora de la dosar ori de la mapă.

Înalta Curte

apreciază că nu este rezonabil ca, pentru stabilirea gradului de

gravitate al faptei, să se rețină o legătură de

cauzalitate între modalitatea de lucru a magistratului și faptele

personalului auxiliar, în special ale grefierului de ședință,

căruia, potrivit legii, regulamentului și fișei postului, îi

revenea în principal obligația profesională de a redacta și

atașa respectivele încheieri la dosar, la mapă sau în sistem

informatic, precum și ale grefierului delegat la Biroul de executări

penale, care avea obligația directă de a verifica existența

fizică a acelor încheieri.

Semnificativ

în acest sens este faptul că însăși conducerea instanței a

constatat că omisiunea atașării acelor încheieri la mapa de

sentințe sau la dosar ori omisiunea verificării existenței

fizice la dosar a acestora reprezintă deficiențe în activitatea

respectivilor grefieri.

Faptul

că, prin adresa din 20 mai 2015, președintele Judecătoriei sectorului

2 București a sesizat președintele Curții de Apel

București, în conformitate cu dispozițiile art. 150 alin. (1) din

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005

modificată, pentru a se aprecia asupra necesității

efectuării cercetării disciplinare sub aspectul săvârșirii

de către grefierul de ședință, a abaterilor disciplinare

prevăzute de art. 84 lit. i) și k) din Legea nr. 567/2004,

modificată și de către grefierul delegat la Biroul

executări penale, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 84 lit. k)

din Legea nr. 567/2004 modificată, atestă faptul că probele

administrate sunt insuficiente pentru a decela o culpă exclusivă a

recurentului judecător.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte consideră că nu se poate reține, în

sensul dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

îndeplinirea condiției referitoare la existența unei culpe exclusive

a judecătorului B.

În ceea ce

privește condiția referitoare la inexistența oricărei

justificări a greșelilor constatate, instanța reține

că modul în care recurentul pârât a procedat în privința încheierilor

de amânare a pronunțării în dosarele analizate a fost cauzat, în

primul rând, de volumul mare de activitate, rezultat în principal din

numărul mare de dosare și gradul lor ridicat de complexitate, aspect

recunoscut la nivelul instanței și examinat mai sus.

În plus

față de cele deja menționate, trebuie subliniat faptul că

recurentul

B. a exercitat și alte atribuții, precum: cele specifice

președintelui secției penale în perioada 12 august 2013 - 15

septembrie 2013; de coordonare și supraveghere a soluționării

propunerilor formulate de Ministerul Public, analiza practicii instanțelor

de control judiciar, în perioada 16 septembrie 2013 - 31 decembrie 2013; membru

în Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai

favorabile în cazul persoanelor aflate în Penitenciarul Jilava în executarea

pedepselor și măsurilor educative privative de libertate, din

perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale, în

perioada 1 decembrie 2013 - 1 martie 2014; cele de supraveghere a centrelor de

reținere și arestare preventivă aflate în circumscripția

teritorială a Judecătoriei sectorului 2 București, începând cu

data de 1 februarie 2014 și în anul 2015; de coordonare a

activității Biroului Executări Penale (alternanță

săptămânală cu alți doi judecători) și verificare

a îndeplinirii condițiilor de emitere a mandatelor europene de arestare

și a mandatelor de urmărire internațională - în anul 2014;

cele de responsabil cu transmiterea către Institutul Național al

Magistraturii a cererilor preliminare prin care este sesizată Curtea de

Justiție a Uniunii Europene, precum și a încheierilor prin care au

fost respinse solicitările de trimitere preliminară; de verificare a

îndeplinirii condițiilor privind emiterea și de a emite mandatele

europene de arestare și mandatele de urmărire

internațională, în anul 2015.

În mod cu

totul eronat această realitate a sistemului judiciar, care își pune

amprenta asupra modului în care magistratul își formează și

respectă deprinderile de bună practică, în concordanță

cu rigorile procedurale, raportată la particularitățile concrete

ale speței, din care rezultă că numai în aceste câteva cauze

judecătorul a uzat de această modalitate, nu a fost avută în

vedere la stabilirea aspectelor care, alături de celelalte

circumstanțe relevate, să facă scuzabile greșelile comise.

Sub acest

aspect, se constată că, la angajarea răspunderii disciplinare a

recurentului, nu s-a dat relevanță împrejurării, dovedite,

că faptele imputate judecătorului pârât și pretinsele

consecințe ale acestora au fost grefate pe un concurs de împrejurări

în care, pe fondul unui management defectuos al activității, în ceea

ce privește stabilirea atribuțiilor grefierilor și controlul

îndeplinirii acestora, s-au putut săvârși faptele constatate.

A ignora

realitățile deficiente din sistem, sub aspectul gradului de

încărcare a activității magistraților, ca și contextul

faptic, grefat pe un management defectuos și a imputa judecătorului,

fie și prin atragerea celei mai puțin aspre sancțiuni

disciplinare, o lipsă de rigoare, care nu a avut nici consecințele

grave și nici caracterul nescuzabil cerute de lege, ar echivala cu nerespectarea,

în privința magistraților, a condițiilor obligatorii pentru

angajarea răspunderii lor disciplinare.

Pentru toate

considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, se constată că este întemeiat motivul de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că

aspectele astfel reținute, care relevă neîndeplinirea cumulativă

a elementelor constitutive, înlătură caracterul de abatere

disciplinară al faptelor reținute și, deci înlătură

temeiul răspunderii disciplinare și pentru această abatere

disciplinară.

În

consecință, Înalta Curte va admite recursul judecătorului pârât,

va casa în parte hotărârea atacată și, pe fond, va respinge, ca

nefondată,

acțiunea

disciplinară exercitată împotriva recurentului judecător B.

și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t)

raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, republicată cu

modificările și completările ulterioare și va menține

celelalte dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de B. împotriva Hotărârii nr. 33/J din 11 noiembrie

2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru

judecători în materie disciplinară.

Casează,

în parte, hotărârea atacată, în sensul că respinge, ca

nefondată, acțiunea disciplinară exercitată împotriva

recurentului judecător B. și pentru abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

din

Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și

completările ulterioare.

Menține

celelalte dispoziții ale hotărârii.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de A. împotriva aceleiași hotărâri.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2016.