ÎCCJ, Decizia nr. 242/2016

Decizia civilă nr. 242/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, împotriva hotărârii nr. 19/J din 23 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând, în esență, faptul că instanța de disciplină ar fi interpretat eronat dispozițiile art. 99 lit. h) teza a ll-a și pe cele ale art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub un prim aspect, autoarea recursului a arătat că faptele, astfel cum au fost reținute, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină a reținut caracterul imputabil al faptei și existența laturii subiective, în condițiile în care, existența unor cauze obiective ar fi de natură să infirme aceste constatări ale Secției pentru judecători și să înlăture sau, în subsidiar, să diminueze, răspunderea sa disciplinară.

Autoarea recursului a învederat, în esență, faptul că nu s-ar fi ținut cont de toate aspectele și circumstanțele invocate în apărare, legate de volumul real de activitate, foarte ridicat, în condițiile inexistenței unei normări a muncii judecătorului; problemele legate de intrarea în vigoare a noilor coduri; insuficiența personalului și slaba pregătire profesională a grefierilor de ședință, ale căror lucrări trebuie corectate sau refăcute; lipsa condițiilor de muncă adecvate - ca obligație corelativă a statului pentru eficientizarea activității judecătorului; gradul crescut de complexitate a cauzelor pe care le-a soluționat; existența stocului acumulat, pentru care a fost necesar un efort suplimentar; efortul prelungit pentru instrumentarea cauzelor, deliberarea și pronunțarea respectivelor hotărâri; timpul îndelungat în care s-a aflat în incapacitate de muncă, urmare problemelor de sănătate; preocuparea constantă pentru calitatea lucrărilor întocmite; exercitarea și a unor îndatoriri familiale.

În acest context, recurenta judecător a susținut că Secția pentru judecători, ca instanță disciplinară, ar fi încălcat autoritatea și puterea de lucru judecat a hotărârii sale nr. 12/J din 17 septembrie 2014, prin care se stabilise, în considerarea acelorași apărări, lipsa caracterului imputabil al întârzierilor în redactare, aspect care, în opinia recurentei, nu ar mai fi putut fi repus în discuție ulterior.

În subsidiar, s-a menționat că sancțiunea aplicată ar fi disproporționată în raport cu gravitatea abaterii disciplinare reținute în sarcina sa.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare; iar, în subsidiar, cu referire la considerentele expuse în opinia separată, casarea hotărârii recurate și reindividualizarea sancțiunii, în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare aplicate, cu una mai ușoară, respectiv cu cea constând în avertisment.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat, punctual, în esență, cu referire la aspectele de fapt și de drept expuse în acțiunea disciplinară și la probele administrate, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată de către intimată a fost comunicată recurentei, care a formulat și a atașat la dosarul cauzei răspuns la aceasta, solicitând motivat, în considerarea motivelor și a argumentelor invocate în recurs, înlăturarea apărărilor intimatei.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv invocat în principal, vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit relativ corect existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că din totalul de 458 de hotărâri judecătorești repartizate spre redactare în anul 2014, pârâta judecător a redactat în cursul acelui an doar un număr de 102 hotărâri, mai mult de 75% din total fiind neredactate la sfârșitul anului 2014

.

Relevant în ceea ce privește modul de lucru al recurentei judecător este și faptul că magistratul înregistrează în mod constant întârzieri în redactarea unor hotărâri, iar faptul că, anterior acesta a mai fost cercetat disciplinar pentru același gen de abatere și că, în continuare, nu motivează în termen legal hotărârile repartizate, este rezultatul deficiențelor în activitatea sa și al atitudinii culpabile în exercitarea atribuțiilor de serviciu, imputabile exclusiv judecătorului.

Trebuie menționat în acest context, faptul că, într-adevăr, în mod contradictoriu, parte din perioada verificată, reținută ca atare în hotărâre, este situată în afara intervalului de referință al cercetării disciplinare în speță, astfel cum instanța de disciplină însăși a stabilit, respectiv cea anterioară datei de 18 iunie 2014, această împrejurare, deși nu este de natură a înlătura existența faptelor sau răspunderea disciplinară a magistratului, prezintă relevanță asupra întinderii acestei răspunderi și a gravității faptei, în sensul diminuării lor.

Situația de fapt anterior expusă și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ. și ale art. 264 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., de către recurenta judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă de către magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența stocului de dosare acumulat.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale - și analiza factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul altei acțiuni disciplinare, pentru același gen de fapte, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește semnificația exoneratoare de răspundere, invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu de o durată atât de mare.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute pe o perioadă de 3 luni”, aplicată recurentei, este a doua dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Înalta Curte apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul A. nu are totuși nivelul de gravitate care să justifice direct aplicarea acestei sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, după cum ignoră și caracterul gradual al sancționării magistratului; în raport cu toate aceste împrejurări prin aplicarea sancțiunii disciplinare este necesar să își găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății, după cum trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe relevante în cauză.

În plus, potrivit art. 49 alin. (6) teza finală din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seamă, pe lângă gravitatea abaterii disciplinare, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit faptele respective.

Astfel, instanța disciplinară a înlăturat apărările magistratului privind vechimea sa în magistratură, pregătirea sa profesională meritorie, faptul că are cel mai mare volum de activitate din cadrul secției; aspecte care prezintă semnificație și care trebuiau valorificate cu prilejul individualizării sancțiunii.

De asemenea, s-au înlăturat susținerile formulate în apărare vizând existența unor împrejurări care justifică atitudinea sa, considerând că niciuna dintre acestea nu reprezintă argumente pertinente.

Împrejurările învederate însă de recurentă, privind volumul mare de activitate ce există la nivelul secției a IV-a civilă a Tribunalului București; complexitatea cauzelor soluționate; diminuarea capacității de muncă, urmare stării de boală contactate pe acest fond; preocuparea pentru redactarea unor hotărâri judecătorești de calitate, de către judecător; eliminarea unei părți a stocului acumulat, ca și evaluările foarte bune asupra activității sale profesionale (necontestate de către intimată), - atestă că faptele și atitudinea ce-i sunt reproșate, fără a se elimina gravitatea acestora, nu s-au datorat exclusiv unei lipse de preocupare din partea sa.

Ținând cont de toate aceste împrejurări care, în mod obiectiv și direct, au afectat activitatea profesională a magistratului, fără a fi minimalizate gravitatea faptei și vinovăția acestuia în comiterea ei, precum și legătura de cauzalitate între ele și întrucât, la acest moment, sancționarea pecuniară a recurentei judecător nu ar avea eficiența urmărită, se constată că trebuie să se aprecieze asupra posibilității de a i se aplica o altă sancțiune, care fără a-i diminua veniturile, în același timp, să-i atragă atenția asupra existenței abaterii comise și a consecințelor acesteia.

Ca urmare, față de prevederea de la art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit căreia sancțiunile ce se pot aplica trebuie să fie proporționale cu gravitatea abaterilor, apare necesar să se reevalueze sancțiunea disciplinară stabilită judecătorului A., în sensul de a se ține cont și de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză și de a i se aplica o altă sancțiune, mai ușoară.

În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul este fondat și va fi admis.

În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.

Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte [art. 312 alin. (2) din codul menționat], prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurenta judecător, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.

Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni, mai ușoare.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a diminuării indemnizației de încadrare lunare brute pe o perioadă de 3 luni, cu sancțiunea disciplinară constând în avertisment, prevăzută de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 19/J din 23 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Casează în parte hotărârea atacată și aplică recurentei judecător A. sancțiunea disciplinară avertisment, prevăzută de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2016.