ÎCCJ, Decizia nr. 250/2016

Decizia civilă nr. 250/2016 Asupra recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele; La data de 21 ianuarie 2016, a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2016, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A. împotriva hotărârii nr. 6/P din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară. 1. Recursul Inspecției Judiciare Cererea de recurs este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare, iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva procurorului A., pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai aspre, proporțional cu gravitatea faptelor. În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat o serie de critici de nelegalitate, care s-ar circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Titularul acțiunii disciplinare a susținut, în esență, sub un prim aspect, că Secția pentru procurori ar fi pronunțat o hotărâre nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată.

Instanța de disciplină ar fi stabilit în mod eronat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de textul menționat, pe de o parte, neavând în vedere întregul material probator, iar, pe de altă parte, neinterpretând în mod just probele administrate în cauză Cu referire punctuală la latura obiectivă, latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale acestei abateri disciplinare, la susținerile din acțiunea disciplinară, la probele administrate și la considerentele expuse din această perspectivă în hotărârea atacată, Inspecția Judiciară a susținut că, în cauză s-ar fi făcut dovada săvârșirii respectivei abateri de către pârâta procuror.

O altă critică formulată de această recurentă a vizat modalitatea în care s-a realizat individualizarea sancțiunii aplicate, autoarea considerând, în esență, că, față de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată și de gravitatea crescută a faptelor imputate magistratului, sancțiunea aplicată prin hotărârea recurată ar fi incorect dozată, fiind prea ușoară. 2. Recursul procurorului A. În petitul cererii de recurs înregistrate la data de 17 decembrie 2015, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 483 și art. 487, raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., susținând, în mod generic, că instanța de disciplină ar fi pronunțat, în mod nelegal și netemeinic, hotărârea atacată.

Considerentele expuse de magistrat în motivarea acestei prime cereri vizează, însă, în mod explicit, doar acțiunea disciplinară exercitată în speță împotriva sa. Argumentele prezentate exclusiv referitor la acțiunea disciplinară au fost structurate pe două categorii de critici, neîncadrate în drept, acestea vizând, sub un prim aspect, netemeinicia, iar, sub un alt aspect, nelegalitatea actului de sesizare a Secției pentru procurori ca instanță de disciplină. Raportat la probele dosarului și la apărările formulate, recurenta a susținut, în esență, că nu ar fi întrunite premisele legale pentru atragerea răspunderii sale disciplinare pentru niciuna dintre cele două abateri în discuție, nefiind întemeiate susținerile privind pretinsele consecințe prejudiciabile invocate, iar întârzierile reproșate fiind determinate de cauze obiective, de natură a le înlătura caracterul imputabil și vinovăția, ca element subiectiv, în producerea lor.

Prin memoriul depus la dosar ulterior, autoarea acestui recurs a reluat, precizat și completat respectivele critici, subliniind, în esență, că aceste aspecte vizează hotărârea atacată. În concluzie, recurenta procuror a solicitat admiterea căii de atac, și reformarea în parte a acestei hotărâri, în sensul respingerii în întregime a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară împotriva sa. Având în vedere că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 30 mai 2016, completul de filtru a admis în principiu recursurile deduse judecății în speță.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. I. Recursul Inspecției Judiciare În ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Practic, titularul acțiunii disciplinare critică soluția de respingere a acțiunii disciplinare în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând exercitarea funcției cu gravă neglijență, de către procurorul A.. În cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, Înalta Curte constată însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina pârâtei magistrat, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Or, în raport cu dispozițiile art. 91 din Legea nr. 303/2004, republicată, art. 12 și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 și art. 283 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., luarea măsurilor legale ce se impun, pentru soluționarea dosarelor repartizate într-un termen rezonabil, reprezintă o îndatorire de serviciu. Ca atare, neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului .disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare, urma a se stabili, sub un prim aspect, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, exercitarea funcției cu gravă neglijență, prin nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept material ori procesual, constituie abatere disciplinară, dacă, în speță, sunt întrunite respectivele condiții. În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestuia, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât aceste condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile sociale referitoare la justiție în acest caz; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal. Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În speță, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut nerespectarea de către recurenta-pârâtă a dispozițiilor art. 91 din Legea nr. 303/2004, republicată, art. 12 și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 și art. 283 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin modalitatea în care pârâta a procedat, în sensul că, din anul 2008 și până la începutul anului 2015, în cauză nu au fost efectuate alte acte cu excepția unui raport de expertiză nefinalizat și nu a luat măsurile legale ce se impuneau pentru a urgenta finalizarea expertizei dispuse, aceasta a nesocotit dispozițiile legale menționate.

Prin urmare, existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a normelor de drept procesual invocate, a fost în mod corect stabilită de către instanța de disciplină. Dacă însă, prin modalitatea de necontestat în care a procedat, recurenta-pârâtă a săvârșit abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, urma a se stabili în raport și cu celelalte condiții impuse de textul art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Din această perspectivă, se constată netemeinicia criticilor formulate de recurentă.

În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale invocate, recurenta titular al acțiunii disciplinare circumscrie în mod eronat faptele reproșate recurentei, unor încălcări ale normelor de drept procesual de o gravitate deosebită, care să aibă consecințe asupra valabilității actelor întocmite sau care ar fi produs o vătămare gravă a drepturilor sau intereselor părților în respectiva cauză. În analiza efectuată, Înalta Curte are în vedere faptul că, în cauză, probatoriul administrat nu a relevat existența unor consecințe asupra actului de justiție, care să poată fi atribuite procurorului în cauză, după cum nu s-a demonstrat nici împrejurarea că fapta acesteia ar fi creat premisele încălcării vreunui drept al părților.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate. În privința condiției referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelii constatate, instanța reține că încălcarea normelor de procedură în soluționarea dosarului respectiv nu a fost urmărită de către procuror, sub aspect intelectiv și volițional, fapta nefiind total nejustificată. Astfel, așa cum s-a dovedit, volumul de activitate al recurentei procuror a fost, în perioada de referință, extrem de încărcat și cu mult mai mare comparativ cu cel al colegilor procurori din cadrul aceluiași serviciu, aceasta îndeplinind, concomitent și alte atribuții, unele decurgând și din exercitarea funcției de conducere pe care o deținea.

Mai mult, în privința cauzei penale examinate, este de observat faptul că nefinalizarea raportului de expertiză ce trebuia întocmit în cauză a fost generată în mod exclusiv de volumul mare de activitate al expertului, iar nu nepunerii la dispoziție de către magistrat a actelor necesare. Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că, de câte ori lua legătura, în diverse împrejurări ocazionate de alte cauze, magistratul învedera expertului necesitatea finalizării respectivei expertize, obținând promisiunea verbală a acestuia în acest sens. Este adevărat că procurorul cauzei trebuie să manifeste o fermitate și o diligentă sporite în respectarea normelor de drept material și procesual.

însă, în circumstanțele concrete ale speței, atragerea răspunderii disciplinare a magistratului pentru nerespectarea dispozițiilor privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor este suficientă. Complexitatea dosarului, culpa concurentă a expertului, propriul volum mare de activitate au făcut ca, în această cauză particulară, aceeași faptă să nu poată fi reținută și din perspectiva exercitării funcției cu gravă neglijență. De aceea, Înalta Curte consideră că și în situația în care recurentei procuror i s-ar putea reproșa o culpă și în modul în care a nesocotit prevederile legale în discuție, această încălcare a normelor de procedură nu poate fi plasată și în sfera acestei abateri disciplinare, câtă vreme legiuitorul a condiționat acest lucru și de lipsa oricăror justificări, care să o facă scuzabilă.

Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt dovedite, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat. În raport cu această dezlegare, se va respinge, ca neîntemeiată și solicitarea recurentei Inspecția Judiciară privind reindividualizarea sancțiunii disciplinare, neexistând argumente de fapt sau de drept care să justifice o atare soluție.

Relativ la criticile privind individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate procurorului A., se constată că, întrucât, așa cum s-a expus în cele ce preced, Secția pentru procurori în materie disciplinară a aplicat și interpretat corect normele de drept material incidente și a constatat că nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a magistratului menționat și pentru această faptă, astfel încât, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanța de disciplină este legală, argumentele invocate de recurentă nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină și nici să justifice opinia titularului acțiunii disciplinare, în sensul că sancțiunea aplicată nu ar fi suficientă. II.

Recursul procurorului A. Relativ la prima abatere disciplinară reținută în sarcina procurorului A., Înalta Curte apreciază că s-a stabilit, însă, în mod corect, angajarea răspunderii disciplinare a magistratului pentru fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare și că criticile formulate, ce vizează, deși nu s-a precizat în mod explicit de către acest magistrat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate. Examinându-se criticile astfel expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute. Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă au în vedere, sub un prim aspect, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”. Referitor la existența faptei reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A., se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just prezența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptei recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

În mod eronat susține recurenta aceasta că nu ar fi întrunită situația premisă pentru incidența textului legal incriminator menționat, deoarece conduita sa ar fi fost raportată la o singură cauză penală, intenția legiuitorului fiind, în opinia sa, aceea de a se sancționa mai multe asemenea fapte. Interpretarea gramaticală, logică, teleologică și sistematică a dispozițiilor legale precitate infirmă însă susținerea recurentei, caracterul de repetabilitate impus de legiuitor, utilizarea pluralului neavând semnificația dată de autoarea recursului, în acest cadru putându-se examina și faptele continue sau continuate, care îndeplinesc condițiile impuse de rigorile textului în discuție.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, pârâta procuror a lăsat în nelucrare dosarul penal nr. x/D/P/2005, ce-i fusese repartizat spre soluționare la data de 17 noiembrie 2005, timp de 7 ani, respectiv în perioada 2008-2015, fără a lua nicio măsură pentru a determina expertul să finalizeze raportul de expertiză dispus, în condițiile în care, în anul 2006, un draft al respectivului raport fusese deja întocmit. În această privință, este de reținut că, prin declarația dată în fața instanței, ca de altfel și în celelalte susțineri ale sale, recurenta recunoaște că cele reținute sub acest aspect în hotărâre, în ceea ce privește existența faptei în materialitatea ei sunt reale, problema ridicată de magistrat fiind caracterul imputabil al acesteia.

Situația de fapt anterior expusă și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește cauza examinată, denotă încălcarea dispozițiilor legale în materie, de către recurenta procuror, neavând relevanță, din această perspectivă, pretinsele cauze „obiective" expuse punctual de magistrat, respectivele împrejurări nefiind de natură a justifica conduita reproșată procurorului și consecințele negative produse de aceasta.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta tezelor normative ale textului legal incriminator, care se concretizează într-o acțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră continuă, a recurentei, deci inclusiv aspectele de fapt învederate de către pârâta procuror. În acest sens, Secția pentru procurori în materie disciplinară a constatat în mod corect că magistratul nu a uzat în mod nejustificat de măsurile legale în vederea determinării expertului să urgenteze finalizarea lucrării.

Această stare de fapt evidențiază, fără putință de tăgadă, încălcarea, în mod continuu și din motive imputabile, de către recurenta procuror, a responsabilităților specifice funcției, respectiv a normelor legale incidente, situație ce a avut ca efect întârzierea procedurilor și, implicit, a soluționării respectivei cauze.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, de atribuțiile exercitate, precum și de condițiile de efective desfășurare a activității sale, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți colegi procurori și că, pe bună dreptate, raportat la durata foarte mare în care cauza s-s aflat în nelucrare și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos, în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzei, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale procurorilor. Pasivitatea și lipsa de fermitate și de eficiență de care a dat dovadă magistratul în situația examinată, cu toate că, pe parcursul celor 7 ani, acesta a putut constata că lucrarea nu se finalizează, deși expertul ar fi dat, verbal, asigurări în acest sens, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Tot astfel, nu se poate acorda semnificația propusă de autoarea recursului mențiunilor din rapoartele de verificare a activității unității de parchet respective, ale diverselor autorități, emise la un alt moment dat și într-un cu totul alt context. Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Cum toate motivele invocate de recurente s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A. împotriva hotărârii nr. 6 P din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iulie 2016.