ÎCCJ, Decizia nr. 250/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 250/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 250/2016

Asupra recursurilor de

față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ.,

constată următoarele;

La data de 21 ianuarie 2016, a

fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2016, având ca

obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A.

împotriva hotărârii nr. 6/P din 11 noiembrie 2015, pronunțată de

Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie

disciplinară.

Judiciare

Cererea de recurs este

motivată în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc.

civ.

Autoarea acestui recurs a

solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare

a acțiunii disciplinare, iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei

acțiuni formulate împotriva procurorului A., pentru săvârșirea

abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și lit. t) teza a

II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum acestea au fost

reținute în acțiune și aplicarea unei sancțiuni

disciplinare mai aspre, proporțional cu gravitatea faptelor.

În

susținerea recursului,

Inspecția Judiciară a invocat o serie de critici de nelegalitate,

care s-ar circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.

proc. civ.

Titularul acțiunii

disciplinare a susținut, în esență, sub un prim aspect, că

Secția pentru procurori ar fi pronunțat o hotărâre

nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material în

ceea ce privește dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea

nr. 303/2004, republicată.

Instanța de

disciplină ar fi stabilit în mod eronat că nu sunt îndeplinite

elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de textul

menționat, pe de o parte, neavând în vedere întregul material probator,

iar, pe de altă parte, neinterpretând în mod just probele administrate în

cauză

Cu referire punctuală la

latura obiectivă, latura subiectivă și la urmările

prejudiciabile ale acestei abateri disciplinare, la susținerile din

acțiunea disciplinară, la probele administrate și la

considerentele expuse din această perspectivă în hotărârea

atacată, Inspecția Judiciară a susținut că, în

cauză s-ar fi făcut dovada săvârșirii respectivei abateri

de către pârâta procuror.

O altă critică

formulată de această recurentă a vizat modalitatea în care s-a

realizat individualizarea sancțiunii aplicate, autoarea considerând, în

esență, că, față de criteriile prevăzute de

dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată și de

gravitatea crescută a faptelor imputate magistratului, sancțiunea

aplicată prin hotărârea recurată ar fi incorect dozată,

fiind prea ușoară.

În

petitul cererii de recurs înregistrate

la data de 17 decembrie 2015, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile

art. 483 și art. 487, raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ.,

susținând, în mod generic, că instanța de disciplină ar fi

pronunțat, în mod nelegal și netemeinic, hotărârea atacată.

Considerentele expuse de

magistrat în motivarea acestei prime cereri vizează, însă, în mod

explicit, doar acțiunea disciplinară exercitată în

speță împotriva sa.

Argumentele prezentate

exclusiv referitor la acțiunea disciplinară au fost structurate pe

două categorii de critici, neîncadrate în drept, acestea vizând, sub un

prim aspect, netemeinicia, iar, sub un alt aspect, nelegalitatea actului de

sesizare a Secției pentru procurori ca instanță de disciplină.

Raportat la probele dosarului

și la apărările formulate, recurenta a susținut, în

esență, că nu ar fi întrunite premisele legale pentru atragerea

răspunderii sale disciplinare pentru niciuna dintre cele două abateri

în discuție, nefiind întemeiate susținerile privind pretinsele consecințe

prejudiciabile invocate, iar întârzierile reproșate fiind determinate de

cauze obiective, de natură a le înlătura caracterul imputabil și

vinovăția, ca element subiectiv, în producerea lor.

Prin memoriul depus la dosar

ulterior, autoarea acestui recurs a reluat, precizat și completat

respectivele critici, subliniind, în esență, că aceste aspecte

vizează hotărârea atacată.

În

concluzie, recurenta procuror a

solicitat admiterea căii de atac, și reformarea în parte a acestei

hotărâri, în sensul respingerii în întregime a acțiunii disciplinare

exercitate de Inspecția Judiciară împotriva sa.

Având în vedere că

cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de

art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în

raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

prin încheierea din data de 30 mai 2016, completul de filtru a admis în

principiu recursurile deduse judecății în speță.

Analizând hotărârea

atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de

recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta

Curte constată că recursurile sunt nefondate.

I. Recursul Inspecției

Judiciare

În

ceea ce privește criticile expuse

prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8

C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei

sunt neîntemeiate.

Argumentele dezvoltate de

recurentă în susținerea acestui motiv vizează aplicarea

greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor

art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Practic, titularul

acțiunii disciplinare critică soluția de respingere a

acțiunii disciplinare în ceea ce privește săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

constând exercitarea funcției cu gravă neglijență, de

către procurorul A..

În

cadrul controlului de legalitate

exercitat pe calea recursului, Înalta Curte constată însă, că,

în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că,

în sarcina pârâtei magistrat, nu se poate stabili săvârșirea

respectivei abateri.

Este de necontestat că,

potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, judecătorii

și procurorii răspund pentru abaterile de la serviciu, precum și

pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Or, în raport cu

dispozițiile art. 91 din Legea nr. 303/2004, republicată, art. 12

și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor,

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 și

art. 283 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., luarea măsurilor legale ce se

impun, pentru soluționarea dosarelor repartizate într-un termen rezonabil,

reprezintă o îndatorire de serviciu.

Ca atare, neîndeplinirea

acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să

atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului .disciplinar

specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor,

dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării

răspunderii disciplinare.

În

consecință, pentru admiterea

acțiunii disciplinare, urma a se stabili, sub un prim aspect, în raport cu

prevederile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99

1

alin.

(2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora, exercitarea funcției

cu gravă neglijență, prin nesocotirea din culpă, în mod

grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept material ori

procesual, constituie abatere disciplinară, dacă, în speță,

sunt întrunite respectivele condiții.

În

acest sens, este de reținut

că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului,

integrat statutului profesional al acestuia, precizează acest regim, în

sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului

acestora.

Această reglementare a

regimului disciplinar nu privește condițiile angajării

răspunderii disciplinare, așa încât aceste condiții și

cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul

comun.

Așadar, angajarea

răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților,

întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare,

respectiv: obiectul, cu referire la relațiile sociale referitoare la

justiție în acest caz; latura obiectivă, cu referire la faptă,

înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în

vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și

nex cauzal.

Ca atare, numai îndeplinirea

cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și

inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea

răspunderii disciplinare.

În

speță, Secția pentru

procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut nerespectarea

de către recurenta-pârâtă a dispozițiilor art. 91 din Legea nr.

303/2004, republicată, art. 12 și 13 din Codul deontologic al

judecătorilor și procurorilor, art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, art. 8 și art. 283 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.

Înalta Curte constată

că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în cuprinsul

hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin modalitatea în

care pârâta a procedat, în sensul că, din anul 2008 și până la

începutul anului 2015, în cauză nu au fost efectuate alte acte cu

excepția unui raport de expertiză nefinalizat și nu a luat

măsurile legale ce se impuneau pentru a urgenta finalizarea expertizei

dispuse, aceasta a nesocotit dispozițiile legale menționate.

Prin urmare, existența

unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a normelor de drept

procesual invocate, a fost în mod corect stabilită de către

instanța de disciplină.

Dacă însă, prin

modalitatea de necontestat în care a procedat, recurenta-pârâtă a

săvârșit abaterea disciplinară constând în exercitarea

funcției cu gravă neglijență, urma a se stabili în raport

și cu celelalte condiții impuse de textul art. 99

1

alin.

(2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Din această

perspectivă, se constată netemeinicia criticilor formulate de

recurentă.

În

ceea ce privește caracterul grav al

nesocotirii dispozițiilor legale invocate, recurenta titular al

acțiunii disciplinare circumscrie în mod eronat faptele reproșate recurentei,

unor încălcări ale normelor de drept procesual de o gravitate

deosebită, care să aibă consecințe asupra

valabilității actelor întocmite sau care ar fi produs o

vătămare gravă a drepturilor sau intereselor părților

în respectiva cauză.

În

analiza efectuată, Înalta Curte

are în vedere faptul că, în cauză, probatoriul administrat nu a

relevat existența unor consecințe asupra actului de justiție,

care să poată fi atribuite procurorului în cauză, după cum

nu s-a demonstrat nici împrejurarea că fapta acesteia ar fi creat

premisele încălcării vreunui drept al părților.

Pentru aceste argumente, Înalta

Curte consideră că nu se poate reține, în sensul

dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.

În

privința condiției

referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelii

constatate, instanța reține că încălcarea normelor de

procedură în soluționarea dosarului respectiv nu a fost

urmărită de către procuror, sub aspect intelectiv și

volițional, fapta nefiind total nejustificată.

Astfel, așa cum s-a

dovedit, volumul de activitate al recurentei procuror a fost, în perioada de

referință, extrem de încărcat și cu mult mai mare comparativ

cu cel al colegilor procurori din cadrul aceluiași serviciu, aceasta

îndeplinind, concomitent și alte atribuții, unele decurgând și

din exercitarea funcției de conducere pe care o deținea.

Mai mult, în privința

cauzei penale examinate, este de observat faptul că nefinalizarea

raportului de expertiză ce trebuia întocmit în cauză a fost

generată în mod exclusiv de volumul mare de activitate al expertului, iar

nu nepunerii la dispoziție de către magistrat a actelor necesare.

Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că, de

câte ori lua legătura, în diverse împrejurări ocazionate de alte

cauze, magistratul învedera expertului necesitatea finalizării respectivei

expertize, obținând promisiunea verbală a acestuia în acest sens.

Este adevărat că

procurorul cauzei trebuie să manifeste o fermitate și o

diligentă sporite în respectarea normelor de drept material și

procesual. însă, în circumstanțele concrete ale speței,

atragerea răspunderii disciplinare a magistratului pentru nerespectarea

dispozițiilor privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor

este suficientă. Complexitatea dosarului, culpa concurentă a

expertului, propriul volum mare de activitate au făcut ca, în această

cauză particulară, aceeași faptă să nu poată fi

reținută și din perspectiva exercitării funcției cu

gravă neglijență.

De aceea, Înalta Curte

consideră că și în situația în care recurentei procuror i

s-ar putea reproșa o culpă și în modul în care a nesocotit

prevederile legale în discuție, această încălcare a normelor de

procedură nu poate fi plasată și în sfera acestei abateri

disciplinare, câtă vreme legiuitorul a condiționat acest lucru

și de lipsa oricăror justificări, care să o facă

scuzabilă.

Așadar, acțiunea

disciplinară a fost corect respinsă în ceea ce privește abaterea

disciplinară prevăzută de 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică

împrejurărilor de fapt dovedite, care înlătură caracterul de

abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură

temeiul răspunderii disciplinare. Pentru considerentele ce preced, Înalta

Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.

În

raport cu această dezlegare, se

va respinge, ca neîntemeiată și solicitarea recurentei Inspecția

Judiciară privind reindividualizarea sancțiunii disciplinare,

neexistând argumente de fapt sau de drept care să justifice o atare

soluție.

Relativ la criticile privind

individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate procurorului A., se

constată că, întrucât, așa cum s-a expus în cele ce preced,

Secția pentru procurori în materie disciplinară a aplicat și

interpretat corect normele de drept material incidente și a constatat

că nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a

magistratului menționat și pentru această faptă, astfel

încât, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanța de

disciplină este legală, argumentele invocate de recurentă nu

sunt de natură să înlăture concluziile instanței de

disciplină și nici să justifice opinia titularului acțiunii

disciplinare, în sensul că sancțiunea aplicată nu ar fi

suficientă.

II.

Recursul procurorului A.

Relativ la prima abatere

disciplinară reținută în sarcina procurorului A., Înalta Curte

apreciază că s-a stabilit, însă, în mod corect, angajarea

răspunderii disciplinare a magistratului pentru fapta prevăzută

de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu

modificările și completările ulterioare și că

criticile formulate, ce vizează, deși nu s-a precizat în mod explicit

de către acest magistrat, motivul de casare prevăzut de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Examinându-se criticile astfel

expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot

fi reținute.

Astfel, se observă

că argumentele dezvoltate de recurentă au în vedere, sub un prim

aspect, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis

neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute

în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă

privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.

Aceste susțineri nu pot

fi, însă, reținute.

În

ceea ce privește fapta

prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată

cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a

stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în

mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale

privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea

repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

Referitor la existența

faptei reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A., se

constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just

prezența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptei

recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției

și a urmărilor prejudiciabile.

În

mod eronat susține recurenta

aceasta că nu ar fi întrunită situația premisă pentru

incidența textului legal incriminator menționat, deoarece conduita sa

ar fi fost raportată la o singură cauză penală,

intenția legiuitorului fiind, în opinia sa, aceea de a se sancționa

mai multe asemenea fapte.

Interpretarea

gramaticală, logică, teleologică și sistematică a

dispozițiilor legale precitate infirmă însă susținerea

recurentei, caracterul de repetabilitate impus de legiuitor, utilizarea

pluralului neavând semnificația dată de autoarea recursului, în acest

cadru putându-se examina și faptele continue sau continuate, care

îndeplinesc condițiile impuse de rigorile textului în discuție.

Astfel, din înscrisurile

aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, pârâta

procuror a lăsat în nelucrare dosarul penal nr. x/D/P/2005, ce-i fusese

repartizat spre soluționare la data de 17 noiembrie 2005, timp de 7 ani,

respectiv în perioada 2008-2015, fără a lua nicio măsură

pentru a determina expertul să finalizeze raportul de expertiză

dispus, în condițiile în care, în anul 2006, un draft al respectivului

raport fusese deja întocmit.

În

această privință, este

de reținut că, prin declarația dată în fața

instanței, ca de altfel și în celelalte susțineri ale sale,

recurenta recunoaște că cele reținute sub acest aspect în

hotărâre, în ceea ce privește existența faptei în materialitatea

ei sunt reale, problema ridicată de magistrat fiind caracterul imputabil

al acesteia. Situația de fapt anterior expusă și parțial

necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de

pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare

atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește

cauza examinată, denotă încălcarea dispozițiilor legale în

materie, de către recurenta procuror, neavând relevanță, din

această perspectivă, pretinsele cauze „obiective" expuse

punctual de magistrat, respectivele împrejurări nefiind de natură a

justifica conduita reproșată procurorului și consecințele

negative produse de aceasta.

Pe de altă parte, este de

remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului A., ca fiind rezultatul

unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină

a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în

varianta tezelor normative ale textului legal incriminator, care se

concretizează într-o acțiune neconformă cu îndatoririle

profesionale și o analiză a factorilor care au determinat și,

respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă,

într-o manieră continuă, a recurentei, deci inclusiv aspectele de

fapt învederate de către pârâta procuror.

În

acest sens, Secția pentru

procurori în materie disciplinară a constatat în mod corect că

magistratul nu a uzat în mod nejustificat de măsurile legale în vederea

determinării expertului să urgenteze finalizarea lucrării.

Această stare de fapt

evidențiază, fără putință de tăgadă,

încălcarea, în mod continuu și din motive imputabile, de către

recurenta procuror, a responsabilităților specifice funcției,

respectiv a normelor legale incidente, situație ce a avut ca efect

întârzierea procedurilor și, implicit, a soluționării

respectivei cauze.

Avându-se în vedere că,

într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de

muncă, de atribuțiile exercitate, precum și de condițiile

de efective desfășurare a activității sale, au fost

analizate, prin raportare și la ceilalți colegi procurori și

că, pe bună dreptate, raportat la durata foarte mare în care cauza

s-s aflat în nelucrare și la întregul context în care s-au

desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat

că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru

defectuos, în care atribuțiile judiciare s-au exercitat

necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva

caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de

recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere

disciplinară.

Prin maniera sa de lucru,

astfel cum corect a fost reținută și argumentată de

instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a

tergiversat procedura de soluționare a cauzei, o consecință a

acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind

încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și

într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere

la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În

acest context, se constată

că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi

determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește

relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația

în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât

relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât

și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații

transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale

procurorilor.

Pasivitatea și lipsa de

fermitate și de eficiență de care a dat dovadă magistratul

în situația examinată, cu toate că, pe parcursul celor 7 ani,

acesta a putut constata că lucrarea nu se finalizează, deși

expertul ar fi dat, verbal, asigurări în acest sens, denotă

existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează

vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Tot astfel, nu se poate acorda

semnificația propusă de autoarea recursului mențiunilor din

rapoartele de verificare a activității unității de parchet

respective, ale diverselor autorități, emise la un alt moment dat

și într-un cu totul alt context.

Se constată, așadar,

că faptele reproșate recurentei procuror intră în sfera de

reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

după cum în mod just a fost reținut de către instanța de

disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect

existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor

prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta

ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea

încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul

legal menționat.

Cum toate motivele invocate de

recurente s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse și în

temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A. împotriva

hotărârii nr. 6 P din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul

Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 11 iulie 2016.