ÎCCJ, Decizia nr. 243/2016

Decizia civilă nr. 243/2016 Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: La data de 7 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu A., judecător în cadrul Tribunalului București, împotriva hotărârii nr. 26/J din 14 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară. Recurenta a solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea unei sancțiuni disciplinare prevăzute de lege, pârâtei judecător.

În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea instanței de disciplină ar fi „netemeinică”. Cu referire punctuală la considerentele expuse în opinia separată exprimată, la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale art. 16 și art. 21 din Constituția României, la cele ale art. 6 alin. (1) C. proc. civ., la Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, precum și la concluziile verificărilor disciplinare efectuate în Dosarul nr. x/3/2014, precum și la susținerile formulate sub acest aspect în cuprinsul acțiunii disciplinare, autoarea recursului a arătat că ansamblul probator administrat în cauză ar fi de natură a contrazice constatările instanței de disciplină.

În acest sens, titularul acțiunii disciplinare a susținut că, în speță, ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare sesizate, respectiv: - latura obiectivă, constând în aplicarea greșită a art. 187 C. proc. civ., în modalitatea prezentată în acțiune; - latura subiectivă, existând forma de vinovăție a gravei neglijențe, astfel cum aceasta ar rezulta din probe și cum este definită de art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare; - urmarea prejudiciabilă, constând în atingerea adusă drepturilor procesuale ale părților sancționate, precum și relațiilor sociale referitoare la justiție și - nex cauzal.

Recurenta consideră că raționamentul exprimat în hotărâre cu privire la relevanța exercitării, de către părțile amendate, a căilor de atac prevăzute de lege, ar fi greșit, deoarece marea majoritate a părților au promovat apel, iar nu cerere de reexaminare, pentru a se putea cenzura efectiv măsura sancționatoare dispusă, intimata însăși indicând eronat în hotărâri calea de atac. Intimata judecător a formulat și a depus la dosar întâmpinare, la data de 12 februarie 2016. Intimata a invocat, pe cale de excepție, sub un prim aspect, tardivitatea (în raport cu data comunicării hotărârii atacate - 11 decembrie 2015 și cu cea a înregistrării dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție - 7 ianuarie 2016), iar sub un alt aspect, nulitatea recursului [față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc.

civ. și de împrejurarea că, în motivarea recursului s-ar fi reluat susținerile din acțiunea disciplinară, lipsind criticile efective ale hotărârii atacate]. În subsidiar, magistratul a solicitat motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, cu referire la considerentele expuse punctual în apărare, la fond. Recurenta Inspecția Judiciară a atașat la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata A., prin care a cerut, motivat, respingerea, ca neîntemeiate, a excepțiilor și a susținerilor invocate. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul Inspecției Judiciare.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Primul motiv de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Aspectele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.

Susținerile Inspecției Judiciare privind nemotivarea sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus considerentele care au determinat-o să aprecieze că nu se poate atrage angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului; aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma unei analize complete a materialului probator administrat și a reglementărilor normative aplicabile, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu dispozițiile legale incidente, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Nu se poate reține nici susținerea recurentei privind pretinsele motive contradictorii cuprinse în hotărârea atacată. Împrejurarea că instanța de disciplină a reținut faptul că intimata judecător ar fi pronunțat soluțiile în discuție în acord cu dispozițiile art. 187 C. proc. civ. și pe baza analizei concrete a probelor administrate și a elementelor circumstanțiale din fiecare cauză în parte, cu toate că, în raport cu situația de fapt reală din dosarele respective, soluțiile ar fi eronate, nu are semnificația propusă de recurentă și nu poate atrage nelegalitatea hotărârii, din această perspectivă, câtă vreme, în cuprinsul analizei, Secția pentru judecători a expus punctual și argumentele care au format opinia instanței în sensul că, aspectele cenzurate vizează raționamentul judecătorului, care nu poate fi examinat în context disciplinar.

Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice. Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.

Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune însă a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procesual la situația de fapt dedusă în concret analizei, de către procuror sau judecător, pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte și nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte. În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a și art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către pârâta judecător A. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistratului.

Din această perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport și cu particularitățile concrete ale speței, instanța de disciplină a reținut că, în cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri sub forma gravei neglijențe a normelor de drept material sau procesual și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare a unei norme de drept de către magistrat și raționamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare, acestea putând fi cenzurate doar în cadrul controlului ierarhic și în căile de atac. Ceea ce se reproșează în fapt intimatei A., așa cum însăși recurenta recunoaște, este modul în care magistratul a făcut evaluarea situațiilor de fapt concrete ale spețelor și a probatoriilor, din perspectiva măsurilor procedurale sancționatorii dispuse și modul în care, urmare evaluării, aceasta a înțeles să aplice dispozițiile legale în această materie.

Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea aplicării măsurii amenzii judiciare în raport cu probatoriile administrate în anumite cauze civile și raționamentul logico-juridic al acesteia. Sub acest aspect, criticile recurentei, care vizează hotărârea adoptată de judecător pe parcursul soluționării cauzelor, critici ce au constituit aspectele de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în cauză, nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci numai în cadrul specific controlului jurisdicțional.

Exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de soluționare a anumitor chestiuni de drept în cadrul cauzelor civile respective de către judecătorul A. nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea principiului independenței judecătorului, reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituția României și de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a instanțelor ierarhic superioare pe calea controlului judiciar exercitat în conformitate cu legea.

Aceasta deoarece, analiza legalității și temeiniciei măsurilor procedurale în discuție, dispuse de magistrat în timpul judecății, presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale.

Nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect a reținut și Secția pentru judecători, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului jurisdicțional, așa cum rezulta și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care limitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” și la „faptele care afectează prestigiul justiției”. În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiției”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.

Este relevant, de asemenea, din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului și, respectiv, a cerințelor respectării principiului legalității și a principiului independenței judecătorului, faptul că, în lipsa oricăror elemente care să pună în discuție o eventuală omisiune a evaluării unor probatorii și/sau a normelor de drept incident, fie din gravă neglijență, fie cu rea-credință, hotărârile pronunțate în cauzele respective de către intimata judecător nu cad în sfera contenciosului disciplinar. Din această perspectivă, se reține că argumentele invocate de recurentă nu au relevanța juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs și, pe cale de consecință, nu sunt de natură să justifice casarea hotărârii atacate.

Pentru considerentele ce preced și care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul recursului, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 26/J din 14 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2016.