ÎCCJ, Decizia nr. 243/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 243/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 243/2016

Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

La data de 7

ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul

declarat de Inspecția Judiciară, în contradictoriu cu A.,

judecător în cadrul Tribunalului București, împotriva hotărârii

nr. 26/J din 14 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al

Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară.

Recurenta a

solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate și, în

rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea unei sancțiuni

disciplinare prevăzute de lege, pârâtei judecător.

În

susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat

incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea

recursului a susținut, în esență, că hotărârea

instanței de disciplină ar fi „netemeinică”.

Cu referire

punctuală la considerentele expuse în opinia separată exprimată,

la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale art. 16

și art. 21 din Constituția României, la cele ale art. 6 alin. (1) C.

proc. civ., la Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, precum

și la concluziile verificărilor disciplinare efectuate în Dosarul nr.

x/3/2014, precum și la susținerile formulate sub acest aspect în

cuprinsul acțiunii disciplinare, autoarea recursului a arătat că

ansamblul probator administrat în cauză ar fi de natură a contrazice

constatările instanței de disciplină.

În acest

sens, titularul acțiunii disciplinare a susținut că, în

speță, ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii

disciplinare sesizate, respectiv:

- latura

obiectivă, constând în aplicarea greșită a art. 187 C. proc.

civ., în modalitatea prezentată în acțiune;

- latura

subiectivă, existând forma de vinovăție a gravei

neglijențe, astfel cum aceasta ar rezulta din probe și cum este

definită de art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare;

- urmarea

prejudiciabilă, constând în atingerea adusă drepturilor procesuale

ale părților sancționate, precum și relațiilor sociale

referitoare la justiție și

- nex cauzal.

Recurenta

consideră că raționamentul exprimat în hotărâre cu privire

la relevanța exercitării, de către părțile amendate, a

căilor de atac prevăzute de lege, ar fi greșit, deoarece marea

majoritate a părților au promovat apel, iar nu cerere de reexaminare,

pentru a se putea cenzura efectiv măsura sancționatoare dispusă,

intimata însăși indicând eronat în hotărâri calea de atac.

Intimata

judecător a formulat și a depus la dosar întâmpinare, la data de 12

februarie 2016.

Intimata a invocat,

pe cale de excepție, sub un prim aspect, tardivitatea (în raport cu data comunicării

hotărârii atacate - 11 decembrie 2015 și cu cea a înregistrării dosarului

la Înalta Curte de Casație și Justiție - 7 ianuarie 2016), iar sub

un alt aspect, nulitatea recursului [față de dispozițiile art. 489

alin. (2) C. proc. civ. și de împrejurarea că, în motivarea recursului

s-ar fi reluat susținerile din acțiunea disciplinară, lipsind criticile

efective ale hotărârii atacate].

În subsidiar,

magistratul a solicitat motivat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat, cu referire la considerentele expuse punctual în apărare, la fond.

Recurenta Inspecția

Judiciară a atașat la dosar răspuns la întâmpinarea formulată

de intimata A., prin care a cerut, motivat, respingerea, ca neîntemeiate, a excepțiilor

și a susținerilor invocate.

Având în vedere

că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute

de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în

raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea

din data de 6 iunie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul Inspecției

Judiciare.

Analizând hotărârea

atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă,

cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul și pentru

considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Primul motiv de

recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția

sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui

text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii

ori numai motive străine de natura cauzei”.

Aspectele invocate

de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de

norma procedurală menționată.

Susținerile

Inspecției Judiciare privind nemotivarea sunt contrazise de conținutul

hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus considerentele

care au determinat-o să aprecieze că nu se poate atrage angajarea răspunderii

disciplinare a judecătorului; aspect care denotă îndeplinirea cerințelor

prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425

alin. (1) C. proc. civ.

Se constată,

astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma unei analize complete

a materialului probator administrat și a reglementărilor normative aplicabile,

fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției

și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și

în acord cu dispozițiile legale incidente, nu se poate reține o nemotivare

a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Nu se poate reține

nici susținerea recurentei privind pretinsele motive contradictorii cuprinse

în hotărârea atacată.

Împrejurarea că

instanța de disciplină a reținut faptul că intimata judecător

ar fi pronunțat soluțiile în discuție în acord cu dispozițiile

art. 187 C. proc. civ. și pe baza analizei concrete a probelor administrate

și a elementelor circumstanțiale din fiecare cauză în parte, cu toate

că, în raport cu situația de fapt reală din dosarele respective,

soluțiile ar fi eronate, nu are semnificația propusă de recurentă

și nu poate atrage nelegalitatea hotărârii, din această perspectivă,

câtă vreme, în cuprinsul analizei, Secția pentru judecători a expus

punctual și argumentele care au format opinia instanței în sensul că,

aspectele cenzurate vizează raționamentul judecătorului, care nu

poate fi examinat în context disciplinar.

Ca atare, se reține

că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea

conformității hotărârii atacate, cu legea.

Și în ceea

ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile

recurentei sunt neîntemeiate.

Legislația

muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit

unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu

vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare

la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită

de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.

În ceea ce privește

răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta

este una specială și derivă din statutul profesional distinct al

acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.

Angajarea răspunderii

disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor

generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de

cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește

vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului

administrat în cauză.

Referitor la abaterea

disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept material sau procesual,

statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de

drept, impune însă a se face distincție între interpretarea și aplicarea

normelor de drept substanțial sau procesual la situația de fapt dedusă

în concret analizei, de către procuror sau judecător, pe parcursul derulării

procedurilor judiciare, pe de o parte și nesocotirea normelor de drept substanțial

sau procesual care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului,

pe de altă parte.

În speță,

titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția

pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa

de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de

art. 99 lit. t) teza a II-a și art. 99

1

alin. (2) din Legea nr.

303/2004 de către pârâta judecător A. și de a se aplica o sancțiune

disciplinară magistratului.

Din această

perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport și cu

particularitățile concrete ale speței, instanța de disciplină

a reținut că, în cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri

sub forma gravei neglijențe a normelor de drept material sau procesual și

că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul

de interpretare a unei norme de drept de către magistrat și raționamentul

logico-juridic al acestuia, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei

verificări disciplinare, acestea putând fi cenzurate doar în cadrul controlului

ierarhic și în căile de atac.

Ceea ce se reproșează

în fapt intimatei A., așa cum însăși recurenta recunoaște, este

modul în care magistratul a făcut evaluarea situațiilor de fapt concrete

ale spețelor și a probatoriilor, din perspectiva măsurilor procedurale

sancționatorii dispuse și modul în care, urmare evaluării, aceasta

a înțeles să aplice dispozițiile legale în această materie.

Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea aplicării măsurii

amenzii judiciare în raport cu probatoriile administrate în anumite cauze civile

și raționamentul logico-juridic al acesteia.

Sub acest aspect,

criticile recurentei, care vizează hotărârea adoptată de judecător

pe parcursul soluționării cauzelor, critici ce au constituit aspectele

de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în cauză,

nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea contenciosului disciplinar,

ci numai în cadrul specific controlului jurisdicțional.

Exercitarea unui

control asupra legalității sau a temeiniciei modului de soluționare

a anumitor chestiuni de drept în cadrul cauzelor civile respective de către

judecătorul A. nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile

art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea

principiului independenței judecătorului, reglementat de art. 124

alin. (3) din Constituția României și de art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea

verificare constituind prerogativa exclusivă a instanțelor ierarhic superioare

pe calea controlului judiciar exercitat în conformitate cu legea.

Aceasta deoarece,

analiza legalității și temeiniciei măsurilor procedurale în

discuție, dispuse de magistrat în timpul judecății, presupune exercitarea

unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de

a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate,

asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența

sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției

Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale.

Nu se pot conferi

competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției

Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect

a reținut și Secția pentru judecători, aceste aspecte fiind

susceptibile de analiză numai în cadrul controlului jurisdicțional, așa

cum rezulta și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, care

limitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la „abaterile

de la îndatoririle de serviciu” și la „faptele care afectează prestigiul

justiției”.

În raport cu această

normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept

material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii

nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă

care afectează prestigiul justiției”, iar cenzurarea acestuia în cadrul

contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.

Este relevant,

de asemenea, din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare

în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului și, respectiv,

a cerințelor respectării principiului legalității și a

principiului independenței judecătorului, faptul că, în lipsa oricăror

elemente care să pună în discuție o eventuală omisiune a evaluării

unor probatorii și/sau a normelor de drept incident, fie din gravă neglijență,

fie cu rea-credință, hotărârile pronunțate în cauzele respective

de către intimata judecător nu cad în sfera contenciosului disciplinar.

Din această

perspectivă, se reține că argumentele invocate de recurentă

nu au relevanța juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs și,

pe cale de consecință, nu sunt de natură să justifice casarea

hotărârii atacate.

Pentru considerentele

ce preced și care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate

prin intermediul recursului, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea

nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății

în cauză, ca nefondat.

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată

cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale

art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul

dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr.

26/J din 14 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii

- Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 4 iulie 2016.