ÎCCJ, Decizia nr. 249/2016

Decizia civilă nr. 249/2016 Asupra recursurilor de față, constată următoarele; La data de 7 ianuarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2016, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară și A., judecător la Tribunalul Mehedinți, împotriva hotărârii nr. 28/J din 21 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

I. Recursul titularului acțiunii disciplinare Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare, iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva judecătorului A., pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i) și n) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și aplicarea unei sancțiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. 100 din legea menționată, raportat la faptele care se circumscriu abaterilor sesizate, la gravitatea lor, precum și la conduita pe care judecătorul ar fi avut-o pe parcursul soluționării acțiunii disciplinare.

În opinia Inspecției Judiciare, motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea recursului se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cele două motive de casare au fost detaliate și prezentate concomitent din perspectiva fiecărei fapte ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare, titularul acțiunii disciplinare susținând, în esență, că Secția pentru judecători a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând unele dintre probele administrate nemijlocit atât în faza cercetării disciplinare, cât și de către instanța de disciplină, fără a argumenta înlăturarea acestora ori făcând în mod eronat trimitere la acestea, cu consecința denaturării stării de fapt deduse judecății și a motivării contradictorii a soluției adoptate.

Incidența primului motiv ar atrage, consideră recurenta Inspecția Judiciară, pe cale de consecință, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Distinct, această recurentă a susținut că înțelege să critice și argumentarea soluției de admitere în parte a acțiunii disciplinare, în ceea ce privește săvârșirea de către judecătorul pârât a abaterilor prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât aceasta ar conține erori ale instanței disciplinare, de natură factuală, care, în situația în care ar intra sub autoritatea lucrului judecat, ar prejudicia Inspecția Judiciară.

Sub un prim aspect, cu referire la situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a susținut că, în mod nelegal, Secția pentru judecători ar fi reținut că aceasta nu se circumscrie abaterii invocate, în condițiile în care, aceeași instanță a reținut totuși săvârșirea abaterii reglementate de art. 99 lit. n) din lege, iar cele două abateri ar fi, în opinia recurentei, în strânsă legătură, în sensul că prima ar fi consecința celei de-a doua.

Motivarea ar fi, din acest punct de vedere, în contradicție flagrantă cu cele statuate referitor la existența laturii obiective a acestei a doua abateri, titularul acțiunii disciplinare apreciind în esență, pe de o parte, că existența faptelor a fost dovedită, iar, pe de altă parte, că, prin raportare la stabilirea existenței celei de-a doua abateri disciplinare și interpretarea sistemică a normelor ce reglementează respectivele abateri, la modalitatea concretă în care s-au desfășurat faptele, așa cum acest lucru rezultă din probele administrate, cele două abateri nu puteau fi disociate, astfel încât să se concluzioneze că sunt întrunite, în speță, numai elementele constitutive ale uneia, dar nu și ale celeilalte.

În continuare, Inspecția Judiciară a reluat și a dezvoltat punctual, aspectele de fapt și considerentele de drept expuse în acțiunea disciplinară care, din perspectiva concretă a probelor administrate, susțin, în întregime, în opinia autoarei recursului, întrunirea elementelor constitutive ale abaterii prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă și urmarea prejudiciabilă a respectivei fapte. Sub un alt aspect, recurenta menționată a criticat hotărârea atacată și din perspectiva considerentelor decisive pretins eronate, pe care instanța disciplinară și-ar fi întemeiat soluția majoritară.

În acest sens, s-a arătat, în esență, în primul rând, că, în mod greșit, motivând soluția de admitere a acțiunii disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. n) din legea specificată, Secția ar fi reținut că din înscrisurile dosarului ar rezulta că reprezentanții Fundației Germane pentru Cooperare Juridică Internațională au achitat suma de 400 euro, reprezentând contravaloarea excursiei cu autocarul, cu toate că, în realitate, din suma de 400 euro alocată, s-ar fi efectuat doar plata contravalorii combustibilului și a serviciilor șoferului, în cuantum total de 787,99 lei.

În al doilea rând, autoarea recursului a susținut că, tot eronat, instanța de disciplină ar fi reținut în motivarea soluției de admitere a acțiunii disciplinare în ceea ce privește săvârșirea abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din lege, faptul că din probatoriul administrat ar reieși faptul că demersul magistratului pârât de a obține un autocar pentru transportul judecătorilor la Curtea de Apel Craiova s-a făcut în urma solicitării martorului B., vicepreședintele Tribunalului Mehedinți. În fapt, din probele administrate de inspectorii judiciari, ar rezulta că necesitatea organizării transportului respectiv și asumarea în nume personal a acestui demers s-ar fi făcut de către pârât în considerarea promisiunii făcute candidatului C., iar nu vicepreședintelui instanței, ceea ce ar confirma susținerile din acțiunea disciplinară privind scopul real și interesul personal al magistratului în respectivul demers.

Și în ceea ce privește concluziile Secției pentru judecători referitoare la sancțiunea disciplinară stabilită cu opinia majoritară, titularul acțiunii disciplinare consideră că motivarea este contradictorie, iar soluția este nelegală, întrucât, în raport cu gravitatea însemnată a faptelor săvârșite, s-ar fi aplicat o sancțiune nejustificat de ușoară. II. Recursul pârâtului judecător Prin cererea formulată, pârâtul judecător A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii disciplinare promovate de Inspecția Judiciară și în ceea ce privește săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Cu titlu prealabil, în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., autorul acestui recurs a invocat situația de incompatibilitate absolută în care s-ar fi aflat doi dintre judecătorii ce au pronunțat hotărârea de sancționare, respectiv domnii judecători D. și E., care, în mai multe articole de presă, și-ar fi exprimat părerea cu privire la cele reținute de Inspecția Judiciară în sarcina sa, aspect pe care, dacă l-ar fi cunoscut anterior închiderii dezbaterilor, l-ar fi putut invoca în susținerea unei cereri de recuzare a acestora. În continuare, în susținerea recursului, magistratul a invocat o serie de critici de nelegalitate și netemeinicie, care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ. Sub un prim aspect, judecătorul recurent consideră că motivarea opiniei majoritare referitor la admiterea acțiunii disciplinare pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, ar fi în contradicție vădită cu argumentele expuse în aceeași opinie, relativ la respingerea acțiunii disciplinare pentru abaterea reglementată în art. 99 lit. i) din lege. Aspectele de fapt reținute ca fiind exoneratoare de răspundere în acest din urmă caz, ar avea, însă aceeași relevanță și pentru prima abatere și ar fi trebuit să fie reținute ca atare în hotărâre.

Sub un alt aspect, cu referire punctuală la considerentele expuse în opinia separată formulată în cauză, la dispozițiile art. 99 lit. n) și a) din Legea nr. 303/2004, republicată, precum și la probele administrate, recurentul a arătat, în esență, că întreaga stare de fapt reținută de către Inspecția Judiciară și de către Secția pentru judecători în argumentarea soluției de antrenare a răspunderii sale disciplinare ar fi fost în mod nelegal circumscrisă celor două abateri menționate, faptele astfel cum s-au desfășurat putând fi analizate, după părerea sa, din perspectiva unei posibile încălcări a Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Cât privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a menționat că, în mod greșit, s-ar fi stabilit existența laturii obiective, câtă vreme: neavând calitatea de reprezentant al organizatorilor evenimentului, în sarcina sa nu se putea reține obligația formulării unei solicitări instituționale pentru mijlocul de transport în discuție; nu-i poate fi imputat faptul că în contabilitatea liceului nu s-a evidențiat contravaloarea transportului respectiv; din nicio probă administrată nu ar rezulta că ar fi pretins omului politic în cauză obținerea mijlocului de transport cu titlu gratuit sau în condiții mai avantajoase decât pentru orice cetățean; în raport cu soluțiile defavorabile liceului, pe care le-a pronunțat, nu s-ar putea reține că și-ar fi folosit funcția pentru a obține un tratament favorabil acestei părți.

Recurentul apreciază că și în privința laturii subiective concluziile instanței de disciplină ar fi greșite, dovezile administrate sub acest aspect fiind, în opinia sa, de natură să infirme respectivele constatări. Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, magistratul a susținut, în primul rând că nu ar fi întrunită situația premisă prevăzută de textul legal incriminator, în sensul ca manifestările de natură a aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, ce-i sunt imputate, să fi avut loc în spațiul public și să fi ajuns la cunoștința publicului, aspecte ce nu s-ar regăsi în speță. În acest context, recurentul judecător a menționat, în esență, că faptele reținute în sarcina sa s-ar fi interpretat eronat.

Astfel, împrejurarea că nu s-a emis factură și că departamentul economico-contabil al Tribunalului Mehedinți nu a efectuat plata transportului, nu-i poate fi imputată și nu-i poate atrage, ca urmare, răspunderea disciplinară, cu atât mai mult cu cât, la momentul respectiv, era plecat din țară, nefiind, nici măcar tangențial, beneficiarul acelui serviciu. Din aceeași perspectivă, magistratul a subliniat că mijlocul de transport ar fi aparținut societății administrate de o altă persoană, care nu ar fi om politic, iar nu de către omului politic menționat în acțiunea disciplinară și în hotărâre, precum și că nu s-ar fi făcut dovada că ar fi solicitat mijlocul de transport cu titlu gratuit și nici că ar fi avut vreun interes legat de ocuparea funcției de conducere a Tribunalului Mehedinți, devreme ce, la data aceea, nici nu avea calitatea de judecător cu grad de tribunal.

Cât privește demersurile exclusiv informale efectuate sub acest aspect, acestea ar fi fost întreprinse la solicitarea reprezentantului Tribunalului Mehedinți, căruia îi incumba sarcina îndeplinirii atribuțiilor legale într-o atare situație. Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 30 mai 2016, completul de filtru a admis în principiu recursurile. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile și apărările formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține cele ce succed.

Se observă, sub un prim aspect, că, deși din perspective diferite, fiecare dintre autorii celor două recursuri deduse judecății, au criticat hotărârea atacată și în ceea ce privește motivarea. Cu toate că respectivele critici au fost formulate nuanțat, pentru sistematizarea expunerii, acestea vor fi examinate concomitent. Acest caz de recurs vizează lipsa considerentelor pe care se întemeiază soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Aspectele invocate de recurenți din acest punct de vedere nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată. Susținerile privind nemotivarea sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus considerentele care au determinat-o să aprecieze, după caz, că se poate sau nu se poate atrage angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului; aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, astfel, că faptele au fost, cel puțin din punct de vedere formal, examinate prin prisma unei analize complete a materialului probator administrat și a reglementărilor normative aplicabile, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Nu se pot reține nici susținerile privind pretinsele motive contradictorii cuprinse în hotărârea atacată. Împrejurarea că, în opinia majoritară, instanța de disciplină a reținut anumite argumente pentru a justifica faptul că numai unele fapte întrunesc elementele constitutive a două abateri disciplinare și, pe baza analizei concrete a probelor administrate și a elementelor circumstanțiale din fiecare cauză în parte, în considerarea unor argumente similare, a apreciat că alte fapte nu întrunesc și elementele celei de-a treia abateri invocate, nu are semnificația de contradicție propusă de recurenți și nu poate atrage nelegalitatea hotărârii din această perspectivă, câtă vreme, examinarea respectivelor fapte, aparent asemănătoare sau care ar putea avea o anume legătură de circumstanțe, s-a făcut prin prisma unor texte legale incriminatorii diferite, pentru abateri disciplinare ce reglementează situații premisă diferite.

Ca atare, corectă sau nu, soluția instanței de disciplină îndeplinește exigențele legale în privința motivării. Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare supuse examinării în speță. De asemenea, din conținutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției. Prin urmare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile ort. 488 alin. (1) pct, 6 C. proc.

civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. În ceea ce privește fondul cauzei, se reține că legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim faptul că abaterea disciplinară reprezintă încălcarea, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor comportamentale, constând într-o acțiune sau o omisiune, săvârșite de către o persoană, subiect al unui raport de muncă. Tot astfel, pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător și nex cauzal.

Toate acestea se stabilesc în cadrul unei cercetări prealabile, iar la individualizarea sancțiunii se vor avea în vedere criteriile legale, vizând circumstanțele reale ale faptei, cele personale ale făptuitorului și rezultatul produs. În speță, prin hotărârea atacată, cu opinia majoritară, instanța de disciplină a reținut în sarcina judecătorului-pârât A. numai săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru faptele descrise în acțiunea disciplinară, nu și a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) din legea specificată. I. În ceea ce privește recursul declarat de Inspecția Judiciară, se constată că nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Astfel, sub acest aspect, titularul acțiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărâre, Secția pentru judecători a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorul A. Prin raportarea probatoriului administrat la dispozițiile legale anterior menționate, se constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut că în sarcina judecătorului pârât nu se poate stabili și săvârșirea acestei abateri disciplinare. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

De asemenea, este adevărat că legiuitorul a precizat că reprezintă abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa. Ca atare, încălcarea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În consecință, pentru admiterea în tot a acțiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora. Această reglementare a regimului disciplinar nu privește condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal.

Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare. În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidențiază nerespectarea dispozițiilor procedurale care reglementează cazurile de incompatibilitate a judecătorului. Astfel, se constată că situația factuală invocată de titularul acțiunii disciplinare nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 41 și urm. C. proc. civ. care să atragă obligația magistratului de formulare a unei cereri de abținere.

Semnificativ în acest sens este faptul că probele administrate în cauză nu relevă faptul că judecătorul pârât, soția sa, ascendenții sau descendenții lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părțile respectivei cauze. Chiar dacă, într-adevăr, mijlocul de transport a fost pus la dispoziție de către directorul Liceului x, nu se poate susține că acest serviciu a constituit o liberalitate făcută magistratului, câtă vreme acesta nu avea calitatea de organizator al Școlii de Vară de la Orșova, reprezentanții fundației implicate au achitat suma solicitată de deținătorul mijlocului de transport, iar serviciul prestat nu l-a avantajat în mod direct și personal pe pârât sau pe vreuna dintre persoanele enumerate de art. 42 pct. 8 C. proc.

civ. Referitor la incidența dispozițiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ., s-a considerat că în cauză nu există dovezi sub aspect obiectiv sau subiectiv în sensul că judecătorul A. a urmărit sau acceptat afectarea imparțialității sau a aparenței de imparțialitate. Nu este lipsit de semnificație, din perspectiva examinată faptul că soluția pronunțată nu a fost una favorabilă Liceului x. Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentului pârât confirmă soluția instanței de disciplină atât din perspectiva existenței laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuție. Or, așa după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui volitiv care să poată evidenția existența vreunei forme de vinovăție, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecția Judiciară privind existența cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție. Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat. II. Analizând recursul declarat de judecătorul A., Înalta Curte constată că parte din criticile formulate de acesta sunt întemeiate, în sensul și pentru considerentele care se vor expune în continuare.

Primul motiv de recurs vizează o pretinsă stare de incompatibilitate a doi dintre membri instanței disciplinare, criticile formulate din această perspectivă putând fi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate menționată de recurentul judecător sub acest aspect nu se circumscrie acestui motiv de recurs.

Din interpretarea literală, logică și teleologică a textului procedural invocat de autorul criticii, respectiv a art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. rezultă, în primul rând, că, pentru a fi incident acest caz de incompatibilitate, judecătorul trebuie să-și fi exprimat anterior părerea cu privire la soluție, în cauza pe care a fost desemnat să o judece. împrejurările și înscrisurile invocate de recurentul magistrat nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor procedurale menționate în privința celor doi judecători, D. și E., din cadrul Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, dat fiind, pe de o parte, faptul că, din conținutul respectivelor mențiuni din articolele de presă depuse, nu reiese vreo referire la o soluție, iar, pe de altă parte, faptul că nu s-a făcut dovada că respectivele susțineri ar fi aparținut cu adevărat celor doi magistrați, aceștia declarând în mod explicit că afirmațiile nu le aparțin.

Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt în parte întemeiate. În limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată că criticile formulate de acest recurent au în vedere, în esență, greșita încadrare juridică dată faptelor, aplicarea unor texte legale ce nu au legătură cu faptele ce i-au fost reținute în sarcină și încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale acestor abateri disciplinare.

Aceste ipoteze se regăsesc parțial în considerentele hotărârii atacate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”. Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, în Codul deontologic menționat, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează demnitatea și onoarea profesiei de judecător”. Examinând faptele prin prisma exigențelor funcției pe care o ocupă recurentul-pârât, aceea de judecător, a îndatoririlor generate de statutul de magistrat, prin raportare la prevederile legale citate și la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată că instanța disciplinară a apreciat în mod eronat că, prin conținutul lor material, faptele din această perspectivă întrunesc elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare. Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară, se constată că, în mod corect, Secția pentru judecători a considerat că aceasta se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare menționate.

Referitor la existența faptei, se constată că probele au relevat, fără putință de tăgadă, faptul că, pe fondul unei relații apropiate cu o persoană de notorietate pe plan local, om de afaceri și lider al organizației municipale a unui partid politic, magistratul pârât i-a solicitat acestui om politic sprijinul pentru atribuirea, spre folosință, a unui autocar și pentru a beneficia de serviciile unui conducător auto, în vederea transportării alegătorilor judecători din Drobeta Turnu-Severin, la sediul Curții de Apel Craiova.

Toate actele materiale, constând în acțiunea de contactare a omului politic respectiv, pentru ca acesta să identifice și să faciliteze punerea la dispoziție a mijlocului de transport solicitat, în absența unei sesizări legale, instituționale, în acest sens, intervențiile repetate și implicarea directă în demersurile întreprinse sub acest aspect, prin modul în care s-au săvârșit, acceptându-se în mod tacit gratuitatea acestui transport, prin neîntocmirea formalităților legale pentru contractarea serviciului de transport și neluarea măsurilor necesare în vederea emiterii facturii pentru efectuarea plății, constituie, în mod evident, manifestarea unei atitudini în afara oricărui cadru legal și a unui comportament care sunt contrare demnității funcției de magistrat și aduc atingere onoarei profesionale și prestigiului justiției.

Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective și al urmării prejudiciabile, fapta reproșată recurentului-pârât întrunește cerința prevăzută de textul legal mai sus menționat. Sub aspectul laturii subiective, concluzia instanței de disciplină este confirmată de modul în care magistratul a acționat direct și fără echivoc în situația prezentată și care evidențiază existența factorului intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției acestuia, sub forma intenției.

Înalta Curte reține, în acest context și dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, în completarea și circumstanțierea noțiunilor de onoare sau probitate profesională, reglementate de art. 99 lit. a) din legea menționată, prevăd imperativ obligația judecătorilor de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie și societate, relațiile acestora trebuind să se bazeze pe respect și bună-credință.

Din această perspectivă, la aprecierea comportamentului reprobabil al recurentului-pârât, trebuie constatată incidența acestor dispoziții legale, lipsindu-se de relevanță aspectele învederate în recurs, de către magistrat, referitoare la faptul că respectivele demersuri nu s-ar fi săvârșit în spațiul public, împrejurarea că la momentul respectiv el s-ar fi aflat în concediu în străinătate, nefiind beneficiarul direct al operațiunii sau faptul că nu ar fi avut atribuții directe în ceea ce privește plata contravalorii serviciului de transport sau al verificării acestui aspect.

Chiar și în absența dovezilor privind aducerea la cunoștința publicului în mod direct a respectivei situații, implicarea activă a magistratului în rezolvarea unor probleme extrajudiciare care nu intrau în competența sa, discuțiile purtate în repetate rânduri cu un om politic local în privința recomandării unui mijloc de transport pentru colegi judecători (care putea fi identificat și obținut de către Tribunalul Mehedinți prin alte modalități, legale) aduc atingere probității profesionale a magistratului. Chiar și în ipoteza în care respectivul serviciu i-ar fi fost solicitat de conducerea Tribunalului Mehedinți, așa cum pretinde recurentul, în calitatea sa de judecător, recurentul trebuia să cunoască obligația de rezervă ce-i incumba și faptul că demersurile pe care le îndeplinea se impuneau a fi săvârșite numai în cadru legal și într-o manieră care să nu-i poată fi reproșată.

Este semnificativ de precizat, astfel că, potrivit art. 5 parag. 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și grijă față de demnitatea instanței și a tuturor persoanelor implicate”, aceste dispoziții trebuind coroborate cu cele ale art. 3 din același document, care consacră principiul respectului față de lege, precum și cu prevederile legale care reglementează statutul și deontologia funcției de judecător în România.

Mai mult, Înalta Curte atrage atenția că, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii, a încrederii societății față de sistemul de justiție, precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătățirii relațiilor cu publicul, importanța stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „imaginea populației despre sistemul judiciar este influențată de mass media, însă este conturată în mare măsură și de impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate de părți, jurați sau martori”. Mai mult, în actul menționat s-a reținut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient în orice fel. Percepțiile negative de acest fel se răspândesc cu ușurință”.

În raport cu cele expuse, o corectă încadrare a faptelor expuse, impune a se considera că acestea întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,-iar nu numai o încălcare a obligațiilor prevăzute de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, după cum propune recurentul judecător. Prin urmare, încadrând în conținutul acestei abateri disciplinare faptele anterior expuse, instanța de disciplină a aplicat corect art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, nefiind întemeiate criticile de nelegalitate expuse din perspectiva aceasta. Susținerea acestui recurent privind nelegala stabilire în sarcina sa a săvârșirii și a abaterii prevăzute de art. 99 lit. n) din aceeași lege, este însă, fondată.

Textul legal menționat reglementează conținutul abaterii disciplinare constând în folosirea funcției pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii. În cauză, ceea ce i s-a imputat magistratului din această perspectivă, a fost faptul că, în calitatea sa de președinte al Judecătoriei Orșova, ar fi solicitat directorului Liceului x Orșova, prin intermediul aceluiași om politic, punerea la dispoziție a unui mijloc de transport pentru folosul judecătorilor participanți la seminarul Școala de vară Orșova, organizat de I.N.M., fără a contracta acest serviciu în condițiile prevăzute de lege și acceptând ca omul politic respectiv să achite contravaloarea combustibilului, anterior efectuării excursiei.

Existența laturii obiective a acestei abateri a fost în mod incorect stabilită de către instanța de disciplină, în condițiile în care, comportamentul recurentului-pârât, concretizat în faptele arătate, nu atestă niciuna dintre situațiile premisă reglementate de legiuitor în conținutul abaterii în discuție. Astfel implicarea magistratului pentru buna desfășurare a unui seminar profesional la care participau judecători români și străini, în calitatea sa de reprezentant al instanței locale ce găzduia respectivul seminar profesional și care s-a limitat la procurarea unui mijloc de transport de la singurul deținător al unui astfel de mijloc de transport care corespundea exigențelor impuse de statutul beneficiarilor, în absența vreunei dovezi care să releve un folos sau vreun beneficiu pentru sine sau pentru alte persoane nu poate fi considerată abatere disciplinară în sensul incriminat de legiuitor.

În condițiile în care faptul plății respectivului serviciu de transport de către organizator a fost demonstrat fără putință de tăgadă, împrejurarea că suma plătită efectiv ar fi fost mai mică decât cea alocată în acest scop nu are relevanță în privința atragerii sau întinderii răspunderii disciplinare a recurentului judecător, Judecătoria Orșova nefiind organizatorul evenimentului. Întrucât și sub aspectul laturii subiective, modul în care magistratul a acționat în acest caz particular nu relevă existența vreunui alt scop al magistratului și nu demonstrează direct și fără echivoc existența factorului intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției; se constată că, în ceea ce privește atragerea răspunderii disciplinare pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a făcut nelegal.

Ca urmare, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune înlăturarea din sarcina recurentului și a acestei abateri ce a fost reținută de către instanța de disciplină, întrucât faptele reproșate nu întrunesc elementele ei constitutive. În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de A. este fondat și va fi admis. În ceea ce privește-soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ. Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte [art. 312 alin. (2) din codul menționat], prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru judecători în materie disciplinară atacată - nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri. Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului.

Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare. Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidență. Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului. Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc.

civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc.

civ. Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte va admite recursul judecătorului pârât, va casa în parte hotărârea recurată, în sensul că, în fond, va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa și pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare; va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și va respinge, ca nefondat, recursul Inspecției Judiciare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 28/J din 21 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară. Casează în parte hotărârea atacată și, în fond, respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată împotriva judecătorului A. și pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 28/J din 21 octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iulie 2016.