ÎCCJ, Decizia nr. 249/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 249/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă

nr. 249/2016

Asupra recursurilor de față, constată următoarele;

La data de 7 ianuarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

Dosarul nr. x/1/2016, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția

Judiciară și A., judecător la Tribunalul Mehedinți,

împotriva hotărârii nr. 28/J din 21 octombrie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în

materie disciplinară.

I. Recursul titularului acțiunii disciplinare

Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate

și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare, iar, în rejudecare,

admiterea, în tot, a acestei acțiuni formulate împotriva

judecătorului A., pentru săvârșirea abaterilor disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a), i) și n) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

astfel cum acestea au fost reținute în acțiune și aplicarea unei

sancțiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. 100 din legea

menționată, raportat la faptele care se circumscriu abaterilor

sesizate, la gravitatea lor, precum și la conduita pe care judecătorul

ar fi avut-o pe parcursul soluționării acțiunii disciplinare.

În opinia Inspecției Judiciare, motivele de nelegalitate care ar

justifica admiterea recursului se circumscriu cazurilor de casare

prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cele două motive de casare au fost detaliate și prezentate

concomitent din perspectiva fiecărei fapte ce a făcut obiectul

acțiunii disciplinare, titularul acțiunii disciplinare

susținând, în esență, că Secția pentru judecători

a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând unele dintre probele

administrate nemijlocit atât în faza cercetării disciplinare, cât și

de către instanța de disciplină, fără a argumenta

înlăturarea acestora ori făcând în mod eronat trimitere la acestea, cu

consecința denaturării stării de fapt deduse judecății

și a motivării contradictorii a soluției adoptate.

Incidența primului motiv ar atrage, consideră recurenta

Inspecția Judiciară, pe cale de consecință, încălcarea

sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor

prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Distinct, această recurentă a susținut că

înțelege să critice și argumentarea soluției de admitere în

parte a acțiunii disciplinare, în ceea ce privește săvârșirea

de către judecătorul pârât a abaterilor prevăzute de art. 99

lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, întrucât aceasta ar

conține erori ale instanței disciplinare, de natură

factuală, care, în situația în care ar intra sub autoritatea lucrului

judecat, ar prejudicia Inspecția Judiciară.

Sub un prim aspect, cu referire la situația de fapt expusă în

acțiunea disciplinară din perspectiva abaterii disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, s-a susținut

că, în mod nelegal, Secția pentru judecători ar fi reținut

că aceasta nu se circumscrie abaterii invocate, în condițiile în

care, aceeași instanță a reținut totuși

săvârșirea abaterii reglementate de art. 99 lit. n) din lege, iar

cele două abateri ar fi, în opinia recurentei, în strânsă

legătură, în sensul că prima ar fi consecința celei de-a

doua. Motivarea ar fi, din acest punct de vedere, în contradicție

flagrantă cu cele statuate referitor la existența laturii obiective a

acestei a doua abateri, titularul acțiunii disciplinare apreciind în

esență, pe de o parte, că existența faptelor a fost

dovedită, iar, pe de altă parte, că, prin raportare la

stabilirea existenței celei de-a doua abateri disciplinare și

interpretarea sistemică a normelor ce reglementează respectivele

abateri, la modalitatea concretă în care s-au desfășurat

faptele, așa cum acest lucru rezultă din probele administrate, cele

două abateri nu puteau fi disociate, astfel încât să se concluzioneze

că sunt întrunite, în speță, numai elementele constitutive ale

uneia, dar nu și ale celeilalte.

În continuare, Inspecția Judiciară a reluat și a

dezvoltat punctual, aspectele de fapt și considerentele de drept expuse în

acțiunea disciplinară care, din perspectiva concretă a probelor

administrate, susțin, în întregime, în opinia autoarei recursului,

întrunirea elementelor constitutive ale abaterii prevăzute de art. 99 lit.

i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu referire la latura

obiectivă, latura subiectivă și urmarea prejudiciabilă a

respectivei fapte.

Sub un alt aspect, recurenta menționată a criticat

hotărârea atacată și din perspectiva considerentelor decisive

pretins eronate, pe care instanța disciplinară și-ar fi întemeiat

soluția majoritară.

În acest sens, s-a arătat, în esență, în primul rând,

că, în mod greșit, motivând soluția de admitere a acțiunii

disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. n) din legea

specificată, Secția ar fi reținut că din înscrisurile

dosarului ar rezulta că reprezentanții Fundației Germane pentru

Cooperare Juridică Internațională au achitat suma de 400 euro,

reprezentând contravaloarea excursiei cu autocarul, cu toate că, în

realitate, din suma de 400 euro alocată, s-ar fi efectuat doar plata

contravalorii combustibilului și a serviciilor șoferului, în cuantum

total de 787,99 lei.

În al doilea rând, autoarea recursului a susținut că, tot

eronat, instanța de disciplină ar fi reținut în motivarea

soluției de admitere a acțiunii disciplinare în ceea ce privește

săvârșirea abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din lege,

faptul că din probatoriul administrat ar reieși faptul că

demersul magistratului pârât de a obține un autocar pentru transportul

judecătorilor la Curtea de Apel Craiova s-a făcut în urma

solicitării martorului B., vicepreședintele Tribunalului

Mehedinți. În fapt, din probele administrate de inspectorii judiciari, ar

rezulta că necesitatea organizării transportului respectiv și

asumarea în nume personal a acestui demers s-ar fi făcut de către

pârât în considerarea promisiunii făcute candidatului C., iar nu

vicepreședintelui instanței, ceea ce ar confirma susținerile din

acțiunea disciplinară privind scopul real și interesul personal

al magistratului în respectivul demers.

Și în ceea ce privește concluziile Secției pentru

judecători referitoare la sancțiunea disciplinară stabilită

cu opinia majoritară, titularul acțiunii disciplinare consideră

că motivarea este contradictorie, iar soluția este nelegală,

întrucât, în raport cu gravitatea însemnată a faptelor

săvârșite, s-ar fi aplicat o sancțiune nejustificat de

ușoară.

II. Recursul pârâtului judecător

Prin cererea formulată, pârâtul judecător A. a solicitat

admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

respingerii acțiunii disciplinare promovate de Inspecția

Judiciară și în ceea ce privește săvârșirea abaterilor

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr.

303/2004, republicată.

Cu titlu prealabil, în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ., autorul acestui recurs a invocat situația de

incompatibilitate absolută în care s-ar fi aflat doi dintre

judecătorii ce au pronunțat hotărârea de sancționare,

respectiv domnii judecători D. și E., care, în mai multe articole de

presă, și-ar fi exprimat părerea cu privire la cele

reținute de Inspecția Judiciară în sarcina sa, aspect pe care,

dacă l-ar fi cunoscut anterior închiderii dezbaterilor, l-ar fi putut

invoca în susținerea unei cereri de recuzare a acestora.

În continuare, în susținerea recursului, magistratul a invocat o

serie de critici de nelegalitate și netemeinicie, care se circumscriu, în

opinia sa, motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, judecătorul recurent consideră că

motivarea opiniei majoritare referitor la admiterea acțiunii disciplinare

pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. n) din

Legea nr. 303/2004, republicată, ar fi în contradicție

vădită cu argumentele expuse în aceeași opinie, relativ la

respingerea acțiunii disciplinare pentru abaterea reglementată în

art. 99 lit. i) din lege. Aspectele de fapt reținute ca fiind exoneratoare

de răspundere în acest din urmă caz, ar avea, însă aceeași

relevanță și pentru prima abatere și ar fi trebuit să

fie reținute ca atare în hotărâre.

Sub un alt aspect, cu referire punctuală la considerentele expuse

în opinia separată formulată în cauză, la dispozițiile art.

99 lit. n) și a) din Legea nr. 303/2004, republicată, precum și

la probele administrate, recurentul a arătat, în esență, că

întreaga stare de fapt reținută de către Inspecția

Judiciară și de către Secția pentru judecători în

argumentarea soluției de antrenare a răspunderii sale disciplinare ar

fi fost în mod nelegal circumscrisă celor două abateri

menționate, faptele astfel cum s-au desfășurat putând fi

analizate, după părerea sa, din perspectiva unei posibile

încălcări a Codului deontologic al judecătorilor și

procurorilor.

Cât privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. n) din

Legea nr. 303/2004, republicată, s-a menționat că, în mod

greșit, s-ar fi stabilit existența laturii obiective, câtă

vreme: neavând calitatea de reprezentant al organizatorilor evenimentului, în

sarcina sa nu se putea reține obligația formulării unei

solicitări instituționale pentru mijlocul de transport în

discuție; nu-i poate fi imputat faptul că în contabilitatea liceului

nu s-a evidențiat contravaloarea transportului respectiv; din nicio

probă administrată nu ar rezulta că ar fi pretins omului politic

în cauză obținerea mijlocului de transport cu titlu gratuit sau în

condiții mai avantajoase decât pentru orice cetățean; în raport

cu soluțiile defavorabile liceului, pe care le-a pronunțat, nu s-ar

putea reține că și-ar fi folosit funcția pentru a

obține un tratament favorabil acestei părți.

Recurentul apreciază că și în privința laturii

subiective concluziile instanței de disciplină ar fi greșite,

dovezile administrate sub acest aspect fiind, în opinia sa, de natură

să infirme respectivele constatări.

Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea

nr. 303/2004, republicată, magistratul a susținut, în primul rând

că nu ar fi întrunită situația premisă prevăzută

de textul legal incriminator, în sensul ca manifestările de natură a

aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului

justiției, ce-i sunt imputate, să fi avut loc în spațiul public

și să fi ajuns la cunoștința publicului, aspecte ce nu s-ar

regăsi în speță.

În acest context, recurentul judecător a menționat, în

esență, că faptele reținute în sarcina sa s-ar fi

interpretat eronat.

Astfel, împrejurarea că nu s-a emis factură și că

departamentul economico-contabil al Tribunalului Mehedinți nu a efectuat

plata transportului, nu-i poate fi imputată și nu-i poate atrage, ca

urmare, răspunderea disciplinară, cu atât mai mult cu cât, la

momentul respectiv, era plecat din țară, nefiind, nici măcar

tangențial, beneficiarul acelui serviciu.

Din aceeași perspectivă, magistratul a subliniat că

mijlocul de transport ar fi aparținut societății administrate de

o altă persoană, care nu ar fi om politic, iar nu de către

omului politic menționat în acțiunea disciplinară și în

hotărâre, precum și că nu s-ar fi făcut dovada că ar

fi solicitat mijlocul de transport cu titlu gratuit și nici că ar fi

avut vreun interes legat de ocuparea funcției de conducere a Tribunalului

Mehedinți, devreme ce, la data aceea, nici nu avea calitatea de

judecător cu grad de tribunal.

Cât privește demersurile exclusiv informale efectuate sub acest

aspect, acestea ar fi fost întreprinse la solicitarea reprezentantului

Tribunalului Mehedinți, căruia îi incumba sarcina îndeplinirii

atribuțiilor legale într-o atare situație.

Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de

formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și

condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3)

din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, prin încheierea din data de 30 mai 2016,

completul de filtru a admis în principiu recursurile.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și

lucrările dosarului, cu criticile și apărările formulate de

recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta

Curte reține cele ce succed.

Se observă, sub un prim aspect, că, deși din perspective

diferite, fiecare dintre autorii celor două recursuri deduse

judecății, au criticat hotărârea atacată și în ceea ce

privește motivarea.

Cu toate că respectivele critici au fost formulate nuanțat,

pentru sistematizarea expunerii, acestea vor fi examinate concomitent.

Acest caz de recurs vizează lipsa considerentelor pe care se

întemeiază soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii

atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere

atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau

când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura

cauzei”.

Aspectele invocate de recurenți din acest punct de vedere nu se

circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală

menționată.

Susținerile privind nemotivarea sunt contrazise de conținutul

hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus

considerentele care au determinat-o să aprecieze, după caz, că

se poate sau nu se poate atrage angajarea răspunderii disciplinare a

judecătorului; aspect care denotă îndeplinirea cerințelor

prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art.

425 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată, astfel, că faptele au fost, cel puțin din

punct de vedere formal, examinate prin prisma unei analize complete a

materialului probator administrat și a reglementărilor normative

aplicabile, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru

pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică

și coerentă, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii,

fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Nu se pot reține nici susținerile privind pretinsele motive

contradictorii cuprinse în hotărârea atacată.

Împrejurarea că, în opinia majoritară, instanța de

disciplină a reținut anumite argumente pentru a justifica faptul

că numai unele fapte întrunesc elementele constitutive a două abateri

disciplinare și, pe baza analizei concrete a probelor administrate și

a elementelor circumstanțiale din fiecare cauză în parte, în

considerarea unor argumente similare, a apreciat că alte fapte nu

întrunesc și elementele celei de-a treia abateri invocate, nu are

semnificația de contradicție propusă de recurenți și

nu poate atrage nelegalitatea hotărârii din această perspectivă,

câtă vreme, examinarea respectivelor fapte, aparent asemănătoare

sau care ar putea avea o anume legătură de circumstanțe, s-a

făcut prin prisma unor texte legale incriminatorii diferite, pentru

abateri disciplinare ce reglementează situații premisă diferite.

Ca atare, corectă sau nu, soluția instanței de disciplină

îndeplinește exigențele legale în privința motivării.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate,

rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă

măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu

prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare

supuse examinării în speță.

De asemenea, din conținutul hotărârii se constată

că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din

materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale

pentru pronunțarea soluției.

Prin urmare, se reține că nu este incident cazul de casare

întemeiat pe dispozițiile ort. 488 alin. (1) pct, 6 C. proc. civ.,

motivarea corespunzătoare permițând verificarea

conformității hotărârii atacate, cu legea.

În ceea ce privește fondul cauzei, se reține că

legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii

disciplinare au stabilit unanim faptul că abaterea disciplinară

reprezintă încălcarea, cu vinovăție, a obligațiilor de

serviciu sau a normelor comportamentale, constând într-o acțiune sau o

omisiune, săvârșite de către o persoană, subiect al unui

raport de muncă.

Tot astfel, pentru ca răspunderea disciplinară să poată

fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară

să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura

obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător

și nex cauzal. Toate acestea se stabilesc în cadrul unei cercetări prealabile,

iar la individualizarea sancțiunii se vor avea în vedere criteriile

legale, vizând circumstanțele reale ale faptei, cele personale ale

făptuitorului și rezultatul produs.

În speță, prin hotărârea atacată, cu opinia

majoritară, instanța de disciplină a reținut în sarcina

judecătorului-pârât A. numai săvârșirea abaterilor disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

pentru faptele descrise în acțiunea disciplinară, nu și a

abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) din legea

specificată.

I. În ceea ce privește recursul declarat de Inspecția

Judiciară, se constată că nu este întemeiat nici motivul de

recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sub acest aspect, titularul acțiunii disciplinare

critică modul în care, prin hotărâre, Secția pentru

judecători a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea

și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, de către judecătorul A.

Prin raportarea probatoriului administrat la dispozițiile legale

anterior menționate, se constată, însă, că, în mod corect,

instanța de disciplină a reținut că în sarcina judecătorului

pârât nu se poate stabili și săvârșirea acestei abateri

disciplinare.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru

abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care

afectează prestigiul justiției.

De asemenea, este adevărat că legiuitorul a precizat că

reprezintă abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se

abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că

există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

Ca atare, încălcarea acestei obligații ar putea, în

condiții determinate, să atragă răspunderea

disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin

statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi

întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În consecință, pentru admiterea în tot a acțiunii

disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. i) din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al

judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al

acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor

disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare a regimului disciplinar nu privește

condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât

respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere

rămân cele reglementate de dreptul comun.

Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în

cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive

ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile

sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la

faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat,

latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre

formele sale, producerea unui rezultat vătămător și nex

cauzal.

Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive

ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare

legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce

privește latura obiectivă, starea de fapt, așa cum, în mod just,

a reținut instanța de disciplină pe baza probatoriului

administrat, nu evidențiază nerespectarea dispozițiilor

procedurale care reglementează cazurile de incompatibilitate a

judecătorului.

Astfel, se constată că situația factuală

invocată de titularul acțiunii disciplinare nu se încadrează în

niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 41 și urm. C. proc. civ.

care să atragă obligația magistratului de formulare a unei

cereri de abținere.

Semnificativ în acest sens este faptul că probele administrate în

cauză nu relevă faptul că judecătorul pârât, soția sa,

ascendenții sau descendenții lor au primit daruri sau promisiuni de

daruri ori alte avantaje de la una dintre părțile respectivei cauze.

Chiar dacă, într-adevăr, mijlocul de transport a fost pus la

dispoziție de către directorul Liceului x, nu se poate susține

că acest serviciu a constituit o liberalitate făcută

magistratului, câtă vreme acesta nu avea calitatea de organizator al

Școlii de Vară de la Orșova, reprezentanții fundației

implicate au achitat suma solicitată de deținătorul mijlocului

de transport, iar serviciul prestat nu l-a avantajat în mod direct și

personal pe pârât sau pe vreuna dintre persoanele enumerate de art. 42 pct. 8 C.

proc. civ.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 42 pct. 13 C. proc.

civ., s-a considerat că în cauză nu există dovezi sub aspect

obiectiv sau subiectiv în sensul că judecătorul A. a urmărit sau

acceptat afectarea imparțialității sau a aparenței de

imparțialitate.

Nu este lipsit de semnificație, din perspectiva examinată

faptul că soluția pronunțată nu a fost una favorabilă

Liceului x.

Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului

recurentului pârât confirmă soluția instanței de disciplină

atât din perspectiva existenței laturii obiective, a urmării

prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii

disciplinare în discuție.

Or, așa după cum, pe bună dreptate, a apreciat

instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada

existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui

volitiv care să poată evidenția existența vreunei forme de

vinovăție, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecția

Judiciară privind existența cumulativă a elementelor

constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect

respinsă, în ceea ce privește abaterea disciplinară

reglementată de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a

atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt

probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere

disciplinară al faptei și, ca atare, înlătură temeiul

răspunderii disciplinare.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim

recurs, ca nefondat.

II. Analizând recursul declarat de judecătorul A., Înalta Curte

constată că parte din criticile formulate de acesta sunt întemeiate,

în sensul și pentru considerentele care se vor expune în continuare.

Primul motiv de recurs vizează o pretinsă stare de

incompatibilitate a doi dintre membri instanței disciplinare, criticile

formulate din această perspectivă putând fi circumscrise prevederilor

art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere

atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat

regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele

mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât

nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite

în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate

menționată de recurentul judecător sub acest aspect nu se

circumscrie acestui motiv de recurs.

Din interpretarea literală, logică și teleologică a

textului procedural invocat de autorul criticii, respectiv a art. 42 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ. rezultă, în primul rând, că, pentru a fi

incident acest caz de incompatibilitate, judecătorul trebuie

să-și fi exprimat anterior părerea cu privire la soluție,

în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

împrejurările și înscrisurile invocate de recurentul

magistrat nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor

procedurale menționate în privința celor doi judecători, D.

și E., din cadrul Secției pentru judecători a Consiliului

Superior al Magistraturii, dat fiind, pe de o parte, faptul că, din

conținutul respectivelor mențiuni din articolele de presă

depuse, nu reiese vreo referire la o soluție, iar, pe de altă parte,

faptul că nu s-a făcut dovada că respectivele susțineri ar

fi aparținut cu adevărat celor doi magistrați, aceștia

declarând în mod explicit că afirmațiile nu le aparțin.

Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se

justifică, se constată că nu este incident cazul de casare

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de

recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că argumentele invocate sunt în parte întemeiate.

În limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control

judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se

constată că criticile formulate de acest recurent au în vedere, în

esență, greșita încadrare juridică dată faptelor,

aplicarea unor texte legale ce nu au legătură cu faptele ce i-au fost

reținute în sarcină și încălcarea legii de drept

substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale acestor

abateri disciplinare.

Aceste ipoteze se regăsesc parțial în considerentele

hotărârii atacate.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. a)

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau

probității profesionale ori prestigiului justiției,

săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor

de serviciu”.

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea

nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt

obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația

legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor,

să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, în Codul

deontologic menționat, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează demnitatea

și onoarea profesiei de judecător”.

Examinând faptele prin prisma exigențelor funcției pe care o

ocupă recurentul-pârât, aceea de judecător, a îndatoririlor generate

de statutul de magistrat, prin raportare la prevederile legale citate și

la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată că

instanța disciplinară a apreciat în mod eronat că, prin

conținutul lor material, faptele din această perspectivă

întrunesc elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.

Raportând aceste dispoziții legale la situația de fapt

expusă în acțiunea disciplinară, se constată că, în

mod corect, Secția pentru judecători a considerat că aceasta se

circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare menționate.

Referitor la existența faptei, se constată că probele au

relevat, fără putință de tăgadă, faptul că,

pe fondul unei relații apropiate cu o persoană de notorietate pe plan

local, om de afaceri și lider al organizației municipale a unui

partid politic, magistratul pârât i-a solicitat acestui om politic sprijinul

pentru atribuirea, spre folosință, a unui autocar și pentru a

beneficia de serviciile unui conducător auto, în vederea

transportării alegătorilor judecători din Drobeta Turnu-Severin,

la sediul Curții de Apel Craiova.

Toate actele materiale, constând în acțiunea de contactare a

omului politic respectiv, pentru ca acesta să identifice și să

faciliteze punerea la dispoziție a mijlocului de transport solicitat, în

absența unei sesizări legale, instituționale, în acest sens,

intervențiile repetate și implicarea directă în demersurile

întreprinse sub acest aspect, prin modul în care s-au săvârșit,

acceptându-se în mod tacit gratuitatea acestui transport, prin neîntocmirea

formalităților legale pentru contractarea serviciului de transport

și neluarea măsurilor necesare în vederea emiterii facturii pentru

efectuarea plății, constituie, în mod evident, manifestarea unei

atitudini în afara oricărui cadru legal și a unui comportament care

sunt contrare demnității funcției de magistrat și aduc

atingere onoarei profesionale și prestigiului justiției.

Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii

obiective și al urmării prejudiciabile, fapta reproșată

recurentului-pârât întrunește cerința prevăzută de textul

legal mai sus menționat.

Sub aspectul laturii subiective, concluzia instanței de

disciplină este confirmată de modul în care magistratul a

acționat direct și fără echivoc în situația

prezentată și care evidențiază existența factorului

intelectiv și a celui volițional, deci a vinovăției

acestuia, sub forma intenției.

Înalta Curte reține, în acest context și dispozițiile

art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, care, în completarea și

circumstanțierea noțiunilor de onoare sau probitate

profesională, reglementate de art. 99 lit. a) din legea

menționată, prevăd imperativ obligația judecătorilor

de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să

compromită demnitatea lor în profesie și societate, relațiile

acestora trebuind să se bazeze pe respect și

bună-credință.

Din această perspectivă, la aprecierea comportamentului

reprobabil al recurentului-pârât, trebuie constatată incidența

acestor dispoziții legale, lipsindu-se de relevanță aspectele

învederate în recurs, de către magistrat, referitoare la faptul că

respectivele demersuri nu s-ar fi săvârșit în spațiul public,

împrejurarea că la momentul respectiv el s-ar fi aflat în concediu în străinătate,

nefiind beneficiarul direct al operațiunii sau faptul că nu ar fi

avut atribuții directe în ceea ce privește plata contravalorii

serviciului de transport sau al verificării acestui aspect.

Chiar și în absența dovezilor privind aducerea la

cunoștința publicului în mod direct a respectivei situații,

implicarea activă a magistratului în rezolvarea unor probleme

extrajudiciare care nu intrau în competența sa, discuțiile purtate în

repetate rânduri cu un om politic local în privința recomandării unui

mijloc de transport pentru colegi judecători (care putea fi identificat

și obținut de către Tribunalul Mehedinți prin alte

modalități, legale) aduc atingere probității profesionale a

magistratului.

Chiar și în ipoteza în care respectivul serviciu i-ar fi fost

solicitat de conducerea Tribunalului Mehedinți, așa cum pretinde

recurentul, în calitatea sa de judecător, recurentul trebuia să

cunoască obligația de rezervă ce-i incumba și faptul

că demersurile pe care le îndeplinea se impuneau a fi săvârșite

numai în cadru legal și într-o manieră care să nu-i poată

fi reproșată.

Este semnificativ de precizat, astfel că, potrivit art. 5 parag. 2

din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie

să-și îndeplinească îndatoririle cu prudență și

grijă față de demnitatea instanței și a tuturor

persoanelor implicate”, aceste dispoziții trebuind coroborate cu cele ale

art. 3 din același document, care consacră principiul respectului

față de lege, precum și cu prevederile legale care

reglementează statutul și deontologia funcției de judecător

în România.

Mai mult, Înalta Curte atrage atenția că, prin Opinia nr. 7

(2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția

Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „Justiția

și societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al

justiției, importanța îmbunătățirii înțelegerii,

a încrederii societății față de sistemul de justiție,

precum și a eforturilor judecătorilor și personalului auxiliar

de la instanțe pentru a le câștiga respectul și încrederea

referitor la capacitatea instanțelor de a-și îndeplini funcția.

De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătățirii

relațiilor cu publicul, importanța stabilirii de programe care

să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor,

personalului auxiliar, avocaților etc. și s-a arătat că „imaginea

populației despre sistemul judiciar este influențată de mass

media, însă este conturată în mare măsură și de

impresiile cetățenilor care participă la procese în calitate de

părți, jurați sau martori”.

Mai mult, în actul menționat s-a reținut că „Aceste

impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi

(judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau

ineficient în orice fel. Percepțiile negative de acest fel se

răspândesc cu ușurință”.

În

raport cu cele expuse, o corectă încadrare

a faptelor expuse, impune a se considera că acestea întrunesc elementele

constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare,-iar nu numai o încălcare a obligațiilor

prevăzute de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor,

după cum propune recurentul judecător.

Prin urmare, încadrând în conținutul acestei abateri disciplinare

faptele anterior expuse, instanța de disciplină a aplicat corect art.

99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, nefiind întemeiate

criticile de nelegalitate expuse din perspectiva aceasta.

Susținerea acestui recurent privind nelegala stabilire în sarcina

sa a săvârșirii și a abaterii prevăzute de art. 99 lit. n) din

aceeași lege, este însă, fondată.

Textul legal menționat reglementează conținutul abaterii

disciplinare constând în folosirea funcției pentru a obține un

tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile

pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea

rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor

persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți

cetățenii.

În cauză, ceea ce i s-a imputat magistratului din această

perspectivă, a fost faptul că, în calitatea sa de președinte al

Judecătoriei Orșova, ar fi solicitat directorului Liceului x

Orșova, prin intermediul aceluiași om politic, punerea la

dispoziție a unui mijloc de transport pentru folosul judecătorilor

participanți la seminarul Școala de vară Orșova, organizat

de I.N.M., fără a contracta acest serviciu în condițiile

prevăzute de lege și acceptând ca omul politic respectiv să

achite contravaloarea combustibilului, anterior efectuării excursiei.

Existența laturii obiective a acestei abateri a fost în mod

incorect stabilită de către instanța de disciplină, în

condițiile în care, comportamentul recurentului-pârât, concretizat în

faptele arătate, nu atestă niciuna dintre situațiile premisă

reglementate de legiuitor în conținutul abaterii în discuție.

Astfel implicarea magistratului pentru buna desfășurare a

unui seminar profesional la care participau judecători români și

străini, în calitatea sa de reprezentant al instanței locale ce

găzduia respectivul seminar profesional și care s-a limitat la

procurarea unui mijloc de transport de la singurul deținător al unui

astfel de mijloc de transport care corespundea exigențelor impuse de

statutul beneficiarilor, în absența vreunei dovezi care să releve un

folos sau vreun beneficiu pentru sine sau pentru alte persoane nu poate fi

considerată abatere disciplinară în sensul incriminat de legiuitor.

În condițiile în care faptul plății respectivului

serviciu de transport de către organizator a fost demonstrat

fără putință de tăgadă, împrejurarea că suma

plătită efectiv ar fi fost mai mică decât cea alocată în

acest scop nu are relevanță în privința atragerii sau întinderii

răspunderii disciplinare a recurentului judecător, Judecătoria Orșova

nefiind organizatorul evenimentului.

Întrucât și sub aspectul laturii subiective, modul în care

magistratul a acționat în acest caz particular nu relevă

existența vreunui alt scop al magistratului și nu demonstrează

direct și fără echivoc existența factorului intelectiv

și a celui volițional, deci a vinovăției; se constată

că, în ceea ce privește atragerea răspunderii disciplinare

pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din

Legea nr. 303/2004, republicată, s-a făcut nelegal. Ca urmare,

constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., se impune înlăturarea din sarcina recurentului

și a acestei abateri ce a fost reținută de către

instanța de disciplină, întrucât faptele reproșate nu întrunesc

elementele ei constitutive.

În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49

alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

recursul declarat de A. este fondat și va fi admis.

În ceea ce privește-soluția ce urmează a fi

pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva

precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii

disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc.

civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010,

respectiv noul C. proc. civ.

Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care

prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată

putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte [art. 312 alin.

(2) din codul menționat], prevederile noului C. proc. civ. reglementează

prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului,

hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (...)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă

interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că,

urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru

judecători în materie disciplinară atacată - nu poate fi

modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot

sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu

reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le

pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din

interpretarea literală, logică și teleologică a

dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a

avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare

prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de

competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă

instanță judecătorească (instanța de apel sau prima

instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste

ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din

partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei

Curți de Casație și Justiție - ca instanță de

recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție

și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al

Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de

instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a

magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor

art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie

specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate

de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text,

așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de

judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor

prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a

existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra

litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să

pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre

rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidență.

Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin

raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de

incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în

primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât

nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul

trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al

Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu

dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și

funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al

Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă

rejudecarea după casare de către o altă secție sau de

către aceeași secție într-o altă componență, a

litigiului.

Cu toată insuficiența și forma inadecvată a

soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare

să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce

vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al

procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2)

și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a

diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură

indicate, a particularităților și specificității

contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a

spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii

și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în

această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători,

poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu

reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu

dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte va admite

recursul judecătorului pârât, va casa în parte hotărârea

recurată, în sensul că, în fond, va respinge, ca neîntemeiată,

acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa și pentru

săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare; va menține celelalte dispoziții ale hotărârii

atacate și va respinge, ca nefondat, recursul Inspecției Judiciare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Admite recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 28/J din 21

octombrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru procurori în materie disciplinară.

Casează în parte hotărârea atacată și, în fond,

respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată

împotriva judecătorului A. și pentru săvârșirea abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară

împotriva hotărârii nr. 28/J din 21 octombrie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în

materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 11 iulie 2016.