ÎCCJ, Decizia nr. 289/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 289/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 289/2016

Asupra recursului de față, prin

raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului

București, împotriva hotărârii nr. 20/J din 23 septembrie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii -Secția pentru judecători în materie

disciplinară

În susținerea recursului, magistratul

a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute

de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., învederând,

în esență, următoarele:

fi respins greșit excepția inadmisibilității acțiunii disciplinare

exercitate în baza sesizării din oficiu a Inspecției Judiciare din data

de 29 iulie 2014, cu toate că, așa cum a susținut, împotriva sa ar

fi fost pornite și derulate două proceduri disciplinare cu același

obiect, contrar dispozițiilor art. 47 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004

și, ca atare, hotărârea instanței de disciplină ar fi lovită

de nulitate, pentru nelegala învestire a Secției cu acțiunea întemeiată

pe sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare;

cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, faptele,

astfel cum au fost reținute, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterii

disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004,

republicată.

Se consideră că, în mod greșit,

instanța de disciplină a reținut caracterul imputabil al faptei și

existența laturii subiective, în condițiile în care, existența unor

cauze obiective ar fi de natură să infirme aceste constatări ale

Secției pentru judecători.

În acest context, autoarea recursului a

învederat, în esență, faptul că nu s-ar fi ținut cont de toate

aspectele și circumstanțele invocate în apărare, legate de volumul

real de activitate, foarte ridicat, situat mult peste programul optim stabilit prin

hotărâre de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii; lipsa condițiilor

de muncă adecvate - ca obligație a statului pentru eficientizarea activității

judecătorului; gradul crescut de complexitate a cauzelor pe care le-a soluționat;

existența stocului acumulat, pe care l-ar fi diminuat considerabil; efortul

prelungit pentru instrumentarea cauzelor, deliberarea și pronunțarea respectivelor

hotărâri; timpul îndelungat în care s-a aflat în incapacitate de muncă

(9 luni), urmare unei boli și a unei intervenții chirurgicale; preocuparea

constantă pentru calitatea lucrărilor întocmite; exercitarea și a

unor îndatoriri familiale.

fi făcut fără a se ține cont de toate circumstanțele personale,

profesionale și legate de viața privată, care ar fi trebuit să

fie avute în vedere prin prisma materialului probator administrat, conform prevederilor

art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea

recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate și

respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii disciplinare având la bază

sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare și, ca neîntemeiată,

a acțiunii disciplinare având la bază rezoluția de admitere a sesizărilor

formulate de petenții persoane fizice, pentru lipsa caracterului imputabil

și ca urmare a faptului că hotărârile judecătorești din

cele două dosare au fost redactate înainte de pronunțarea hotărârii

recurate; iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii atacate și respingerea,

ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare, pentru neîndeplinirea condițiilor

art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, în ceea ce privește motivele

imputabile sau, în „subsidiarul îndepărtat”, casarea hotărârii recurate

și reindividualizarea sancțiunii, în sensul înlocuirii sancțiunii

disciplinare aplicate, cu una mai ușoară.

Intimata Inspecția Judiciară

a depus întâmpinare, prin care a solicitat, punctual, în esență, cu referire

la aspectele de fapt și de drept expuse în acțiunea disciplinară

și la probele administrate, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată de către

intimată a fost comunicată recurentei, care nu a atașat la dosarul

cauzei răspuns la aceasta.

Având în vedere că cererea de recurs

îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu

recursul judecătorului A.

Analizând hotărârea atacată în

raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările

intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi

expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse din perspectiva

ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi primite.

Primul motiv de recurs invocat vizează

o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, datorată nelegalei învestiri

a Secției cu acțiunea întemeiată pe sesizarea din oficiu a Inspecției

Judiciare

.

Potrivit textului procedural invocat, casarea

unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța

a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv

de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural,

care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a

celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate

invocată de recurentă din această perspectivă nu se circumscrie

aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.

Contrar susținerilor recurentei, în

cauză,

în

raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează atât modalitatea

de sesizare și atribuțiile Inspecției Judiciare,

cât și condițiile

de admisibilitate a acțiunii disciplinare, excepția inadmisibilității

acțiunii disciplinare dedusă judecății în speță a

fost în mod corect soluționată de către Secția pentru judecători

în materie disciplinară.

Împrejurarea că,

împotriva recurentei

judecător au fost pornite și derulate anterior două proceduri disciplinare,

aparent cu același obiect

, ca și faptul că, printr-o rezoluție

anterioară, s-a dispus respingerea sesizării din oficiu, nu sunt de natură

a atrage inadmisibilitatea, ca urmare a existenței unei pretinse autorități

de lucru judecat. Aceasta, în situația în care, deși ambele sesizări

au avut ca obiect sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare privind săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea

nr. 303/2004, din punct de vedere al laturii obiective a abaterii disciplinare,

s-au analizat perioade diferite în care magistratul nu a respectat termenul de redactare,

iar procedura disciplinară s-a desfășurat în alte intervale de timp.

Nu se poate reține, prin urmare, în

sensul celor susținute de autoarea recursului, că, sub acest aspect, ar

exista o autoritate de lucru judecat

.

Tot în acest context, trebuie subliniat

faptul că aserțiunile formulate de recurentă din această perspectivă

nu au relevanța atribuită de parte, deoarece invocarea excepției

inadmisibilității s-a făcut exclusiv prin raportare la sesizarea

din oficiu, nu și în ceea ce privește sesizarea petenților B., C.

și D. Or, analiza aspectelor invocate de aceștia nu se poate disocia de

cele verificate urmare sesizării din oficiu a Inspecției Judiciare.

Cum niciun argument invocat de recurentă

în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este

incident cazul de casare invocat, fundamentat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Examinându-se criticile expuse pe fond,

din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei

nu sunt, nici acestea, întemeiate.

Astfel, se observă că argumentele

dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea

legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive

ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea

situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii

subiective.

Aceste susțineri nu pot fi, însă,

reținute.

Referitor la fapta prevăzută

de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările

și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă

abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor,

din motive imputabile”.

În ceea ce privește existența

faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată

că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii,

ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența

laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a

conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor

prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul

cauzei, a rezultat indubitabil faptul că recurenta figura,

la

data de 30 iunie

2014, cu un număr de 729 de hotărâri judecătorești neredactate

în termenul legal, dintre care: 448 sentințe (70 pronunțate în perioada

3 ianuarie - 21 decembrie 2012; 187 pronunțate în intervalul 15 ianuarie -

23 decembrie 2013 și 191 pronunțate în perioada 7 ianuarie - 27 mai 2014)

și 281 decizii în recurs (157 pronunțate în perioada 3 februarie - 22

decembrie 2011; 117 pronunțate în intervalul 12 ianuarie - 17 decembrie 2012

și 7 pronunțate la data de 28 martie 2013), iar la data de 31 decembrie

2014, magistratul nu motivase în termen legal 725 de hotărâri, din care 445

sentințe (65 din anul 2012, 146 din anul 2013 și 234 din perioada 7 ianuarie

- 25 noiembrie 2014) și 280 decizii în recurs (128 din anul 2011, 107 din anul

2012, 7 din anul 2013 și 38 din perioada 11 septembrie - 6 noiembrie 2014).

De asemenea, a rezultat că, din cele

532 de hotărâri neredactate în termenul legal până la data de 10 iulie

2013, pentru care a fost anterior sancționată disciplinar, pârâta redactase

doar o parte, figurând la data controlului cu 110 sentințe și 242 decizii,

pentru care nu s-a respectat termenul legal de redactare.

Relevant în ceea ce privește modul

de lucru al recurentei judecător este și faptul că magistratul înregistrează

întârzieri și de 4 ani în redactarea unor hotărâri, precum și că,

în continuare, aceasta nu motivează hotărâri pentru care s-a constatat

deja existența abaterii disciplinare

, ceea ce subliniază atitudinea culpabilă

a pârâtei în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Situația de fapt anterior expusă

și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o

atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare

a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește

numeroasele hotărâri examinate, denotă încălcarea dispozițiilor

art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ., respectiv ale art. 264 alin. (1) din

vechiul C. proc. civ., de către recurenta judecător, neavând relevanță,

din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă

de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența

„stocului” de dosare acumulat.

Pe de altă parte, este de remarcat

că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei

modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut

în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta

celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează

într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și factorii

care au determinat și, respectiv, condițiile în care s-a produs conduita

culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, Secția pentru judecători

în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră

de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea

sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru

respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite

și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul

altor două acțiuni disciplinare, pentru același gen de fapte, acesta

nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea

amploare, a întârzierilor.

Avându-se în vedere că, într-adevăr,

argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și

de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate,

prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și

că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul

foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul

context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină

a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru

defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat

necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului

imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și

nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect

a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină,

magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare

a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă

să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei

cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag.

(1) din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi

pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că

și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia

sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică

invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea

socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare

la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni,

aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice

ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași

condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează

restanțe atât de numeroase sau nu de o durată atât de mare.

Modalitatea constantă și repetitivă

în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte,

dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată

anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă

obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv

și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al

acestei abateri.

Se constată, așadar, că

faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare

a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod

just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea

atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite,

a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii

de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține

legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută

de textul legal menționat.

În cadrul cenzurii de legalitate, se constată

și netemeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul

de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Examinarea hotărârii instanței

de disciplină relevă faptul că, la individualizarea sancțiunii

aplicate, cu opinie majoritară, judecătorului A., s-au respectat pe deplin

criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie

avute în vedere la acel moment procesual din faza adoptării soluției,

precum și principiul proporționalității, reglementat de

art. 100 din Legea nr. 303/2004.

În cauză, nu sunt aspecte de individualizare

a sancțiunii care să poată justifica modificarea sancțiunii

dispuse de instanța disciplinară.

Așa după cum s-a constatat, situația

de fapt reținută de Secție, verificată de instanța supremă

în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat

clar existența abaterii disciplinare imputate recurentei.

În procesul de apreciere a individualizării

sancțiunii trebuie avută în vedere, în primul rând, gravitatea faptelor.

În contextul examinat, Înalta Curte precizează

că maniera în care a acționat recurenta este cu atât mai reprobabilă

și incompatibilă cu funcția de judecător, cu cât nu numai că

aceasta a încălcat sau a nesocotit dispozițiile legale respective într-un

număr atât de mare de cauze, dar

nici după începerea prezentei cercetări

disciplinare, aceasta nu s-a mobilizat pentru a reduce volumul mare al restanțelor,

astfel încât, la data de 31 decembrie 2015, judecătorul figura cu un număr

de 839 hotărâri neredactate.

De asemenea, nu trebuie pierdute din vedere

sau minimalizate consecințele directe, imediate ale faptelor magistratului,

constând în prelungirea procedurilor judiciare și, implicit, a soluționării

respectivelor cauze, încălcarea drepturilor procesuale ale părților

și nici consecința negativă asupra imaginii și prestigiului

justiției.

Înalta Curte constată că instanța

de disciplină, în majoritate, a avut în vedere, la individualizarea sancțiunii,

alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea prealabilă

și toate circumstanțele personale ale recurentei, precum și aceste

consecințe negative grave ale faptelor ce i-au fost reproșate.

Este semnificativ, sub acest aspect, că

recurenta nu neagă săvârșirea faptelor, încercând în mod nefondat

să le diminueze importanța și să le atribuie, în mod ușuratic,

un caracter scuzabil.

De asemenea, se reține că volumul

mare de activitate, ca și aspectele personale invocate de recurentă, incluzând

considerații de ordin medical, nu au relevanță în cauză pentru

a o îndreptăți la o sancțiune mai ușoară. Dimpotrivă,

în raport cu statutul său și experiența sa ca magistrat, judecătorul

ar fi trebuit să respecte termenele legale de redactare, să se mobilizeze

pentru reducerea numărului restanțelor, astfel încât să asigure dreptul

părților la un proces echitabil, care include și dreptul de soluționare

a cauzelor într-un termen rezonabil.

Cum toate criticile s-au dovedit nefondate,

pentru considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din

Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările

ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de A. împotriva hotărârii nr. 20/J din 23 septembrie 2015, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie

disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2016.