ÎCCJ, Decizia nr. 47/2016

Decizia civilă nr. 47/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;

La data de 14 septembrie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de

A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, împotriva hotărârii nr. 2/P din 10 iunie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară.

Recurentul a solicitat casarea hotărârii atacate și, în principal, respingerea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa, iar în subsidiar, „modificarea” aceleiași hotărâri, în sensul aplicării unei sancțiuni mai blânde.

În susținerea recursului, magistratul a formulat critici pe care nu le-a încadrat în mod explicit în drept, invocând în mod generic dispozițiile art. 51 din Legea nr. 317/2004 și pe cele ale art. 483 și urm. C. proc. civ.

Criticând, însă, în mod expres hotărârea atacată din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, magistratul vizează motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată ar fi pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, faptele, astfel cum au fost reținute, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterilor disciplinare ce i-au fost reținute în sarcină.

Sub un prim aspect, relativ la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a menționat că nu ar fi întrunită situația premisă referitoare la caracterul neîndoielnic și nescuzabil al nesocotirii normelor de drept material, reproșate.

Cu referire punctuală la dosarele examinate din această perspectivă și la principiul in dubio pro reo, autorul recursului a arătat că soluțiile analizate ar fi fost, contrar celor reținute de instanța de disciplină și în raport cu particularitățile concrete ale spețelor, legale și în concordanță cu practica unității de parchet.

Tot în acest context, magistratul a menționat că Secția pentru procurori ar fi încălcat normele procedurale privitoare la dreptul la apărare și egalitatea armelor, nefiindu-i încuviințate toate probele propuse și neindicându-se motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările.

Consideră partea că analiza trebuia limitată la abaterea prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată și că nu se pot reține două abateri distincte, în condițiile în care, pentru susținerea existenței și a formei de vinovăție a unei abateri disciplinare, s-ar fi reiterat o mare parte din argumentele folosite pentru cealaltă abatere.

În privința abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină a reținut caracterul imputabil al faptei și existența laturii subiective, în condițiile în care, existența unor cauze obiective ar fi de natură să infirme aceste constatări ale Secției pentru judecători.

În acest context, autorul recursului a învederat, în esență: activitățile desfășurate în cadrul Secției 3 de Poliție; numărul de dosare mai mare decât media națională, ce i-ar fi fost repartizat în anul 2013; complexitatea cauzelor soluționate; modul, pretins eronat, de analiză și evidențiere a situației dosarelor supuse examinării de către Inspecția Judiciară, precum și faptul că, nici sub acest aspect, în opinia sa, hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pentru care Secția i-a înlăturat apărările.

În ceea, ce privește solicitarea de înlocuire a sancțiunii disciplinare, invocată în subsidiar, recurentul a susținut că aceasta ar fi justificată de împrejurarea că, până la data pronunțării hotărârii supuse cenzurii în speță, ar fi soluționat toate dosarele avute în vedere de către instanța de disciplină.

Intimata Inspecția Judiciară a atașat la dosar întâmpinare, comunicată părții adverse, prin care titularul acțiunii disciplinare a solicitat motivat, punctual, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea atacată este rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a legii.

Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, prin care a susținut, în esență, că își menține punctele de vedere exprimate în recurs și în apărările formulate la fond.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 11 ianuarie 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorului A..

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, se observă că o parte dintre argumentele dezvoltate de recurent în susținerea pretinsei nelegalități a hotărârii atacate, prin referirile concrete și punctuale la dosarele supuse controlului, vizează de fapt aspecte de netemeinicie a hotărârii instanței de disciplină.

Trebuie precizat, însă, că, în speță, regulile judecății sunt guvernate de dispozițiile noului C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din legea menționată, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitate în ceea ce privește hotărârea atacată, rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile recurentului vizând modul de apreciere a probelor și de stabilire a situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.

Se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate, ce au în vedere încălcarea legii de drept substanțial.

Motivele de nelegalitate dezvoltate, în principal, de către recurent, au în vedere în special neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa.

Sub un prim aspect, relativ la criticile formulate din perspectiva

abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată,

Înalta Curte constată netemeinicia lor.

Conform art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”.

Prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează în conținutul unei singure abateri disciplinare, cum s-a arătat, două variante normative, pe de o parte, situația în care exercitarea funcției s-a săvârșit cu rea-credință iar, pe de altă parte, situația în care exercitarea funcției s-a făcut cu gravă neglijență.

Cele două ipoteze, ce au în vedere fiecare dintre formele de vinovăție menționate, sunt definite distinct prin dispozițiile art. 99

1

alin. (1) și art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, conduita recurentului pârât, concretizată în faptele imputate, au relevat exercitarea funcției cu gravă neglijență, ceea ce a impus atragerea răspunderii disciplinare a magistratului în temeiul art. 99 lit. t) teza a II-a, prin raportare la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 99

1

alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Această normă vine în completarea celor prevăzute la art. 4 din legea menționată, care dispune că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă că, pentru a se constata săvârșirea abaterii disciplinare, este necesară, în primul rând, existența unei încălcări, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare.

În speță, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut nerespectarea de către recurentul-pârât a dispozițiilor de drept procesual prin adoptarea unor soluții nelegale într-un număr de 12 dosare, după perioade mari de timp, datorită, în principal, lăsării în nelucrare a respectivelor cauze.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privința dosarelor analizate în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin modalitatea în care procurorul A. a procedat la soluționarea respectivelor cauze, acesta nu a respectat normele de procedură penală.

În raport cu dispozițiile imperative ale art. 285 alin. (1) C. proc. pen. (anterior art. 200 din C. proc. pen. de la 1969) și cu faptul că adoptarea respectivelor soluții de către procurorul în cauză s-a realizat, incontestabil, fără ca acesta să efectueze, de regulă, niciun act de urmărire penală și fără să administreze nicio probă în vederea aflării adevărului și a lămuririi pricinilor sub toate aspectele, după ce cauzele fuseseră lăsate în nelucrare perioade foarte mari (între 1 an și 4 ani), susținerile recurentului vizând lipsa caracterului neîndoielnic și nescuzabil al nesocotirii normelor de drept material nu au relevanța atribuită de autorul recursului și nu pot infirma concluzia instanței de disciplină relativ la evidența încălcării reproșate.

Nu pot fi reținute nici susținerile formulate din perspectiva pretinsei legalități a soluțiilor în discuție, prin raportare la practica unității de parchet și la principiul in dubio pro reo, având în vedere, pe de o parte, faptul că, în prezenta cauză disciplinară, nu s-a examinat și nici nu se putea examina acest aspect în sine, iar, pe de altă parte, împrejurarea că nelegalitatea acelor soluții s-a constatat fără dubiu, prin infirmarea ulterioară a acestora de către conducerea unității de parchet, respectiv, prin desființarea lor de către instanța de judecată.

În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale, Secția pentru procurori a circumscris în mod corect faptele imputate magistratului recurent unor încălcări ale normelor de procedură penală de o asemenea gravitate, care să aibă consecințe asupra duratei procedurilor judiciare sau care să aducă atingere drepturilor sau intereselor procesuale ale părților.

În analiza efectuată, Înalta Curte consideră că este rezonabil ca, pentru stabilirea gradului de gravitate al faptei, să se rețină o legătură de cauzalitate între conduita sa ca procuror în cele 12 dosare și premisele create sub aspectul încălcării dreptului părților din respectivele cauze, la un proces echitabil, care presupune și să nu se tergiverseze soluționarea pricinii.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.

În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelilor constatate, instanța reține că modul inedit în care recurentul pârât a procedat în privința dosarelor respective, a fost cauzat, în primul rând, de lăsarea lor în nelucrare a acestora o prea mare perioadă de timp.

Chiar dacă recurentul susține că a acționat corect, întrucât a încercat să le soluționeze tocmai pentru a nu i se reproșa lăsarea în nelucrare, acest fapt, deși real, nu are semnificația exoneratoare de răspundere propusă de recurent, întrucât prin conduita sa culpabilă, faptul soluționării cu superficialitate a avut ca finalitate infirmarea sau desființarea soluțiilor propuse, iar nu soluționarea efectivă și legală a acestora, cum se impunea.

Sub acest aspect, se constată că forma de vinovăție cu care recurentul a comis această abatere este culpa, pentru toate actele materiale reținute în conținutul obiectiv al acestei abateri disciplinare, la angajarea răspunderii disciplinare a recurentului, avându-se în vedere în mod corect abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin raportare la dispozițiile art. 99

1

alin. (2) din același act normativ, astfel încât se constată legalitatea hotărârii atacate, câtă vreme a fost reliefată corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a rezultatului vătămător și a legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite și rezultatul produs. Prin urmare, se constată atragerea corespunzătoare a răspunderii disciplinare și judicioasa individualizare a sancțiunii disciplinare aplicate recurentului.

Sunt neîntemeiate și criticile ce vizează aspecte de ordin procedural.

Recurentul a invocat fără temei ignorarea cererilor pe care le-a formulat în sensul verificării apărărilor sale de către Secția pentru procurori, cu referire la probele propuse de către acesta.

Înalta Curte, examinând conținutul încheierilor ședințelor instanței de disciplină, reține că în cauză au fost acordate patru termene de judecată, pe parcursul cărora au fost primite și soluționate toate cererile procurorului pârât și au fost administrate probatoriile astfel cum acestea au fost propuse de părți și din oficiu și încuviințate de instanța de disciplină, în măsura în care acest lucru a fost posibil în raport cu împrejurările concrete ale stadiului soluționării pricinii.

Ca atare, nu se poate susține că magistratului i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare. Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată respectiva garanție procesuală, acestuia fiindu-i comunicate toate înscrisurile depuse, fiindu-i admise cererile de amânare a judecății pentru a lua cunoștință de acte și pentru administrarea dovezilor încuviințate și fiindu-i acordată posibilitatea să-și formuleze toate apărările, astfel cum rezultă din întâmpinarea atașată la dosar, înscrisurile depuse în probațiune, cererea de probe, concluziile orale și notele scrise formulate, precum și din întreaga procedură desfășurată în condiții de contradictorialitate în fața instanței de disciplină.

Examinarea actelor dosarului relevă faptul că instanța de disciplină a analizat punctual apărările magistratului și că respingerea anumitor solicitări ale acestuia, vizând administrarea unor probatorii, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale și în limitele atribuțiilor prevăzute de lege.

Astfel, respingerea motivată, a anumitor probe cerute în apărare, s-a făcut după examinarea utilității și a pertinenței acestora, dovezile fiind corect examinate prin prisma admisibilității, cu respectarea prevederilor art. 255 C. proc. civ., iar din perspectiva încuviințării lor, cu respectarea dispozițiilor art. 258 din codul menționat.

În această privință trebuie avut în vedere că, prin art. 237 alin. (2) pct. 7 teza I C. proc. civ., s-a prevăzut posibilitatea instanței de a încuviința probele solicitate de părți pe care le găsește concludente, precum și pe cele din oficiu, pe care le consideră necesare pentru judecarea procesului.

În contextul expus, susținerile recurentului privind respingerea anumitor probe pe care le-a propus nu au semnificația încălcării principiului egalității armelor, atribuită de procurorul recurent, și nu pot fi reținute ca motive de încălcare a dreptului la apărare, instanța admițând o parte din probele propuse de această parte, precum și pe cele propuse din oficiu, probe pe care Secția le-a apreciat ca utile și pertinente judecății.

Tot în mod legal, s-a stabilit și întrunirea elementelor constitutive a două abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor pentru faptele expuse în conținutul sesizării formulate de Inspecția Judiciară.

Prin considerentele hotărârii atacate, Secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele magistratului, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, forma de vinovăție, urmările acestei încălcări și constatând incidența

art. 99 lit. h) și lit. t) teza a ll-a din

Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale acestor abateri, se constată că susținerile recurentului-pârât sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, cât și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Or, soluționarea lucrărilor repartizate în termen legal, precum și respectarea dispozițiilor de drept substanțial și procedural, reprezintă îndatoriri de serviciu.

Ca atare, nerespectarea fiecăreia dintre ele poate constitui, în mod independent, în raport cu circumstanțele cauzei și cu dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, temei pentru atragerea răspunderii disciplinare pentru fiecare dintre abaterile disciplinare prevăzute de textele legale incriminatorii corespunzătoare.

Recurentul nu se poate prevala de faptul că, din punct de vedere formal, faptele ce-i sunt imputate au fost încadrate în două texte legale incriminatorii distincte.

Împrejurarea că, pentru constatarea existenței abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, instanța de disciplină a reținut în circumstanțiere că faptele s-au produs pe fondul efectuării cu întârziere a lucrărilor respective și ca o consecință a acestui mod defectuos de lucru, deci în contextul producerii și a unei alte abateri, nu au semnificația prohibitivă propusă de autorul recursului, susținerile recurentului formulate sub acest aspect neputând fi primite, deoarece nu sunt în concordanță cu interpretarea logică, literală și teleologică a dispozițiilor legale de referință.

Relativ la cealaltă abatere disciplinară, reținută în sarcina procurorului A., Înalta Curte apreciază că s-a stabilit, de asemenea, în mod corect, angajarea răspunderii disciplinare a magistratului.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

Referitor la existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A., se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just prezența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că,

pârâtul procuror a tergiversat soluționarea unui număr de 329 dosare penale (dintre care au fost verificate efectiv de către echipa de inspectori doar 130 dosare penale), ce i-au fost repartizate în perioada februarie 2010 - septembrie 2014 și a unui număr de 34 de lucrări ce i-au fost repartizate în perioada august 2010 - iulie 2014, respectiv a soluționat în perioada ianuarie - septembrie 2014, după perioade semnificative de timp, un număr de 199 dosare penale (dintre care au fost verificate efectiv de către echipa de inspectori doar 61 dosare penale).

În această privință, este de reținut că, prin declarația dată în fața instanței, ca de altfel și în celelalte susțineri ale sale, recurentul recunoaște că cele reținute sub acest aspect în hotărâre, în ceea ce privește soluționarea cu mare întârziere a unor lucrări sunt reale, problema ridicată de magistrat fiind lipsa caracterului imputabil și a elementului subiectiv ale întârzierilor.

Situația de fapt anterior expusă și necontestată de către recurent, constând într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor procedurale pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele lucrări examinate, nesoluționate în termen, denotă încălcarea dispozițiilor legale, de către recurentul procuror.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator - care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale - și analiza factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate prin raportare și la ceilalți procurori ai unității de parchet și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de lucrări și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea întârzierilor, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să îl exonereze pe acesta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a procurorului.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurentul a înțeles să nesocotească termenul legal de soluționare a lucrărilor și dosarelor repartizate, în condițiile în care nu avea nici măcar o evidență clară a acestora și nu a existat o preocupare în prioritizarea acestora, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

În atare situație, împrejurările expuse în apărare de către autorul recursului nu au semnificația dată de acesta și nu sunt de natură a infirma soluția de angajare a răspunderii sale disciplinare.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină prin hotărârea atacată, fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Aserțiunile recurentului privind:

activitățile desfășurate în cadrul Secției 3 de Poliție; numărul de dosare mai mare decât media națională, ce i-ar fi fost repartizat în anul 2013; complexitatea cauzelor soluționate,

ca și faptul că,

până la data pronunțării hotărârii supuse cenzurii în speță, ar fi soluționat toate dosarele avute în vedere de către instanța de disciplină

nu au relevanță exoneratoare de răspundere, invocată de autorul recursului. Aceasta, în situația în care, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice, a căror încălcare, în cauză, a fost, fără putință de tăgadă, dovedită. Totuși, toate împrejurările obiective sau subiective menționate au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii.

În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, astfel și netemeinicia criticilor vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii, formulate de recurent în subsidiar.

Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și principiul proporționalității.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în

„diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 4 luni”

, aplicată recurentului, este a doua ca gravitate în cadrul ierarhiei sancțiunilor disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată, după sancțiunea avertismentului, care ar fi fost, în raport cu gravitatea, amploarea și numărul abaterilor, insuficientă.

Potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, principalul criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seamă este gravitatea abaterii disciplinare, or, în raport cu acest criteriu, individualizarea sancțiunii este corectă.

Mai mult, instanța disciplinară a înlăturat motivat apărările magistratului privind existența unor împrejurări care justifică atitudinea sa, considerând, pe bună dreptate, că niciuna dintre acestea nu reprezintă argumente pertinente, în sensul exonerării de răspundere sau al aplicării unei sancțiuni mai blânde.

Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

A. împotriva hotărârii nr. 2/P din 10 iunie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară

.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 8 februarie 2015.